SCRISOARE DESCHISĂ

(manifest caragialistic în contra cretinismului parental)
– amicului X, din urbea Y,
intelectual de modă veche –

Bonjour, Stimabile și Onorabile!
Iacătă că avuserăm iară BAC. Și încă unul de aceeași calitate josnică și îndoielnică. Și ne întrebăm cine este vinovatul?!… Păi cum, monșer? Că ți-o spui io numaidecât: NOI! Noi, ăștia de-i privim de pe margine și nu îndrăznim a face ceva întru a schimba această stare… Că vorbim, vorba ceea, de destinul acestei națiuni.
Dar să ne întoarcem, revenind la BAC… Pedagojii dă şcoale nouă să fie vinovații pentru colapsul acestor ghenerățiuni de loaze? Prin slaba lor pregătire, din ce în ce mai imininche, am putea spune că da, au și ei partea lor de vină… Deși, dragul meu Amic, io îi văz prințipalii vinovați pe tutori. Căci ei sunt ceia carele îi modelează caracterul pupilului. Nu degeaba Mircea cel Bătrân (domnitor român, nu liceu sau stradă neasfaltată) și-a refuzat nepotul, pe Mihai Pătrașcu (mai târziu Mihai Viteazul, tot domnitor român, de asemenea nu liceu, și nici stradă), când acesta i-a cerut să-l ia la război, motivând că… îi lipsesc cei 7 ani de-acasă!
M-oi întreba cum modelează părinții caracterul plozilor. Păi… cu bani, le cumpără fericirea; cu mașini scumpe le asigură statutul social; iar cu ”las’ să-l pupe Mamița” îl transformă într-un veritabil GOE modern, care, de altfel, nu a dispărut niciodată din peisagiu, ci doar s-a ascuns, timp de un secol, de ”colegul de compartiment” care a luptat mereu să îl combată.
Dar de ce nu încearcă onorabilii parentali să îi cumpere un dram de minte?!… Şi zău că nu coastă mult! Doar… o Carte!
Căci se mai trezise un june, deunăzi, când am criticat, la fel de incisiv, atât cretinismul acestor Bacalaureanzi, cât şi prostia Ministeriului Inculturii, să mă dojenească: „Băi, comunistule, cum îndrăznești să ne comentezi?” Răspunsul meu retoric a fost pe măsura întrebării: „Amice, ești idiot?! EU (și când spun ”eu”, mă refer la cele peste 90 de procente, ale generației din care fac parte, care au promovat acest test) mi-am câștigat dreptul de a comenta, prin simplul fapt că EU am învățat CARTE! EU, stimabilă Loază, mi-am câștigat dreptul de a-mi contrazice sau contracara dascălii pentru că EU am citit, nu i-am luat peste picior! EU nu i-am Bătut, ci i-am Combătut, prin intelectul pe care mi l-au modelat! EU am știu să ma și joc, să și citesc, să cunosc şi istoria străbunilor mei; Eu am învățat după Cărți, nu după manuale alternative sau tablete; EU am dat admitere la liceu, nu teste de incultură sau de inCapacitate. Apoi, au urmat cruciadele: în fiecare dimineață găseam pe pupitru Scrisoarea pierdută de musiu Tipătescu… era, zice-se, a treia; la prânz stăteam la taclale cu Moromete, care îmi istorisea povestea… Spânzuraților, sau, după toanele-i, îl bârfeam pe vecină-su, ION (ăla de era mai avid după avere chiar şi decât Bălosu); după-amiaza, studiam itinerariul eroic al Vitoriei, cea care ne releva (și revela, în egală măsură) transhumanța spirituală a poporului român; iar seara, obosit, dar nu plictisit, adormeam, cu Luceafărul luminându-mi fereastra într-O noapte furtunoasă, în timp ce la căpătâi o Floarea albastră trona, măiastră, printre-atâtea Flori de mucigai… Și uite-așa, am trecut… BAC-ul! Și uite-așa, mi-am câștigat dreptul de a fi OM! Pe când tu, Loază, cu ce realizări intelectuale te lauzi? Căci, carevasăzică, dragul meu, ”Cultură Generală” nu este titlul unei emisiuni TV; ”Istorie” nu este traducerea albumului omonim al lui M.Jackson; iar ”Limba Română” este, din păcate, cea în care ai învățat tu să fii Tâmpit! Și motivul pentru care acest comunist îți mai sugerează din când în când să mai citești o carte, nu este pentru că el le-ar fi citit pe toate (deși ar face-o de-ar fi posibil), ci pentru că s-a săturat să-ți vadă prototipul cretinoid etalat cu aceeași fală augustă a cuceritorilor romani, și ridicat la rang de virtute, cu același triumf napoleonian… Am văzut cât de titanic ești, când, pus în fața acestui abis al vieții tale, Bacul, pe o ”Căldură mare” ai transpirat tot acel manelism infect cu care ți-ai hrănit intelectul! Și aș fi putut reduce tot acest manifest la doar trei cuvinte: Amice, ești Dobitoc!…”

