ȘI DACĂ…


Și dacă îngerii îmi sunt ’potrivă
Și de destinul nu mă vrea
Ce vei face-atunci, copilă?
Te vei scălda în marea mea?

Și dacă ursele se-ndeamnă
’Naintea mea mereu să stea
Le vei forța, scumpa mea doamnă,
’Napoi trecutul să mi-l dea?

Și de-ai face pact cu zeii
Ce-aș fi dator în fața ta?
Afar’ de inimă și suflet
Ce altceva putea-mi-ai lua?

Zeiță ’a Lunii și-a Luminii
Stăpână ’a zeilor din cer
Ți-e dragostea atât de rece
Și stranie ca un mister

Diana Felix Lucifera
Cu arcul tău nepăsător
Mi-ai creionat în neființă
Destinul unui muritor…

Epilog:
Printre Arhanghelii ce zboară
Un Decăzut sunt pe pământ
Căci Înger fost-am… bunăoară
Până ce aripile tu mi-ai frânt…

09.09.2012

TAINE


Sunt taine imense în mine
Şi-aş vrea să le pot dezvălui…
Dar n-are cine
Să-mi asculte singurătatea…
Şi cred c-aş muri de-aş uita-o…
Şi cred c-aş muri
De n-aş putea s-o uit…
Pură şi suavă, inocentă şi senină –
Atunci când zâmbeşte
Durerea ţi-o ALINă.
Când zâmbeşte… ah, ce frumos zâmbeşte…
Şi surâde când vorbeşte…
Aş avea nevoie, doar, de un semn al exclamării
Ca să mi-o pot apropia,
Dar e o taină prea mare ca s-o pot dezlega.
Şi-atunci trec pe lângă ea…
Mă pierd în zare…
Privesc în urmă – dispare…
„TE IUBESC!!!”, spun…
Dar gândul deviază,
Iar eu mă cufund în… Singurătate.

12.09.2001
sadness2

AȘ VREA…


Aș vrea să pot zbura pe fundul mării
Să pot să-not, iar, printre stele,
Și s-ating cu suflarea mea norii,
Sau s-alerg, nebun, după valuri rebele.

Aș vrea să pot înota în Sahara,
Să pot să fac surf la Cercul Polar,
Și să mă plimb desculț pe Niagara,
Sau să joc șah cu Sfinx-ul milenar.

Breloc să pot face din Turnul Eiffel,
Cu-al Cleopatrei Far să fac lumină,
Păcatul să-l ferec în turnul de oțel,
Și-asemenea pe cei ce i se-nchină.

Cu Calul Troian să alerg pe furtună,
Să-mpietresc primul val izbit de uscat,
Din laurii lui Caesar să-ți fac cunună,
Și la porțile Meccăi – timid – să bat,
Din prag să deschizi, și sa spui: ”Bună,
de veacuri, Poete, te-am tot așteptat!”

05.02.2001
AS VREA...

TEAMĂ


Un Înger îmi pari între oameni,
Prea-Femeie îmi pari printre zei,
Mi-e teamă că-n veci ai să sameni
Doar ură-ntre vulturi şi lei.

Mi-e teamă de nori ce se-adună,
Mi-e teamă de teii-nfloriţi,
Mi-e teamă că n-au cui să spună
Povestea a doi îndrăgostiţi…

Mi-e teamă, copilă nebună,
Mi-e teamă să te chem înapoi,
Mi-e teamă de ploi şi furtună,
Mi-e teamă să fim iarăşi doi…

Mi-e teamă de tot şi de toate,
Mi-e teamă de simplul „a fi”,
Mi-e teamă de banalul „poate”,
Mi-e teamă că „NOI” va pieri…

Mi-e teamă de timpul ce curge,
Mi-e teamă de ora de foc,
Mi-e teamă că ar putea ajunge
Chiar teama să ne fie nenoroc…

Mi-e teamă de vântul ce bate,
Mi-e teamă de plopii cei goi,
Mi-e teamă că nu vor răzbate
Prin arşiţa verii ’napoi…

Mi-e teamă de ziua ce vine,
Mi-e teamă de nopţile reci,
Mi-e teamă de tot, şi ştii bine,
Mi-e teamă că iar ai să pleci…

Mi-e teamă de toate, copilă,
Mi-e teamă – şi-o ştii, haide, zi-o –
Mi-e teamă de-o nouă idilă,
Mi-e teamă de-un ultim „adio”…

Mi-e teamă de lacrimi, cuvinte…
Şi te caut prin visul diform…
Mi-e teamă să te scot din minte
Căci n-am să mai pot să adorm.

Epilog:
Mi-e teamă să-ţi cer toate-acestea –
Mi-e teamă că n-ai să-nţelegi –
Să derulăm în slow-motion povestea
Cu paji… şi prinţese… şi regi.

