CĂLĂUL

De-ai fi avut bunăvoinţă
Poate-ar fi fost un basm frumos…
Sau, poate nu…
Un lucru, însă, este cert:
Nu vom ştii niciodată cum ar fi fost,
DACĂ am fi fost…
Dar tu cu siguranţă vei spune:
”Nu-ţi aminteşti?! Am fost!!!”
Oh, nu! NOI nici măcar n-am existat.
Au fost doar nişte umbre…
A fost umbra mea
Căutând, înfrigurată, să găsească umbra ta…
Au fost doar nişte umbre
Rătăcite-n noaptea îngheţată –
Două umbre pătimaşe ce-au vrut să fie una…
Dar tu în zori te-ai răzvrătit…
Le-ai prigonit… alungându-le din Rai…
Şi peste veacuri te întorci?!…
Mă chemi?!… Te-aud strigându-mi numele?!…
În zadar, Femeie… nu mai sunt…
Tu m-ai ucis cu privirea ta de ghiaţă
Şi cu inima-ţi de piatră,
Mi-ai ucis speranţa, şi visul, şi amorul…
Tu, mi-ai ucis… şi umbra.

16.12.2001

ROSTUITATE

Ce rost mai are ziua
Când Soarele s-a stins?
Ce rost mai are Omul
Când deznădejdea l-a cuprins?

Ce rost are Iubirea
Când Eros a murit?
Ce rost are fiinţa
Când dragostea s-a risipit?

Ce rost mai are Omul
Dacă nu iubeşte?
Ce rost mai are floarea
Când Toamna se-ofileşte?

Ce rost au vulturii pleşuvi
Planând, alene, peste creste?
Ce rost mai are marea
Când apa nu mai este?

Ce rost mai are ploaia
Când norii nu mai sunt?
Ce rost mai are viaţa
Pe-acest umil Pământ?

Ce rost are Poetul
Să creadă-n poezii?
Ce rost îşi are hrana
Cu efemerele iluzii?

Ce rost mai are Geniul
Când opera şi-a scris,
Dacă Lui nu-i e sortit
Nici Iad, nici Paradis?

Ce rost mai are zborul
Cu aripe de ceară?
Ce rost mai are clipa
În a Morţii ghiară?

Nu fugi de Viaţă –
Căci ăsta nu-i un sport!
Nu-ncerca să-ntorci Timpul
Când el e deja… mort.

12.09.1998

ATEISTICĂ (I)

– pamflet bisericesc –

Sunt Român… Şi sunt Cre(ș)tin! Și sunt mândru… Nu că sunt român… Și ca orice cre(ş)tin, merg la biserică… Dar nu pentru credință… Și ca orice bisericos, merg la moaște… Dar nu pentru moaște… Ci pentru pomană… O sarma, o mămăligă, un ceai cald… Dar și pentru desăvârșita plăcere de a-mi exprima frustrările și ieșirile animalice față de semeni… Mă simt mândru, călcând în picioare tot ce stă în calea mea… Şi bucuros să văd oameni dârdâind de frig… haine rupte… pumni… picioare… coate… sânge… Dar, deh, credința cere sacrificiu… Dar și martiriu… Au nu-i bătaia ruptă din Rai?!… Domnul a dat, românul a desăvârșit! Ameno! +

P.S.: Fericiți cei săraci cu duhul… Dar voi, sunteți în extaz!

12.10.2012

TABLOU ABSTRACT

Am construit o barcă a viselor
Şi i-am dat drumul pe fluviul vieţii,
Dar ajunsă la cascadă
Barca mea se scufundă…

Am desenat un vas cu nuanţe purpurii
Şi-am pus în el ţelul meu,
Dar dându-i drumul pe mare
S-a scufundat şi el…

Am modelat un avion din plastilină
Şi-am pus în el dragostea şi fericirea,
Dar am uitat să-i fac aripi
Şi avionul meu s-a prăbuşit…

Şi pentru că visele s-au scufundat,
Iar ţelul meu, şi el s-a înecat,
Şi pentru că dragostea şi fericirea
Din înalt s-au prabuşit,
Înseamnă, Suflete,
Că ”eu”-ul tău… a murit.