Cam atât am avut de spus despre această ruşine pe care acest popor o trăieşte (printre multe altele). Dar, încă mai sper în acele orizonturi la care visau Bălcescu, Goga, sau Nichita…

Şi, hai aurevoire, monşer… Am fugit, că începe Şcoala…

15.09.2014

WordPress for Android

TeVeGRAME

– caragialism de mahala –

Pă prinţipul băsescian „iubesc trădarea, dar îi ador pe trădători”, vreau să felicit, în mod public, demersul inoportun şi inutil al unei televiziuni de a-şi preumbla prohodul primprejurul unui palat prezidenţiabil.

Prea târziu, monşer, zic! Prea târziu… Deşi, eu i-aş întreba pe aceşti onorabili dacă au habar cine deţine puterea în ţărişoara asta. Păi să vă spui io, stimabili: Opoziţiunea! Ea are frâiele puterii de vreo doi ani jumate. Şi ce a făcut Opoziţiunea în tot acest timp?! Păi ce să facă, monşer, s-a jucat de-a puterea, de-a politica, de-a promisiunile, de-a guvernarea… Canaliile!

Dăm cu toţii şi într-una vina pe dl. Prezident al Naţiunii (care, în ceea ce mă priveşte, acest Caţavencu modern este, probabil, cel mai făţiş şantajist şi manipulator politic de la Nero încoace). Daaar… viu şi vă întreb, carevasăzică… ca să nu spui vorba aia… pe musiu Président al Consiliului de Miniştri, acest Gudurău Venturian socialist, nu mi ţi-l urechiază niminea?! Că zău, coane, dacă n-ajunserăm ca-n „Telegramele” lu’ nenea Iancu: păi al cui este, dom’le, mă-nţelegi, Ministeriu’ Justiţiei?! Şi dacă acest pristanda ministru al Justiţiei este un „papă lapte” (cum îl alintă camaradul său de partid, „măscăriciul naţional de la malul mării”), oare nu ar trebui ca „cher Président” (recte al Consiliului de Miniştri) să îi dea vreo „doo pirechi di palme” şi să îl destituie?! Dar fără interimat!!! Nu de alta, dar a mai fost Musiul interimar odată, şi l-a râs o-ntreagă Europă…
Şi viu iară şi vă-ntreb, oarecum retoric: cetăţeni, cum dracu să stai cu frâiele puterii în mâini, dar să laşi pe alţii să ţi(-o) le tragă?! Eu, unu, asta nu pot pentru ca s-o pricep, şi pace!

Cât despre reacţiunea respectabililor televizionişti, carevasăzică, cum mă vezi şi cum te văd, o aplaud… dar nu o agreez.