12.09.2012

NUNTĂ


O Lună rotundă şi-un Soare de foc
Se prind împreună în dulcele joc,
Un joc de lumini – ca într-un vis –
Născut din neant şi din hăul abis
În care aleargă să se adune
Stele ce dănţuie ca nişte nebune…
Şi-n al liniştii implacabil balans
Asteroizii invită comete la dans,
Pe când într-un colţ, ceva mai retras,
Un Gigant şi o Novă stau la taifas,
O Gaură neagră bagă-n ea ca o spartă –
În timp ce bârfeşte c-o plánetă moartă –
Şi e-atât de frumos cum s-au adunat
Cu toate-n acest haotic Univers ordonat,
Căci nunta e-n toi: doar cânt, voie bună,
Galaxii milenare stând la masă-mpreună,
Iar aceste tablouri cu cadre celeste
Par feerice frânturi de poveste…

Dar muzica-nghiaţă, iar tobele bat
Momentul cel mare, demult aşteptat…
Şi gloata curioasă se-adună la un loc:
E dansul Lunii pline cu Soarele de foc!

NOSTALGIE


Tu nu mai eşti a mea…
De azi sunt singur iar…
Şi ai lăsat în urma ta,
Plecând – un gust amar.

Şi-mi este mult prea ciudă
Căci – Doamne – te iubesc…
Şi-mi pare mult prea crudă
Soarta ce astăzi o trăiesc.

Şi-mi aduc mereu aminte
Cât de mult noi ne iubeam –
Doi copii… fără de minte…
Ce doar în dragoste credeam.

De împietream minutul efemer
Ca să mă scald în ochii tăi,
Erau făclii arzând pe cer –
Candele-aprinse pentru noi!

Acum e noapte orişiunde:
Pe cer, în mine, şi pe stradă…
Demoniaca jale se ascunde
Aşteptând ca să-i cad pradă.

Şi, totuşi, undeva, acolo sus,
O stea mai licăre mărunt…
Îngenunchind cu faţa la apus
Îşi spune ultimul cuvânt.

Epilog:
Aş vrea să ştiu măcar
De va fii mereu aşa…
Or dacă tu fuşi doar
O clipă-n viaţa mea…

NESCĂPARE


N-ai să scapi nici dacă zbori
Printre mii și mii de Sori…
Ca un vultur, pavăză voi sta
Planând, suav, de-asupra ta!

Și de fugi-vei, cum-necum,
Îți spun, doamnă, de pe-acum:
Că tot în urmă-ți voi ședea
Și azi, și mâine, tot așa…

Și doar un lucru îți promit:
Să-ți cat pricini de iubit,
Și să mă țin de dumneata
Cât timp în inimă mi-o sta!

22.07.2012
403244_307748899261771_208147792555216_797611_1136856702_n

NERĂTĂCIRE


Aș vrea să fiu acolo unde
Cerul se-ngeamănă cu marea
Acolo unde-n munte
Se mistuie cărarea…

Dar știu că nu-i putință
Să rătăcesc mereu,
Căci în a’ tale brațe
Mă simt un semizeu…

Mă regăsesc în tine,
Mă recunosc, subtil,
Și-n ochii tăi căprui
Văd sufletu-mi copil.

Și n-am să-ntreb cum, unde,
De ce, și pentru cât…
Vreau, sărutându-ți fruntea,
În brațe să-mi adormi, și-atât!

20.07.2012
NERATACIRE

SUICID


Am să m-arunc, iubita mea, în mare,
Și-am s-o despart, făcându-ți o cărare,
Pe malul celălalt, în pas nepăsător, să treci,
Cum străbat corăbierii cunoscutele poteci;

Te las, iubita mea, de vrei să pleci,
Căci ți-s privirile din ce în ce mai reci,
În mare-am să m-arunc, printre obleți,
Dacă nici tu, nici cerul, nu mă vreți…

Și-am să-ndrăznesc, în urma ta, c-un val,
Să curăț tot acest trecut banal,
Și, dacă-ntradevăr, iubirea mea te doare,
Arunc-o, negreșit, iubita mea, în mare.

15.03.2012
SUICID

DEMISTIFICAREA UNEI LEGENDE


Zeus a creat lumea în şapte zile:

În prima zi a creat Olimpul…
cu piscurile lui înalte, învăluite în nouri alburii,
şi cu pajiştile-i întinse, denumite, generic, Câmpiile Elizee;

În ziua a doua a creat animalele…
şi oamenii, pe care a uitat să-i înveţe bunele maniere…
aşa a apărut Artemis, zeiţa vânătorii, ca să se poată vâna între ei,
(sau femeile altora),
şi Ares, zeul războiului, ca să îi arbitreze şi să îi „războiască” organizat;
a urmat Athena – că unora le trebuia înţelepciunea de a câştiga –
şi Dionysos – ca să îi cinstească pe învingători;
apoi l-a creat pe Hermes, pe principiul: „dacă victoria nu poate fi căştigată, mai bine o furăm”,
pe Hestia, să nu uite vreodată de unde au plecat…
iar dacă se va fi întâmplat să uite,
l-a creat pe Hades, pentru că cine nu ascultă, dă de… dracu’!
mai la final l-a inventat pe Eros (să se mai şi iubească între două bătălii)
şi pe toţi ceilalţi…

În ziua a treia, mândru de sine, s-a apucat să se ia la trântă cu Primordialii –
care, spre deosebire de el, născuseră un întreg Univers;
şi, cum a-ţi nărui părinţii n-a fost un lucru greu de înfăptuit,
s-a gândit că nici ceilalţi adversari politici nu-i mai sunt de folos,
astfel că a reorganizat guvernarea,
eliminându-i, rând pe rând, atât pe Titani, cât şi pe Giganti.