12.09.1997

DEFUNCTIBILĂ

Mi-e silă şi de versuri,
Mi-e scârbă şi de rime,
Mi-e greaţă de poeme –
Scrieri ce se vor sublime.

De azi am să vă las pe voi
Să scoateţi versul din etui,
Căci eu voi agăţa, nefast,
Şi lira-mi, şi peniţa-n cui.

Căci nu mai am nici mare,
Nici Lună, Sori, sau ploi,
Şi nu mai am nici stele
Să le-mpart, prostesc, la doi.

Nici nori împrăştiaţi aiurea
De vreun curcubeu senin,
Zâmbind, alene, printre valuri,
În alb suav şi-n bleu-marin.

Şi cum sa mai cântăm amorul?
Ca nişte bravi nătângi damnaţi?
Apusă-i vremea când iubirea
Năştea, prin târguri, cruciaţi.

Căci a fost o vreme-n care
Nebuni mureau pentru amor,
Dar cavalerii,-azi, din păcate,
Nu fac deliciul Doamnelor.

De azi îmi voi ucide Muza
Şi-n cripta vremii-o voi damna,
Lăsându-vă pe voi să-i duceţi
Pe mai departe-această osana!

Apoi, într-un fatidic suicid,
Mă voi închide-n cerul azuriu
Lăsându-i mării-averea mea…
De azi, eu nu am să mai scriu.

25.03.2013

IDELE LUI MARTE

Vine, vine primăvara,
Se aşterne-n toată ţara,
Nu cu crini şi violete,
Ci cu-n ditamai nămete!

Şi chiar în zi de mărţişor
Un mândru şi dalb aişor
Ne-a făcut un dar aparte,
Născut de Idele lui Marte.

Dar a făcut natura pact
Cu un calendar abstract
Şi-a dictat: iarna nebună
Să mai stea încă o lună!

Şi-a-ncuiat Soarele-n nori
Să nu bată peste flori,
Să troneze, iar, zăpada,
Peste dealuri, cu grămada.

Deci, cât mai e omătul gros,
Şi gerul ăsta greu, vânjos,
Îţi dau, micuţule, un sfat:
Hai ‘napoi la… hibernat!

24.03.2013

BALADA UNUI CREIER MIC (III)

– caragialism infantil –

M-am trezit de dimineaţă
Cu aşa un chef de viaţă
Ş-am dat fuga repejor
Feisbucul din calculator
Să-l deschid cum am promis
Să văd cine ce-a mai scris.
Şi, când colo, ce să vezi?
Ba să vezi şi să nu crezi:
Două fete… cucuiete…
Se hlizeau pe-al meu perete.
Că, vezi-doamne,-acu’ dă bine
Să se dea pe uăl cu mine,
Şi să zică lumea toată:
Vaiiiii! Ce mândruţă de fată!
Da’, cum io nu-s fata nimănui,
Drept şi scurt acu’ v-o spui:
Când leptopu’ io l-apuc
Şi pun mâna pe feisbuc
Mă gândesc cu disperare
Că o ţară-ntreagă moare…
Şi să moară de oftică…
Deh… sunt cea mai frumuşică…
Moare-un înger, mai coléa,
Că-s prinţesă în reţéa,
Mai încolo plânge-un drac
Că-s frumoasă şi… n-am leac.
Dar acum, în încheiere,
Nu vă spun ”la revedere”,
Vreau să vă văd pe toţi dând
Mii de laicuri, rând pe rând,
Şi o droaie de coménturi
Când apar pe la iventuri,
Şi să nu văd altceva
Când privesc pagina mea
Decât vorbe frumuşele
Să mă laud io cu ele,
Genul ce-am spus colo-şa
Că-s frumoasă,-etcetera…
Şi tot vorbind, s-a întâmplat
Că afar’ s-a-ntunecat.
Şi mai stăm noi la taclale
Într-o altă zi cu Soale,
Dar acuma am fugit
Şi pe toţi v-am pupăcit,
Că mă dă tuşa de gol,
Că mă vede-onlain pe uăl,
Şi mă ceartă iar mămuca
”Tot pe feisbuc, Emaţuca?!”