Şi… să nu spui vorba aia (din „Căldură mare”)… dar tare mă tem, nene Iancule, că, orbiţi de setea de răzbunare împotriva „bampirilor” poporului, iar au greşit… adrisantu’.

10.08.2014

WordPress for Android

REFORMĂ CU ŞTAIF

– caragialism de buzunar –

Vrând să facă iar Reformă
Ca să iasă norma – normă,
Ministeriu’ nostru Culturale
Nu face DĂCÂT… dandanale!

Bă, Proşti… da’ mulţi să fie!

„Să iasă norma la hectar” – cum spunea un alt onorabil Ministeriu al Culturii (recte Agrare), în distinsa Epocă de Aur!

Păi ce trebuinţă mai avem noi azi, monşer, de vestita cultură „bostanieră”, sau de mult-apreciata „căpăţânoasă românească”, sau de celebrele „tărtăcuţe umplute” (servite musai cu garnitură de creier destupat, ci nu cu tochitură de rumeguş sablat).

Şi păcat… că Dacii s-au născut şi autoeducat în spiritul lui „sunt arhitectul propriului destin”; România, însă, se zbate, mocirlos, în zodia nefericitului rac: tooot înapoi tragem de vreo juma’ de mileniu încoa’…

Dar, ţinând cont (şi) de faptul că Mamiţa este „pretenă” la cataramă cu madam Chiriţa, nu carecumva ar trebui să ne autosesizăm propriile conştiinţi atunci când îl vedem pe Guliţă stând braţ la braţ cu domnu’ Goe la „cafiné ţentral” şi puind ţara la cale?!… Ţă-ri-şoa-ra NOASTRĂ, cum spunea jupân Dumitrache…

Şi, când te gândeşti că aceste Loaze sunt Five-O’Clock-ul soţietăţii de mâine, cum să nu-ţi vină, stimabile, să le tragi vro „doo pirechi de palme”, că… oricum n’ai ce „onoare” să le mai pătezi…

18.07.2014

WordPress for Android

ȘI EU TE IUBESC!

– Iubitule, cum ai ajuns să te îndrăgostești de mine?
(lipindu-și obrazul de obrazul ei, o apucă tandru de bărbie, ridicându-și, simultan, privirile)
– Uite, acolo sus, cu miliarde de ani în urmă, o stea ajunsă la apogeu și-a dat ultima suflare, într-un spectacol exploziv de particule.
– Ca o super-Novă?!
– Da, ca o super-Novă! Și dintre toate, una – o particulă de carbon – s-a rostogolit haotic prin Univers. După un timp, plictisită de atâta drum, s-a oprit. Și, fascinată de acest loc, a început să țopăie într-un dans nebun.
– (râzând) Chiar țopăia?! Cum țopăie… o particulă?
– Uite-așa: țup-țup! Și acea mică particulă de carbon…
– (întrerupându-l iar) Cât de mică?
– Foarte mică!
– Mică, mică, mică?!…
– Cea mai mică!
– Nu te cred! (râde și mai cu poftă) Câteva miliarde de particule abia dacă încap în vârful unui ac.
– Cu care am să te înțep în limbă! (strâmbându-se într-un gest copilăresc) Tocilaro, nu vrei să asculți povestea?
– Ba daaa, vrăjitoruleee! (încătușându-i fața în palme, și făcând ochii mari la el) Sunt numai ochi și urechi! Ia zi, ce s-a întâmplat cu particula de carbon?
– După ce s-a săturat de țopăit, s-a oprit și a început să se frământe singură. Și așa a ajuns să se transforme în pământ, în mare, în munți, în flori, în prăjitura pe care ai mâncat-o în urmă cu o lună, și care s-a descompus în atomi care, contopiți cu celulele tale, s-au transformat în doi ochi mirifici, la fel de misterioși ca și colțul acela de Univers din care s-a născut, cu miliarde de ani în urmă, o particulă de carbon.
– (devenind serioasă) Dar, dacă ar fi să definești iubirea, ți-ar fi greu?
– Iubirea nu e greu de definit. E atunci când cineva face cele mai nebunești lucruri doar pentru tine. Sau atunci când te vede într-o rochie nouă și rămâne mut, amețit de frumusețea ta. Sau atunci când simți că nu mai poți de dorul lui, cu cinci minute înainte de a pleca. Sau atunci când te invită la dans, deși sunteți în mijlocul străzii, iar afară plouă torențial. Sau când insistă, aproape obsedant, să îi spui ce ai pe suflet, pentru că, deși negi cu înverșunare, el ȘTIE sigur că tu NU ești bine. Sau când privirea ta îl caută, instinctiv, în mulțime, deși ești înconjurată de alții mult mai arătoși. Sau când îți ține ușa, îți așează scaunul, sau îți oferă brațul, și nu pentru a te impresiona, ci pur și simplu pentru că AȘA consideră el că MERIȚI să fii tratată. Ah… și atunci când, oricât de dereglat ar fi omul, preferi să rămâi cu el, decât fără.
– Și de ce… eu?!
– Pentru că atunci când te-am văzut prima oară, în acele puține clipe, zâmbetul tău m-a mișcat cât nu a reușit să o facă nicio altă femeie până la tine. (sărutând-o, tandru, pe frunte) Și poate că nu ești tot ce am visat, dar știu că ești cea care vreau să rămână pentru totdeauna.
– (aruncându-i o privire vinovată) Și toate astea din cauza unei super-Nove?
– …și datorită unei particule de carbon! Știi, iubito…
– (pecetluindu-i buzele cu degetul arătător) Nu! Dar… și eu te iubesc!