În ziua a patra a fost ocupat cu pedepsirea lui Prometeu,
care, împreună cu câţiva muritori,
furaseră focul sacru pentru a se încălzi,
căci administratorul muntelui fugise cu banii în plină iarnă,
lăsând Olimpul să îngheţe din cauza datoriilor
pe care le aveau la zeii primordiali.

În ziua a cincea a vizitat Olimpwood-ul de la poalele muntelui,
unde-şi avea premiera mondială trilogia „Războiul Troiei”,
după care, reîntors acasă,
l-a ajutat pe Homer să termine „Illiada” şi „Odisseea” –
best-seller-uri autentice şi inconfundabile.

În ziua a şasea, indignat că niciun muritor
nu mai are curajul de a critica acţiunile zeilor
l-a creat pe Hercule,
ce a dovedit, încă din fragedă pruncie, înclinaţii către ştiinţele exacte:
„mufa”-ologia şi „gioale”-ologia,
drept pentru care, venerabilul său părinte i-a decis înscrierea
la Olimpiada de vară,
unde, ajutat de sorţi (şi de pilele tatălui său), a ajuns în finală,
dupa 12 probe de foc;
greşind, însă, doza de poţiune prescrisă de mai-marele zeilor,
acest Rambo al antichităţii reuşeşte să câştige competiţia
fiind acceptat, Şpaga Cum Laudae,
în Colegiul PROlimp şi ridicat la rang de semizeu.

În ziua a şaptea, dimineaţă,
obosit de evenimentele ce s-au succedat, contrar aşteptărilor,
într-o ordine nefirească,
s-a culcat pe paginile unei cărţi – un fel de jurnal de bord –
intitulată, sugestiv, „Legendele Olimpului”;
dupa-amiaza, i-a lăsat pe specialişti să îi contemple opera;
iar seara, din pana lor, m-am născut EU –
preţul creaţiei oricărui iubitor de artă –
Critica Literară,
ce contest şi azi existenţa Zeilor.

MAXIMA MAXIMAE


„Mi-am pierdut săgețile-nveninate” –
se plânge Eros, lui Zeus –
care și-a pierdut Olimpul…

„Mi-am pierdut dinții-n bătălie” –
se plânge Sinan, lui Napoleon –
care pierduse-ntreg războiul…

„Mi-am pierdut stropul de rouă” –
se plânge floarea, cerului din zori –
care și-a pierdut toate stelele…

„Mi-am pierdut IUBIREA” –
mă plâng EU, lui… EU – care Te-am pierdut!

DECLARAŢIE


O noapte de-aş fi singur iar,
Luceafăr, stele, Lună,
Pe cer ar străluci-n zadar
De n-am fi împreună.

O zi de singur m-ai lăsa,
Departe de te-ai duce,
În piept inimioara mea
Tot la tine va’ s-apuce.

De mări şi munţi ne-ar despărţi,
Oraşe, dealuri, şi coline,
Eu lumea-n două-aş împărţi
Tot ca s-ajung la tine.

Şi de-ar fi râuri cristaline,
Şi lacuri, lunci, şi văi,
Nu valoreaz’-atâta pentru mine
Ca să renunţ la ochii tăi!

05.05.2001

MĂRTURIE ABSTRACT-GROTEASCĂ


EA:
Iubitul meu, am fost o călătoare
În astă lume rece – rătăcitoare…
Dar nu mai sunt, căci dorul meu
Față de tine, m-ar omorî…
Te-aștept mereu… te-aștept mereu…

Mă gândesc la tine…
Sau, poate, nu la tine…
Ci la prezența ta boemă și zgomotoasă,
Aureolată de-o tăcere monstruoasă,
În care toate capătă mister.

Mă gândesc la tine…
Și caut enigmatice versurile tale
În aerul dezlocuit de poeme rivale,
Și-ncerc să evit atracția irezistibilă a conștiinței –
Dar mă izbește șocanta revelație a indiferenței…

EL:
Îți amintești?!… Eram împreună…
Pășeam tăcuți prin noaptea înghețată –
Două ființe rătăcite într-o lume creată
De-aceiași doi protagoniști. Ei, bine,
Credeam cu-adevărat… în tine!

Dar totul a trecut… Și astăzi ninge…
Cad stele… Dar nu mai ești lângă mine…
E suicid iubirea – când făr’ de glas de stinge.
Și vreau să urlu – memento pentru amândoi –
Și vreau să zbier: ”Îmi vreau Trecutul înapoi!”

Și dacă-ntr-adevăr iubirea mea te doare
Să-mi scrii degrabă o scrisoare,
Și, suav, s-o lași pe alba pernă:
Promit s-o citesc în noaptea-asta eternă,
Gândindu-mă, poate, la ilara ta alură…

Și-aș vrea să știi că eu… exist…
Și nu sunt doar… iscălitură!