18.03.2013

NOAPTEA

Când noaptea lin se lasă
Luna-mi bate în fereşti,
Şoptindu-mi dulce la ureche
Cât de mult tu mă iubeşti.

Noaptea-nvăluie ţinutul…
Luna încă mai veghează
Un amor născut pe lume
Şi-o iubire încă trează.

Când noaptea norii se agită
Luna-i mângâie sublim…
Iar noi, pe malul unei ape,
Jurăm pe veci să ne iubim.

Noaptea, ştie lumea toată,
Luna-i ”cupidon” astral…
Şi-or mai fi sute ca noi
Ce s-or iubi pe-acelaşi mal.

Noaptea stă să se termine…
Luna luce ca prin ceaţă…
Şi vorbind de toate cele,
Tu adormi la mine-n braţă.

Iar mâine când te vei trezi,
Şi Luna n-o vei mai zări,
Să nu uiţi ce deja şti:
Că eu în veci te voi iubi!

31.01.2003

AMORUL

Copil fiind, adesea îi ceream
Bunicului să-mi spună o poveste;
Mă lua în braţe, mă mângâia,
Şi astfel, povestea începea.
Dar, vai! Un lucru e ciudat:
Basmul ce l-am aşteptat
Nu-ncepea cu- ”A fost odat’…”
Ci el îmi vorbea despre-o domniţă
Care, iubind pe X, s-a măritat cu altul.
Copil fiind, nu-nţelegeam,
De ce bătrânul, tot privind pe geam,
Şi răsucindu-şi mustăţile alene,
Îşi mai strivea o lacrimă-ntre gene.
Nu-nţelegeam de ce, de-o veşnicie,
Sufletele sărmanilor îndrăgostiţi,
Încă devreme, sau poate prea târziu sosiţi,
Nu şi-au găsit alt câmp de bătălie
Decât în cadrul sufletului său.
Şi-n seara-aceea-mi povestea bătrânul
De domniţa, ce iubind pe X, s-a măritat
În taină, printre stele, cu alt cruciat…
Şi, deşi nu-i înţelegeam gândul,
Doream nespus să ştiu ce s-a-ntâmplat.
Şi-n neştiinţa mea de copilandru,
Cum povestea bunicul pe-ndelete,
Privind tabloul din perete,
Trăgându-l de mustaţă tandru,
L-am întrebat, indicându-i jupâniţa:
”Bunicule… EA este Domniţa?!…”

M-a mângâiat şi m-a lăsat din braţe jos…
Cu ochii plini de lacrimi, m-a sărutat duios,
Şi, fără să vrea, mi-a arătat c-afară plouă –
Strivindu-şi, pe obraz, încă un bob de rouă.

Şi-n neştiinţa mea de copilandru
Nu-nţelegeam de ce-a tăcut…

21.03.2013

MĂRTURIE

Te-am căutat în lumea mea,
În vise,-n taine, uneori,
Şi lumea toată-mi oferea
În schimbul tău, mii de comori.

Te-am căutat în albul zării,
În orizontul nesfârşit,
Dar toate valurile mării
Spuneau că nu eşti de găsit.

Şi chiar în cer, la dumnezeu,
Umil, am întrebat de tine…
Mi-a spus: ”Nu, dragul meu,
E jos, dar… uită-te mai bine!”

Şi m-am întors iar pe Pământ,
Şi am privit în lung şi-n lat –
Erai acolo… aşteptând…
Şi nu ştiam că te-am aflat.

A fost de-ajuns să mă priveşti –
Căci ce-ar mai fi fost de spus,
Când mândre astrele cereşti
La frumuseţea ta, toate-au apus?!…

Şi-a fost de-ajuns să te privesc
Ca-n ochii tăi să pot citi
Cum două inimi se vorbesc
În taină – pentru-a ne uni.