19.02.2014

TE-A ALINTAT CINEVA AZI?!

– Auzi… am chef să mă lovesc de tine prin casă!
– Atunci, lovește-te!
– Păi, cum?!…
– Cum vrei tu!
– Eu vorbesc de lovit real, să te văd bezmeticind prin fiecare cameră, să-ți simt privirea scanându-mi fiecare mișcare.
– Hmm… n-aș refuza o astfel de imagine! (zâmbește)
– Nici nu ți-ai luat ”la revedere” când ai plecat…
– Așa este… Nu mi-am luat.
– De ce? Consideri că nu meritam?
– Cred că eram prea ocupat să îți spun că te iubesc… în timp ce te sărutam pe frunte. Sau, poate gândul că ai să îmi lipsești teribil m-a făcut să…
– Taaaci! Ce nebun ești! (râde zgomotos) Cum poți să mă iubești?!
– Am spus eu că te iubesc?!
– Daaar…?!
– Spuneam că… ți-am pregătit micul dejun! Pe aragaz este cafeaua cu rom, care-ți va da doza de energie pe ziua de azi, iar pe masă, pe platoul acoperit, te așteaptă omleta, pâinea prăjită, și un pahar cu lapte proaspăt, ce-ți va asigura necesarul nutrițional.
– O, doamne! Nu încetezi să mă uimești!
– Sper că trandafirul de pe noptieră nu a uitat să îți spună ”bună dimineața” din partea mea?
– Aaaaaaah! Te urăăăsc! (râde și mai cu poftă)
– ?!?!?!?!….
– Mă citești atât de ușor… și eu nu reușesc să îți desfac nici măcar coperțile!
– Așa am învățat să te iubesc!
(câteva secunde de pauză)
– Auzi… cum îți sunt ochii în dimineața asta?
– Căprui, iubito! Ochii mei sunt la fel de căprui. Sortiți să soarbă inima… știi tu cui!
– Și ai mei la fel. Dar știi ce? Ar fi periculos pentru mine să ți-i am aproape.
– Ba eu cred că ar fi frumos. Dar așa ești tu: nebună. Și fugi mereu ca o și mai nebună.
– Eu, nebună?? ? Nu! Fricoasă?! DA!
– Atunci ești o nebună frumoasă!
– Ah! Tu și cuvintele tale…
– Tu și nebunia ta frumoasă…
– De ce doar eu și nebunia mea?! Tu, nu?!
– Păi, ai uitat că tu ești Luna? Tu ești mai importantă!
– Serios?? ? De unde ai mai scos-o și pe-asta? Și de unde știi că eu sunt Luna? Fără lumină, căldură, viață…
– Pentru că strălucești atât de ancestral în noapte…
– Păi… de la tine! Nu ești tu Soarele? (zâmbește, iar)
– Degeaba sunt eu Soare, și strălucesc ziua. Auzi, ziua… cand e atâta lumină pe cer…
– Toată de la Soare! (completează ea)
– …nici măcar nu mi se vede strălucirea. Cine poate privi Soarele, pe o așa lumină?! De multe ori nici nu îl observă. Dar noaptea… Noaptea, în tot acel întuneric de nepătruns, acolo… ești TU! Și strălucești mai tare ca luceafărul! De aceea toate stelele din univers se strâng în jurul tău! Te observă pe tine și pe mine nu…