27.12.1999
MARTURIE ABSTRACT-GROTEASCA

ÎNGERII MOR DIMINEAŢA…


Îngerii mor dimineaţa…
când nimeni nu-i vede plângând,
în roua din zori şi în ceaţa
unui zbor haotic şi plăpând…

Îngerii mor dimineaţa…
de dorul unei muze prea dragi,
cu ochii – stele, şi primavară, faţa,
cu buzele-i dulci ca rugul de fragi…

Îngerii mor dimineaţa…
când lacrimile nu le mai ajung…
când hâtră,-i năpusteşte gheaţa,
şi-i împietreşte-n timp ce plâng…

Îngerii mor dimineaţa…
când roua se ridică-n eter…
doar tu mai poţi să le fii speranţa
ce au nevoie să zboare pân’ la cer!

30.08.2011
www-pozeemo-ro__1235165680_973998.jpg

ÎNGER PĂZITOR (II)


Doar eu ştiu de ce suferi,
Doar eu ştiu de ce plângi,
Doar eu ştiu de ce,-n taină,
Tu inima ţi-o frângi…

Doar eu am fost acolo,
Să-ţi simt durerea-n stele,
Şi ştiu că nicio apă
Putea-va să o spele…

Doar eu am fost acolo
Atunci când nimănui
Nu-i mai păsa de tine –
Căci toţi erau sătui…

Doar eu ştiu toate astea
Căci eu sunt cel trimis
Să-ţi fiu pavăză-n lume
Aşa cum am promis.

M-am coborât din ceruri,
Zburând din negrul Hău…
Nu sunt un prinţ de curte…
Sunt eu… îngerul tău!

07.06.2002

ÎNGER PĂZITOR (I)


Sunt îngerul tău păzitor…
venit de undeva, din depărtări,
născut din haos și-ntuneric,
și din abisul celor patru zări.

Sunt îngerul tău păzitor…
am fost… azi nu mai sunt…
căci pentru-amorul tău, nebuno,
m-am coborât… OM, pe pământ!

Am renunțat la steaua mea…
la infinit și spații goale…
am renunțat la nemurire,
doar de dragul gurii tale.

Am renăscut din Haos –
din bezna fără de sfârșit –
ca împreună să trăim
un vis frumos, nemărginit;

un vis frumos ca o poveste
(o poveste dulce de amor)
între un băiat și-o fată:
TU și… îngerul tău păzitor!!!

06.06.2002

DIN NEBUNIA NOASTRĂ…


Din Frumusețea noastră… s-a mai născut o Lume
Un Univers plăpând, firav, din pulbere și vânt…
Din Pasiunea noastră… această lume crește,
Dând sens iubirii noastre pe-acest umil pământ.

Din dulcea și blânda atingere a mâinii tale
Îngerii din ceruri, treptat, au inventat Fiorul…
Apoi, târziu, din gândurile mele-albastre
Universul a-nvățat, smerit, ce-nseamnă Dorul…

Din Nebunia noastră lumea și-a descoperit menirea
A-nvățat să simtă, să spere, să viseze, să trăiască…
Și-apoi, din propria-i cenușă, ca Phoenix să renască…
Din Frumusețea noastră Universul a-nvățat… Iubirea !!!

Din Frumusețea noastră Cupidon s-a inspirat
Și din tolba-i nesfârșită el Iubirea-a-mprăștiat
Din Nebunia noastră, cândva, Eros s-a hrănit
Și vrând să fie veșnic în Olimpuri zeu el s-a suit…

Dar veșnicia lui durat-a cât o floare-n glastră,
În urmă-i rămânând doar umbra unui Zeu…
Pe când Frumusețea și Nebunia noastră
Martore-a’ Iubirii vor fi pe veci… mereu!!!

PRINŢUL CERŞETOR


Un Prinţ cerşea odată
Iubirea unei mândre fete
Pe malul străveziu al mării
Din regatul blondelor cochete.

Era un Prinţ ca nimeni altul –
Nu Făt-Frumos-ul din poveşti –
Un Prinţ cu inima curată
Ce astăzi rar mai întâlneşti.

Pe când ea – o amazoană,
Din regatul blondului etern,
Când zâmbeşte, la picioare,
Mândre stele i se-aştern.

Doar un zâmbet fu nevoie,
Şi amazoana-l cuceri…
De atunci, sărmanul Prinţ,
Liniştea nu-şi mai găsi.

Când Luna după dealuri
A ei umbră-şi lasă,
Gândul Prinţului zbura,
Visând doar la Crăiasă.

Căci el e trubadurul rătăcit
Într-un timp banal, pustiu,
Un saltimbanc ce crede-n romantism,
Şi-a nimerit un veac mai târziu.

Sub fereastra mândrei fete
Sta în nopţile fierbinţi,
Şoptind o dulce serenadă –
Povestea-a doi îndrăgostiţi:

“Eşti Luna de pe cer
Cu-a ei mândre stele,
Eşti Soarele dimineţii,
Călăuzitor iubirii mele!”

Pe plaja blondă, singuratic,
Stătea în nopţile târzii…
Încercând răspuns să afle
În nisipuri reci… pustii…

Pe malul străveziu al mării
Se conturează-n noapte silueta
Prinţului cerşetor…
Lovit de pala unui dulce-amor –
Blestem ce Eros lui i-l dete –
Umil, cerşeşte şi-astăzi,
Iubirea unei mândre fete.