Şi moară oamenii de ciudă
Că Soarele şi Luna sunt sortiţi,
Chiar dacă-n lumea asta crudă,
Ei doar de zori sunt despărţiţi…

Şi spună lumea ce o vrea –
Că-i rea… ah, bat-o vina –
Ci Soarele tot Lunii îi va da
Din Haosul etern – lumina.

05.01.2003

CRÂMPEIE ABSTRACTE

Albul
şi Negrul
se fugăreau…
şi, din când în când –
destul de des –
se mai şi prindeau…
Un joc, ba sinistru,
ba hazliu…
Apoi, reinversau poziţiile,
şi jocul reîncepea…
Punctul…
vine mult mai târziu,
abia după…
Viaţă.

10.04.2001

DECLARAŢIE DE DRAGOSTE (Îmi lipseşte…)

Îmi lipseşte…
… vocea ta, chipul tău, ochii tăi, părul tău, şi aştept cu nerăbdare ziua în care am să le pot atinge, să le pot săruta, să te pot simţi.
Se spune că îţi dai seama dacă iubeşti sau nu pe cineva abia atunci când trece destul timp fără să auzi acea persoană, fără să o vezi, fără să o simţi. Cu noi s-a întâmplat altceva… pentru că noi încă nu ne-am văzut, nu ne-am atins, pentru ca mai apoi să ne simţim lipsa.
Dar noi am ajuns să ne iubim altfel, noi am început prin a ne iubi sufletele, gândurile noastre, ne-am îndrăgostit de persoana pe care o reprezentam fiecare dintre noi.
Iubirea a venit să ne însoţească pe amândoi, dar de acum înainte va depinde de fiecare în parte dacă ştie să aibă grijă de ea pentru a putea menţine iubirea alături de noi tot drumul vieţii.
Dacă vor exista momente în care crezi că te îndoieşti de iubirea mea, nu ezita să îmi spui asta, căci la fel voi face şi eu, pentru că iubirea înseamnă comunicare, înţelegere şi libertate… Când vom simţi că ne-am plictisit unul de altul, şi când vom considera că e momentul ca fiecare să o ia pe un alt drum, să punem punct şi să o luam de la capăt, de pe acelaşi rând, şi să ajungem la ÎMPLINIRE… să ne iubim aşa cum numai NOI ştim să iubim.
Vreau să mă înveţi să visez chiar şi atunci când nu o să mai existe visare, să ne făurim o lume a noastră şi să nu lăsăm pe nimeni şi nimic să o destrame, să fim doar noi doi şi doar noi să contăm unul pentru altul. Poate că am un mare ”defect”: am prea multă iubire de dăruit. Şi vreau să fii tu cea care să mă înveţe, din nou, să îmi fie dor…

TE IUBESC… pentru că meriţi!

11.09.2008

DECLARAŢIE DE DRAGOSTE (Iartă-mă…)

Iartă-mă că am apărut în viaţa ta. Iartă-mă că am cutezat să zbor până la nori, ca să te culeg dintre stele. Iartă-mă că, în zori, nu pot dormi de dorul tău. Iartă-mă că m-am folosit de privirea-ţi blândă pentru a-mi lumina calea către inima ta. Iartă-mă dacă noaptea, când privesc la stele, nu văd, ca alţii, urse şi constelaţii, ci chipul tău suav. Iartă-mă că am avut neobrăzarea să îţi fur zâmbetul dulce, pentru a-mi alina durerea…
Şi, nu în ultimul rând, iartă-mă că am îndrăznit să mă înfrupt din nectarul buzelor tale catifelate…