– Ce poveste frumoasă!
(pauză de alte câteva secunde)
– M, de ce am încetat data trecută să ne mai vorbim? Și de ce am fugit?
– Pentru că… Din același motiv!
– ?????
– Ai fugit exact când ne era mai bine…
– Și de ce nu ai încercat să mă oprești?!
– Pentru că atunci când iubești, nu ceri nimic la schimb. Și nici nu ții cu forța…
– Dar de ce m-ai primit înapoi? Cum poți să nu mă urăști?!
– Dacă te-aș fi lăsat să pleci, ai fi câștigat doar tu! Așa… prefer să împart victoria cu tine!
– Ah, te urăsc! Îți simt parfumul prin toată casa, de parcă nu era îndeajuns să fie impregnat în întreaga lenjerie, și în pernă, și în cameră… Și… te doresc! Chiar am chef teribil să mă lovesc de tine prin casă!
– Atunci, loveste-te!
– Păi cum, nebunule?!…
– Cum vrei tu! Auzi, iubito…?
– (întrerupând întrebarea) Taci! Lasă asta! Doamne, cafeaua asta este ireală! Și omletă… n-am mai mâncat de când eram mică! Cât de adevărat este basmul ăsta?! Mă simt alintată ca o prințesă. (se aude un clinchet) Stai că sună la ușă. (îndreptându-se să deschidă) Oare cine-o fi la ora asta?! Apropo, ce voiai să mă întrebi?
(îzbucnind instantaneu în lacrimi de fericire, îl privește, încremenită în prag, simțindu-și fiecare părticică a corpului vibrând la auzul vorbelor sale)
– Te-a alintat cineva azi?!

18.01.2014

SCRISOARE CĂTRE NESFÂRȘIT (facsimil)

În clipa în care citești aceste rânduri poate răsare sau apune Soarele, poate înflorește sau se ofilește o Floare, poate se înfiripă sau se destramă o Iubire. Dar nu ”Poate”, ci ”Sigur”, se nasc și se spulberă Speranțe. […]

Căci, de va trebui să ajung singur la inima ta, Napoleon de mi-ar sta în cale, aș cuceri Waterloo-ul pentru tine. Nisipul fierbinte al Saharei l-aș transforma într-o Clepsidră, ca Timpul să nu mai conteze pentru noi. Apoi aș opri Pământul în loc, și i-aș cere lui Shakespeare să-ți compună un Sonet. […]

[…] …aș fi vrut ca aceste rânduri să le fi copiat din vreun filosof antic. Însă, la ora asta, singura care îmi dictează este inima, pe când pixul, rebel de-acum, mâzgălește o strofă din Eminescu:

”Și de-asupra mea rămâi
Durerile de-mi curmă,
Să fii iubirea mea dintâi
Și visul meu din urmă.”