Un Prinţ cerşeşte şi-astăzi
Un vechi şi dulce-amor,
Pe malul purpuriu al mării,
Din regatul… amazoanelor.

MARELE ÎNVINS


Povestea nu-ncepe „cândva… demult”,
şi nici cu-„A fost odată…”
povestea lui începe pe vremea când iubea o fată:
şi amândoi – ca două umbre
desprinse, parcă, din vraja celor o mie şi una de nopţi,
ca două nimfe tolănite pe maldărul de flori –
divinizau iubirea, şi-i ignorau pe zei.

Dar zeii – privindu-i cu ochi temători –
geloşi, fiind, pe iubirea a doi muritori,
găsir’-un mod
prea crud de a se răzbuna pe ei –
un act nedemn de nişte zei…

Şi, vai! Sărmanul nu ştia
că dragostea în care el credea
s-a preschimbat peste noapte –
sub pala-otrăvitoare-a-unor divine şoapte –
într-un vis de vară trecator
în lumea timpului nepăsător.

Şi, cu inima zdrobită,
plângând iubirea ce s-a stins,
ca-ntr-o shakespeariadă,
eroul meu s-a sinucis.
dar acesta fu cel din urmă suicid:
un trist amor
ce criptele acum l’închid
sub vraja celor o mie şi una de nopţi.

Şi-n cinstea lor –
a lor, şi-a nevinovatului amor –
o stea călătoare – o candelă – în ceruri s-a aprins…
prin Univers călăuzind etern
destinul Marelui Învins.

LACRIMI DE CER


Am să te-aştept, iubita mea,
La umbra nucului bătrân,
Ca al’dat’, când tu erai regina,
Iar eu, al lumii brav stăpân.

Când îţi spuneam iar epopeea,
Cu lungi şi blânde dezmierdări,
Din vremi apuse, pe când Geea
Umbla desculţă peste mări.

Când îţi vorbeam despre Diana –
Pardon… Artemis… à la grec
De-Afrodita, Hestia… şi-Elena –
Ce nici zeiţele n-o-ntrec.

Zâmbeai alene, ştrengăreşte…
Dar brusc, deodată, ai tăcut,
Când ţi-am spus că nu-i poveste:
Ci Iubirea-n ceruri s-a născut!

Şi-n odiseea mea flămândă,
Tu-n palme faţa mi-ai strivit,
Spunând, cu vocea tremurândă:
”Iubite, cerul… l-ai privit?!”

Şi ochii-atunci mi-am ridicat…
Ploua mărunt… cu soare lin…
Și-o lacrimă mi-a arătat
Că cerul tău e mai sublim!

Nu vreau Sori, şi Luni, şi Stele,
Mi-ajung doar ochi-ţi de smarald.
Căci de-o potrivă-s toate cele
Când în privirea ta mă scald.

Am să te-aştept… ca în trecut…
Mi-e dor… sub cerul tău de ploi…
Doar tu – din toţi – n-ai priceput:
IUBIREA… se născuse-n noi…

19.06.2012
1006275_466898263424195_713707940_n

IERTARE


Norii grelei neputințe când ți-am așternut în prag
Furtună cruntă peste veacuri am dezlănțuit atunci,
Și-n taina nopții cercetând de vinile-mi să mă sustrag,
Sfârșit-am ca Prometeu: înlănțuit, cu vulturii, pe stânci…

Dar nu va trece mult, stăpână-a lumii boreale
Pân’ce povara lanțurilor grele o vei fi desfăcut,
Și, ca un Sfinx turbat, din basmele tribale,
Te’i năpustii asupră-mi cu-un înfometat sărut,

Sălbatic ca o roză… petale – catifea din rouă…
Mă transformi în ofrandă – sacrificiu deplin…
Pe când, în a’ tale brațe, cuprins de-amândouă,
Voi accepta, drept recompensă, supliciul divin,

Căci de-o sută de ori mai dulce-i iertarea
Când în brațe mă ții, și m-alinți până-n zori…
Iar când amurgul se lasă, nu mare ți-e mirarea
Să te cufunzi în privirea-mi – un ocean de culori!

04.09.2012
0008052hip7

FĂT-FRUMOS DIN REALITATE


Nu am nici cal, n-am nici regat…
Nu cumpăr dragostea din piaţă…
Iar dacă ăsta-i singurul păcat,
În iubire vreau să mă încred o viaţă!

Nu zbor cu Pegaşi ’naripaţi…
Nici Cerberi n-am ca să păzească
Aceşti doi ochi înlăcrimaţi
Sortiţi iubirea să-ţi cerşească!

Nu sunt un prinţ de catifea…
Sunt doar broscoiul cel urât…
Iar dac-ar fi să-mi dai ceva –
Aştept doar magicul… sărut!

Și de-aş avea averi o mie
Aş da regatu’,-aş da şi calu’,
Ca-n basm aievea să ne fie
Sortiţi pe veci, domniţă Ralu!

12.09.2012
FAT FRUMOS DIN REALITATE

DEPARTE UNUL DE ALTUL


(emiscianistică)

Departe unul de altul…
E Timpul duşman de temut.
Mă zbat între viaţă şi moarte
La porţile unui nou început.

Departe unul de altul…
Între noi Timpul îngheaţă,
Secundele aleargă pe loc,
Iar orele nu mai prind viaţă.