12.06.2005

POVESTEA UNEI NESTEMATE

Încă din cele mai vechi timpuri, omul a simţit nevoia de a-şi ascunde trăirile, sentimentele… de a se ascunde pe sine de ceilalţi… de parcă nu îi era îndeajuns sălbăticia… Dar odată ce universul lui a început a fi ocupat, puţin câte puţin, de semenii lui, a conştientizat că intimitatea lui nu va mai fi a lui pentru multă vreme… Aşa că şi-a inventat nişte zei… cu care să se poată juca, atunci când ceilalţi nu erau atenţi… Dar şi acest univers i-a fost încălcat, şi-odată cu asimilarea zeilor de către partizanii săi, şi-a găsit alt refugiu, departe de ochii lumii, în propriul ego… Aşa a început să cioplească măşti… reminiscenţe subtile ale celor pe care cândva îi numea zei. Şi a cioplit diferite forme mimistice, după caracterul şi importanţa fiecărui zeu pe care îl ştia: un zâmbet, o lacrimă, o durere, o părere de rău… etc. Doar că, odată cu trecerea timpului, a început să şi le însuşească, rând pe rând, pe fiecare… Şi a ajuns să le poarte… Să poarte măştile pe care, cu propriile mâini, le făurise… S-a transformat, fără să conştientizeze, în sclavul propriei fiinţe. Dar fiinţa raţională a vrut să se elibereze într-un târziu… să fie altfel decât semenii lui… să nu mai depindă de nişte … măşti. Şi-ntr-o zi s-a apucat să le spargă pe toate… Şi tot spărgând, a ajuns să rămână fără măşti… În clipa aceea a început să strălucească. Era ca o aură ce-l învăluia. Descoperise, înlăuntru-i, o nestemată… ce creştea din ce în ce mai mult, şi strălucea din ce în ce mai tare, cu fiecare mască sfărâmată! O nestemată de care nici măcar zeii nu sunt demni… SINCERITATEA!

12.09.2011

NEFERTITI

Se spune că a fost, şi probabil va rămâne încă multe milenii de-acum înainte, cea mai frumoasă FEMEIE din lume! Şi pe bună dreptate, dacă ţinem cont că frumuseţea şi naturaleţea ei nu aveau nimic în comun cu elementele inseparabile ale existenţei efemerei fericiri feminine moderne, cum ar fi: silicon, vinil, botox, lipo(sucţie/absorbţie), elemente compatibile doar cu cocalarismul post-medievalo-cretinoid al cavalerilor de bani-gata, ce, paradoxal, nu mai apar pe cai albi… ci călăresc sute, poate mii, de cai(-putere), atât timp cât elementele mai-sus menţionate îşi păstrează strălucirea, după care, elementul chimic liber în natură, numit „femeie”, este schimbat, ca şi aerul expirat, cu un alt element, mai proaspăt… Acestea fiind spuse, în cel mai misoginist mod cu putinţă, îmi voi permite tupeul şi nesimţirea de a vă cere doar atât: Doamnelor… Domnişoarelor… FEMEI… Fiţi NATURALE!

08.07.2012

RĂZBOI CURTENITOR

Cândva ţi-am declarat război
Şi-am ridicat, trufaş, armate,
Să cotropesc, spre fala mea,
Şi ochi, şi gură-ţi – toate…

Şi-n neştiinţa mea de copilandru
Corole am uitat să-ţi creionez,
Gândind că-i mai uşoară lupta –
Când eu voiam, în fapt, să te curtez.

Dar tu mi-ai dejucat atacul
Lăsând iatacu-ţi ne-ncuiat,
Şi-n mreje-ţi, cu o sărutare,
De tine,-n noapte, m-ai legat.

Şi m-ai ţintit preţ de o viaţă
La pieptu-ţi plin de trandafiri
Certându-mă cu o petală
Şi chinuindu-mă cu amintiri,

Din vremea când era război
Şi ne purtam ca doi vrăjmaşi…
Dar astăzi nici nu mă omori,
Nici viaţa-n pace nu mi-o laşi…

Şi ăsta îmi va fi blestemul
Corole – eu – să-ţi creionez,
Blamându-mă că mi-a fost teamă,
Şi ţi-am luptat, în loc să te curtez!

07.03.2013

DREPTUL LA IUBIRE

Ploua mărunt, prin părul ei
Un magic praf de stele
Purtând, pe aripe de vânt,
Sărmane, visurile mele…

Şi-a prefăcut un vis nătâng
Din lutul ancestral,
Schimbând Nimicul în Destin
Din Haosul lustral…

Însă nimic nu poate rezista
Mai mult de-o veşnicie
Când zeii îşi arogă-un drept
Injust de samavolnicie.