Iar în calmul nopții, Luna îmi fredonează, în surdină, romanticul Elvis:

L	uminile	T	u
O	rașului	E	ști
V	eghează	N	irvana
E	tern	D	easupra
M	iracolul	E	ului
E	femer	R	ănit

La ora când Cortina rece a Nopții s-a lăsat, demult, peste oraș, câțiva fulgi de nea, rătăcind rebeli, ”se rotesc nebuni în aer/ ca un roi de fluturi albi”, și se aștern pe pământul înghețat, încercând, parcă, să acopere noroiul ce se află atât pe străzi, cât și în sufletele oamenilor…

PS: Ora 01:30 … În casă cald – atmosferă propice hibernării… Afară frig – ninsoare feerică!

12.12.2013

CÂND ÎNGERII AU CHIP DE OM…

in nomine Avus,

”N-ar fi lumea un loc mai bun, dacă am învăța că valoarea este cea mai importantă, și nu prețul?” Așa își începea un Înger pledoaria.

Și continúă: ”Ce-ar fi dacă… bla-bla-bla… ne-am lăsa o clipă pe noi… bla-bla-bla… să dăruim… bla-bla-bla… hainuțe, jucărele… bla-bla-bla… […] … un copil talentat… bla-bla…”

Încă un anunț ”umanitar” fără ecou (mi-am zis în sinea mea). Am trecut mai departe cu nepăsarea tipic românească: ”lasă, să moară vecinu’, să îi luăm capra”. Nu trece mult și recitesc același mesaj, de data aceasta în grupul pe care îl administrez pe Facebook: Cenaclul Romanticii. Și cum am prostul obicei de a ”frunzări” tot ce se publică acolo, îmi fac curaj și reiau textul: ”Ce-ar fi dacă, într-o zi, nu ne-am mai pune pe noi de-asupra celorlalți… ce-ar fi dacă ne-am lăsa o clipă pe noi, și ne-am întoarce privirea spre cei care au cu adevărat nevoie […]”. Era povestea unui băiat dintr-un centru de copii, care își scrisese memoriile, într-o încercare, poate, disperată, de a ieși din anonimatul acelei vieți damnate în uitare, și mai ales în nepăsare. Dar Îngerul a făcut tot posibilul să îi dăruiască… să i se dăruiască. Cu haine, cărți, și chiar și bani. Iar acum se zbătea să găsească un suflet căruia să îi pese. Căruia să îi pese mai mult decât a putut EL (Îngerul) să îi ofere. Și ascultându-i strigătul angelic, mi-am adus aminte că nu doar îngerii cunosc îngeri… Și Eu cunosc, la rându-mi, Îngeri. Și mi-am contactat Îngerul de legătură. Și i-am reprodus povestea. Și, fără să stea pe gânduri, mi-a răspuns că va face tot ce îi stă în puteri pentru a-i întinde o… aripă protectoare acelui copil.

Și a trecut o lună… Și, parcă totul fusese dat uitării… Parcă toată povestea fusese îngropată în negura timpului, așteptându-și, resemnată, uitarea… Și, culmea, parcă și eu mă gândeam, la rându-mi resemnat, că poate nu am deschis ușii care trebuia, și nici nu am bătut la ușa care trebuia. Totul, până într-o seară… Când am primit vestea care m-a cutremurat… de fericire: după ce, asemeni primului Înger, și cel din urmă Înger și-a rupt de la gură, la propriu, pentru a-i asigura un minim de confort de care puțini de teapa lui au norocul a se bucura, a reușit, cu destule eforturi, să convingă niște Oameni să îl ajute.

Oare câți (mai) suntem capabili de un astfel de sacrificiu… mai ales pentru cineva străin?!… Oare de ce Universul m-a ales tocmai pe mine liant între cei doi Îngeri?!… Oare să fie Hazardul cel care a decis ca acest triunghi filantropic să aibă sânge oltenesc?!… Nici n-ar mai conta… Atâta timp cât, în nimicnicia-mi de muritor, mă bucur ca de propria-mi realizare, deși eu nici n-am existat pe firmament. Pe când EI, Îngerii, în modestia lor, refuză să-și însușească laurii biruinței.