Departe unul de altul…
Timpul îngheaţă-ntre noi
O lume ce crede-n iubire
Şi-n care totul se-mparte la doi.

Departe unul de altul…
Între noi e doar dumnezeu…
Dar dăltuit deja în stele
E-un simplu NOI – TU şi EU.

Departe unul de altul…
Tu – într-o lume divină…
Eu – în lumea-mi de păcat,
În care iubirea este o crimă.

Că ne-am iubit, e-adevărat:
Am săvârşit, deja, păcatul…
Azi, lumea crede iar în plopi.
Dar plopii noştri sunt atât de…

Departe unul de altul…

01.06.2002

ContraPunct!


La ţărmul tău, iubito,
Cândva, am ancorat,
Şi, ca un Far, privirea-ţi,
Spre tine m-a purtat.

Mă dezmierdai cu roua
Zorilor de Mai, târzii,
Şi m-alintai, suav, cu vântul
Stepelor din nord, pustii,

Iar între-a’ tale valuri
Eram Poseidon,
Stâncile-ți de marmă-mi
Serveau drept veşnic tron.

Dar zeii ne-ocărâră –
Blestem de nenoroc –
Și marea ta secat-a
Într-un apus de foc…

De-atunci colind, bezmetic,
Lumea-n lung şi-n lat…
Mi-e-un dor nebun de ţărmul
La care-am ancorat…

11.03.2012

CONTEMPLARE


Atunci când ai venit
Şi m-ai închis în tine
M-am cufundat într-un ocean
De gânduri serafime.

Pluteam ca în Nirvana…
Deasupra mea stăteai…
Când îmi şopteai iubirea
Un înger îmi păreai…

Atunci când ai plecat
Şi-n mine m-ai închis
O mare de speranţe
Pe toate le-ai ucis…

M-ai aruncat în Tartar
Să ard ca un damnat
Şi demon, tu, copilă,
Ai fost, când m-ai trădat.

Şi când, în noaptea grea,
Pe-un ger amar, cumplit,
Luându-ţi martor Luna
Pe-ascuns tu ai fugit

Lăsându-mă să-ngheţ
În pragul despărţirii,
Să pier ca Prometeu
În ghearele iubirii,

Atunci am priceput
Cum acel ger cumplit
E soarta ce-l aşteaptă
Pe orice-ndrăgostit…

Târziu am înţeles
Că acea noapte grea
Înseamnă-o veşnicie
Fără prezenţa ta.

CONJUGARE


Aş vrea să-ţi spun
Dar nu-ndrăznesc…
Aş vrea să-ti cer
Dar mă opresc…

Aş vrea să-mi dai inima ta
Cu tot ce e mai bun în ea:
Surâsul tău, blândețea ta,
Ochii tăi, privirea ta,
Un gând, o lacrimă, ceva,
Să știu doar că-i din partea ta…

Aș vrea să-ți cer
Dar nu-ndrăznesc…
Aș vrea să-ți spun,
Dar mă opresc…
Ca să-l conjug pe…
TE IUBESC!

05.07.2012

Ce e Amorul ?!…


Prolog

Poate că Iubirea nu face Pământul să se învârtă…
Dar face ca scurta noastră călătorie prin viaţă să merite!

I

Prin foc, furtună, ploaie, vânt…
Inimi rănite de-un singur cuvânt…
Sunt inimi zdrobite, lăsate să piară…
Ah, Despărţirea – cea mai bestie fiară!

Prin foc, furtună, ploaie, vânt…
Sunt inimi supuse de-un singur cuvânt…
Inimi ce-mblânzesc chiar bestia fiară…
Ah, IUBIREA – cea mai dulce povară!

II

Să ştii ce-i Iubirea, tré să simţi a iubi,
suferi o clipă cât roua-ntr-o zi…
Să simţi cum inima îţi bate cu putere
Şi-ţi pierzi răsuflarea de-atâta durere,
Cum nervi şi nervuri nu se-mpacă-ntre ei
Cum se divid laolaltă celule,-atomi, nuclei,
Cum sângele fierbe, şi-urcând, coagulează,
Cum vene şi-artere se umflă,-ţi explodează,
Cum ochii-ţi se bulbucă, ieşiţi din orbite,
Şi-n jurul tău imagini se-amestecă, sucite,
Cum Timpul îngheaţă eternu-ntr-o secundă,
Şi, deşi bate vântul, fruntea-ţi asudă,
Cum vrei să rosteşti doar două cuvinte…
Dar fraze se-amestecă haotic prin minte,
Şi nu ştii de-i noapte… nu ştii dacă-i zi…
Ei, ASTA înseamnă, cu-adevărat, A IUBI !

III

Nu-ţi cer a-nţelege o viaţă-ntr-un ceas,
Dar e singura Virtute ce ne-a mai rămas:
Căci Iubirea-ţi dă aripi, te face să zbori,
Şi-ntr-o clipă poţi ajunge stăpân peste nori.

E greu să traduci Iubirea în versuri ––
Un TOT împărţit în mii de-universuri ––
Căci Amorul este într-un singur fel…
Doar oamenii, însă, îşi bat joc de el.