Şi m-au prădat, lăsând în loc,
Pustiu… şi frig… dezastre…
Pe mine-n urma ei iscând
Doar lacrimi reci din astre…

Şi-am obosit să mai implor
Divinităţile păgâne…
În acest Hău nemărginit
Doar eu îmi voi rămâne…

La fel de rece şi mărunt
Şi azi, şi mâine va ploua…
Pe când eu, în urma ei,
În veci prin Haos voi zbura.

Plouă… plâng… nici Lună nu mai e…
Luceferii au renunţat la nemurire…
Şi-n muta simfonie a lacrimilor reci
Pretind divinităţii dreptul la iubire!

05.03.2013

RETORICA DURERII

De ce nu-i Timpul reversibil?
De ce Trecutu-i amintire?
De s-ar întoarce înapoi
Din el mi-aş reclădi o fericire.

De ce Trecutul e plin de amintiri,
Iar Amintirile sunt poezii nedefinite –
Sălbatici trandafiri ce-nchid în ei
Priviri de gânduri pustiite…

Încă-mi răsare-n amurg, printre stele,
Un chip izvorât din zorii primăverii;
Ajunge să te chem, şi imaginea-ţi dispare
Tăinuită adânc în umbrele tăcerii,

Când ai răsărit în grădina sufletului meu
Am crezut că eşti o dulce binecuvântare…
E prea târziu pentru regrete…
Mă-ntreb: acest blestem devorator
Cât va mai ţine, oare?!…

22.02.2000

CRÂMPEIE MASCULINE

Mai întâi de toate, apare Ea, femeia,
Şi, analizând-o, ne vine-atunci ideea
Că-i mai bine, ca-n basme, dintr-o droaie,
S-alegem o prinţesă, şi nu o… gheonoaie.

Şi, picându-le, tacit, în mreje, ne şi îndrăgostim,
C-aşa facem noi lucrurile-n viaţă, fără să gândim;
Dar concluzionăm cu toţii că dragostea e oarbă
Abia mult mai târziu, după ce am luat-o-n barbă.

01.03.2013

ACTOR PE SCENA VIEȚII (III)

Sunt tot pe scena vieții…
Spectacolul s-a încheiat…
Rememorând în sinea-mi
La tot ce-n urmă am lăsat:

Privind agale,
Scaunele goale,
Și tot acest periplu prin care am trecut,
Concluzionez ad-hoc,
Fără echivoc:
Eu sunt tot în picioare
Deși în urmă-mi, peste lume, cortina a căzut!

13.08.2012

ACTOR PE SCENA VIEȚII (II)

Să-nceapă recitalul
Şi-n ropot de urale
Să cânte menestreii
Pe-acorduri bohemiale.

O sală-ntreagă mă adoră…
Dar eu zâmbesc formal,
Știind că-n viața asta
Sunt doar un rol banal…

Dar duc până la capăt
Spectacolul – martir,
Iar când cortina cade
Văd publicu-n delir…

Deci, cântă, Maestre,
Să sune muzichia…
La așa spectacol,
Monșer, jos pălăria!

13.08.2012

ACTOR PE SCENA VIEŢII (I)

Urcând pe scena sumbră
Mă-ncearcă un fior…
E vodevilul vieţii mele
Şi eu sunt unicul actor.

Privesc, mimând emoţii,
La scaunele goale
Ce îmi transmit ocheade
Reci, impersonale,

Iar eu, falsând răspunsul
Cu un surâs forţat,
Mă mint că-s gata, când cortina
Se va fi ridicat.

Şi-i privesc pe toţi în parte,
Aceşti jalnici pelerini,
Fiéce,-n sine, propria-i vedetă
Într-o lume de-anonimi.

Şi-mi fac intrarea-n scenă,
Ca-n basmele regale,
Pe-acordurile-orchestrei
Şi-n ropot de urale!

01.03.2013