Nu știu cât din toate acestea au legătură cu dumnezeu… Nu știu nici măcar dacă sau cât de mult va fi înțeles acest copil Șansa care i s-a oferit…

Știu doar că… Îngerii și-au făcut Datoria!

P.S.1: Și pentru că Îngerii (pe care îi știu de-o viață) trebuiau să poarte un nume, i-am numit așa:

• ALINA CLAUDIA
• RALUCA GABRIELA CINCU

P.S.2: Zuzelor, vă mulțumesc!

28.11.2013

CE E IUBIREA?!…

Ne întrebăm adesea ce este iubirea… Un fior… o trăire… un sentiment?!… Sau, pur şi simplu, o necesitate?!…
E pasiune? Sau datorie? E drog? Sau leac? E pură întâmplare? Sau o chestiune de voinţă? Să fie predestinata soartă? Sau doar antologicul hazard?
Chiar aşa: oare ce-ar putea fi iubirea?! Un amalgam de „te doresc”, „îmi lipseşti”, nopţi albe, şi repetitiva oglindire a lunii în veşnicia lacului, pe malul căruia se fac jurăminte cât pentru o mie de vieţi?! Un amestec de ură, lacrimi şi dorinţe arzătoare?! E vechiul parc, ce păstrează, încă vie, amintirea fiecărui pas încrustat în aleile-mpietrite?! Sau flori, ce memorează în catifeaua petalelor fiecare ţinere de mână?! E banca – martora fiecărei îmbrăţişări pătimaşe?! Sau poate Soarele… Oh, da! Soarele… arhivarul fiecărui sărut furat în zori.
Se spune că Omul se poate lipsi de orice pe lumea asta. Dar oare poate EL trăi fără Iubire?! Oare Iubirea poate exista fără OM?! În fond, până şi îngerii s-au îndrăgostit de oameni, în trecut. Şi dacă ăsta a fost considerat un păcat suprem, pentru care au şi fost alungaţi pe Pământ, atunci mă declar, fericit, un anticrist!
Se mai spune că Iubirea este eterna flacără ce arde în fiecare din noi. Dar dacă vom permite ca acest foc să fie mistuit de lacrimi, natura ne condamnă, prin incompatibilitatea celor două elemente, să nu putem aprinde apa, oricât ne-am strădui. Şi-atunci, vom cutreiera pământul, debusolaţi şi chinuiţi de amintiri, până când, secătuiţi de vlagă, ne vom stinge, de dor, sfârşindu-ne în bezna propriului univers.
Zeii ne-au permis să folosim toate organele la capacitate maximă, dar doar 10% din capacitatea creierului. Însă noi, muritorii de rând, oare cât la sută suntem dispuşi să renunţăm la inimă, în favoarea iubirii?!…
Unii au nevoie de droguri…
EU… am nevoie de IUBIRE!

08.09.2013

DECLARAŢIE DE DRAGOSTE (Îmi lipseşte…)