Epilog

Zeul Iubirii dac-ar fii
Să-nveţe de la mine A IUBI…

CÂNDVA…


Cândva am cerut un loc în Paradis
Dar Nimeni n-a vrut să mă primească
Aşa c-am îndrăznit să zbor
Până la stele…

Cândva am cerut dreptul la viaţă
Dar Nimeni m-a alungat de Nicăieri
Aşa c-am îndrăznit
Să mă nasc…

Cândva am cerut o rază de Iubire
Dar Nimeni mi-a spus că nu merit
Aşa c-am îndrăznit să caut
Fericirea…

Cândva m-am săturat să mai cer…
Dar Nimeni mi te-a scos în cale
Aşa c-am îndraznit
Să-I mulţumesc…

Cândva mi-am dorit să mor în taină
Dar Nimeni mi-a şoptit că mă iubeşti
Aşa c-am îndrăznit să lupt
Să nu te pierd…

30.08.2011

CÂNTARE FEMEII


Încerca-voi să opresc ziua în repedele-i mers,
Şi-ncerca-voi să culeg al ciocârliei dulce viers,
Căci urma Iubirii nicicând nu s-a şters:
Cânta-voi, dar, Femeia, în fiecare vers!

Cânta-voi Femeia în cea mai aspră odă,
Cânta-o-voi în versul alb, rima pestriţă,
Descri-o-voi aşa cum numai eu o ştiu:
Alură îngerească, cu chip de rozmariţă!

Cânta-voi Satana în ale mele versuri,
Cânta-voi pe diavol când mă va atinge,
Cânta-voi demonul cu chip de înger…
O voi cânta, Femeia, până mă voi stinge!

Creată de Dumnezeu, desăvârşită de Satan,
Femeia e absintul ce pe om l’-îmbată,
Femeia e otrava ce pe om l-omoară,
Femeia este nimfa cu inima de piatră.

Femeia e agata ce la fereastră moare,
Femeia e smaraldul fără de culoare,
Femeia e odrasla Iubirii celei înşelate,
Femeia e rubinul petalelor de crin pătate,
Femeia, însăşi, e plânsul sumbru… râsul funerar,
Femeia e macabra bucurie-a oricărui pamfletar,
Femeia e cristalul placat cu marmură de-argint,
Femeia e cântul de sirenă al harfelor ce mint.

Femeia, prin natura-i, e o pură tragi-comedie,
Ce în zadar tot încearcă, în feluri, să ne-mbie,
E, totuşi, o enigmă ce n-o putem, încă, pricepe:
De ce-i surâsul ei ca lacuri îngheţate-n stepe?!…
De ce iubirea ei suavă este-aşa săracă?!…
De ce, când suferă, preferă doar să tacă?!…
Dar care este rolul Femeii pe Pământ?!
Încearcă s-o-nţelegi prin faptă şi cuvânt!

Şi nu uitaţi, tovarăşi, că din Leoaică se nasc Leii,
Şi că, mai întâi de toate, Bărbatul, e… fiul FEMEII!

BALADA UNUI CREIER MIC (II)


Oameni mari, cum vă spuneam,
Pe faleză mă plimbam
Când, deodată, mă opresc
Ochii ca să mi-i clătesc;
Și îmi iau din raft o carte
Și mă dau mai într-o parte
Printre buchile de-o șchioapă
Să descopăr lumea toată;
Și vă dau un sfat, așa,
Ca de pe la vârsta mea:
De vreți copii ca să mai fiți
Puneţi mâna şi… CITIȚI!

ATEISM


Spunea Iisus, spășit, cândva,
Cum că Iubirea este Totul!
E o prostie, nu-altceva,
Pentru acela care pune botul…
Și nu poartă-un nume de Fată,
Căci iubirea s-a născut în Olimp,
Și nu ne-a fost dată de-odată,
Ci-am cucerit-o noi, după un timp!
Lui Eros îi datorăm toate-acestea –
Iubirea poartă nume de Bărbat! –
Și-am să vă spun din nou povestea
Mai aprig… și mai înverșunat:
Iubirea nu-i gând pentru noi –
Iubirea e doar pentru stele –
Degeaba, muritori, doi câte doi,
Ne chinuim să fim mai buni ca ele!

AȘTEPTARE


Așteptându-te să vii
am legănat marea în valuri line,
și-am adunat toți norii de pe cer
și i-am întrebat de tine…

Dar nici unul nu mi te știa…
și-am chemat munții…
și-am trimis ape…
să te caute, să te găsească,
să mi te-aducă-aproape…

Așteptându-te să vii,
am cules stelele și luna:
să ți le dăruiesc, și să-ți fur
o gură… numai una…

Așteptându-te să vii,
am oprit pământu-n loc…
și-am așteptat…
și n-ai venit… deloc!

