POVESTE CA-N POVEȘTI

A fost odată, ca-n povești,
Și, zău, că nu este minciună:
El n-avea straie-mpărătești,
Nici ea, în păr, sclipiri de Lună.

El nu luptase c-un balaur,
Și niciun zmeu nu a înfrânt,
Nici ea țesea în fir de aur,
În turnul ei, vré un veșmânt.

El n-avea cal care mănâncă
Jăratec, ca să zboare-n zări,
Nici ea castel săpat în stâncă,
Tronând vreo șapte mări și țări.

El n-a furat nici merele vrăjite,
Nici blana de pe urs i-a dat,
Voia doar buzele-i roșite,
Când pradă gurii sale s-a lăsat.

Căci ea era atâta de frumoasă,
Încât și Soarele gelos era
Că Noaptea-i poposea în casă,
Și-n păru-i stele-i împletea.

Când dimineața, iarba fină
Cu roua dulce-o dezmierda,
Lui – icoană fără vină
Ea-n pragul casei îi părea.

Mierlele cântau, sublim, în zare,
Din treburi sfinții s-au oprit,
Sub pomii care-au dat în floare
Pe veci ei sufletele și-au unit.

De-atunci au tot trăit o viață
Cum numa-n basme definești.
Și, cum spuneam și în prefață,
A fost iubire… ca-n povești!

20.04.2020