ANOTIMPURILE UNEI MARI IUBIRI


DE CE PLÂNGI, PUIULE, DE CE?!…
NU VEZI ÎN JUR CE PRIMĂVARĂ E?
NU VEZI CUM IARBA ÎNCOLȚITĂ –
RĂSĂRIND PLĂPÂND, SMERITĂ,
DIN PĂMÂNT PE CARE CALCI,
DIN SONET DE SALTIMBANCI,
ȘI DIN TRIL DE PĂSĂRELE –
TE POARTĂ IAR ÎN VISURILE MELE?!…

DE CE PLÂNGI, PUIULE, DE CE?!…
NU VEZI ÎN MINE CÂTĂ VARĂ E?
NU VEZI CUM FLORILE SE ZBAT
ÎNTR-UN MIRIFIC CURCUBEU PLACAT
CU-O DRAGOSTE PREA OMENEASCĂ
PE CARE-APOI S-O DĂRUIASCĂ
ÎNTR-UN POEM DE CRINI ȘI VIOLETE
CELEI MAI FRUMOASE DINTRE FETE?!…

DE CE PLÂNGI, PUIULE, DE CE?!…
NU VEZI AFARĂ CÂT DE TOAMNĂ E?
NU VEZI CUM FRUNZA RUGINITĂ
CU ARIPE DE VÂNT E RĂSTIGNITĂ
PE CALDARÂMUL VISULUI PIERDUT
AL VERII DE IUBIRE CE-AM AVUT,
ARZÂND ATUNCI, CA NICIODAT’,
AȘTEPTÂND O VARĂ SĂ-I FI DAT?!…

DE CE PLÂNGI, PUIULE, DE CE?!…
NU VEZI ÎN NOI CE IARNĂ CRUNTĂ E?
NU VEZI DISTANȚA CUM NE LASĂ GOI,
ȘI CUM RĂMÂNEM NOI FĂRĂ DE NOI,
TÂNJIND, BUIMACI, ÎN IARNA GREA,
LA CE-AM AVUT… CE-AM FI PUTUT AVEA…
DAR IARNA REVINE… DIN DOI ÎN DOI,
MEREU CA SĂ ÎȘI IA… TRIBUTUL ÎNAPOI!

19.08.2012
anotimpurile

A L I N A r e


Aş vrea să-ţi pot oferi o floare,
Sau discul blond al Lunii pline,
Viorile, ce cântă, noaptea, în surdine,
O canţonetă dulce – de-ALINAre;

Singurul rac ce merge înainte
Pe nisipul blond şi ars de Soare,
Luceafărul, în clipa când dispare,
Şi ABC-ul Iubirii – în cuvinte;

Ţi-aş oferi un val rebel de pe mare,
Şi stânca de care, nebun, se loveşte,
Sau inima trubadurului ce iubeşte,
Şi-n braţele tale caut’-ALINAre…

O lume-ntreagă de petale
Ţi-aş aşterne-o la picioare…
Putea-vor ele să dezlege, oare,
Misterul blond al frumuseţii tale?!

Imaginea-ngheţată a Stelei Polare
Se topeşte sub dulce privirea ta…
Căci nu-i nimic să poată rezista
Frumuseţii blondelor altare.

Când Soarele,-ncet, se stinge-n zare,
Din ochii tăi – două văpăi, două lumine,
Izvorând din două lacuri cristaline –
Cerşesc, umil, un strop de ALINAre…

Şi-atunci când Speranţa va muri în mine,
Mi-l vei dărui TU, oare?!…

ADOLATRIE


Ador să te ascult,
Ador să te dezmierd,
Și-n ochii tăi ca roua
Ador ca să mă pierd.

Ador să te cuprind,
Ador ca să îți spun:
Privirii tale blânde
Ador să mă supun.

Ador să-mi fii aproape,
Ador să îți șoptesc
Că, dintre toate-n lume,
Ador să te iubesc!

Ador să fiu Hyperion,
Pe când tu – Cătălina;
Și pentru-amorul nostru
Tu lasă-mi mie vina.

Ador atunci când Luna
Te-nvăluie încet,
Când patimile mele
Le ține în secret…

De fapt, secretul este –
Și crede-mă că mor
De-ndată să ți-l spun –
Iubesc să … Te Ador!

01.08.2012
imagesa

ABSENTUL VEȘNIC


E crudă realitatea…
Dramatic e-azi prezentul,
cu formele lui blânde –
învăluiri sinistre ce mișcă chiar și-absentul
vremurilor defuncte…
Dar noi trăim prin El – Absentul veșnic –
eternul ce colindă,
cel care doar cu pana semnează veșnicia,
purtând-o pe umere ca un Atlas homeric,
El – Absentul veșnic –
ce din neant creat-a Poezia.
Fără de El – nu suntem…
cu El – noi suntem zei –
tronând, ca-n basme-aievea,
printre rime, iambi, trohei…
E El…
Nu-I ridicați statuie,
nu-I dați averi o mie,
lăsați-L, dar, să facă doar ce știe:
Absentul veșnic ce scrie poezie.

Nu-L cenzura, streine, in universul Lui!
Iar dacă nu-ți convine,
Îl scuipă, ‘L-împroașcă cu noroi,
de vrei, ‘L-aruncă-n Haos…
dar va veni ‘napoi –
cu pana cruntă, lovind din ce în ce mai greu,
lăsând posterității, prin sacru testament,
un Luceafăr, o Glossă, o Odă-n metru antic.

Și nu te mira, streine,
când – fără ploaie, fără vânt
vedea-l-ai codrul legănându-se:
e glasul care pururi tace
al veșnicului… Absent!

22.08.2002
ABSENTUL VESNIC