Îmi lipseşte…
… vocea ta, chipul tău, ochii tăi, părul tău, şi aştept cu nerăbdare ziua în care am să le pot atinge, să le pot săruta, să te pot simţi.
Se spune că îţi dai seama dacă iubeşti sau nu pe cineva abia atunci când trece destul timp fără să auzi acea persoană, fără să o vezi, fără să o simţi. Cu noi s-a întâmplat altceva… pentru că noi încă nu ne-am văzut, nu ne-am atins, pentru ca mai apoi să ne simţim lipsa.
Dar noi am ajuns să ne iubim altfel, noi am început prin a ne iubi sufletele, gândurile noastre, ne-am îndrăgostit de persoana pe care o reprezentam fiecare dintre noi.
Iubirea a venit să ne însoţească pe amândoi, dar de acum înainte va depinde de fiecare în parte dacă ştie să aibă grijă de ea pentru a putea menţine iubirea alături de noi tot drumul vieţii.
Dacă vor exista momente în care crezi că te îndoieşti de iubirea mea, nu ezita să îmi spui asta, căci la fel voi face şi eu, pentru că iubirea înseamnă comunicare, înţelegere şi libertate… Când vom simţi că ne-am plictisit unul de altul, şi când vom considera că e momentul ca fiecare să o ia pe un alt drum, să punem punct şi să o luam de la capăt, de pe acelaşi rând, şi să ajungem la ÎMPLINIRE… să ne iubim aşa cum numai NOI ştim să iubim.
Vreau să mă înveţi să visez chiar şi atunci când nu o să mai existe visare, să ne făurim o lume a noastră şi să nu lăsăm pe nimeni şi nimic să o destrame, să fim doar noi doi şi doar noi să contăm unul pentru altul. Poate că am un mare ”defect”: am prea multă iubire de dăruit. Şi vreau să fii tu cea care să mă înveţe, din nou, să îmi fie dor…

TE IUBESC… pentru că meriţi!

11.09.2008

DECLARAŢIE DE DRAGOSTE (Iartă-mă…)

Iartă-mă că am apărut în viaţa ta. Iartă-mă că am cutezat să zbor până la nori, ca să te culeg dintre stele. Iartă-mă că, în zori, nu pot dormi de dorul tău. Iartă-mă că m-am folosit de privirea-ţi blândă pentru a-mi lumina calea către inima ta. Iartă-mă dacă noaptea, când privesc la stele, nu văd, ca alţii, urse şi constelaţii, ci chipul tău suav. Iartă-mă că am avut neobrăzarea să îţi fur zâmbetul dulce, pentru a-mi alina durerea…
Şi, nu în ultimul rând, iartă-mă că am îndrăznit să mă înfrupt din nectarul buzelor tale catifelate…

12.06.2005

POVESTEA UNEI NESTEMATE

Încă din cele mai vechi timpuri, omul a simţit nevoia de a-şi ascunde trăirile, sentimentele… de a se ascunde pe sine de ceilalţi… de parcă nu îi era îndeajuns sălbăticia… Dar odată ce universul lui a început a fi ocupat, puţin câte puţin, de semenii lui, a conştientizat că intimitatea lui nu va mai fi a lui pentru multă vreme… Aşa că şi-a inventat nişte zei… cu care să se poată juca, atunci când ceilalţi nu erau atenţi… Dar şi acest univers i-a fost încălcat, şi-odată cu asimilarea zeilor de către partizanii săi, şi-a găsit alt refugiu, departe de ochii lumii, în propriul ego… Aşa a început să cioplească măşti… reminiscenţe subtile ale celor pe care cândva îi numea zei. Şi a cioplit diferite forme mimistice, după caracterul şi importanţa fiecărui zeu pe care îl ştia: un zâmbet, o lacrimă, o durere, o părere de rău… etc. Doar că, odată cu trecerea timpului, a început să şi le însuşească, rând pe rând, pe fiecare… Şi a ajuns să le poarte… Să poarte măştile pe care, cu propriile mâini, le făurise… S-a transformat, fără să conştientizeze, în sclavul propriei fiinţe. Dar fiinţa raţională a vrut să se elibereze într-un târziu… să fie altfel decât semenii lui… să nu mai depindă de nişte … măşti. Şi-ntr-o zi s-a apucat să le spargă pe toate… Şi tot spărgând, a ajuns să rămână fără măşti… În clipa aceea a început să strălucească. Era ca o aură ce-l învăluia. Descoperise, înlăuntru-i, o nestemată… ce creştea din ce în ce mai mult, şi strălucea din ce în ce mai tare, cu fiecare mască sfărâmată! O nestemată de care nici măcar zeii nu sunt demni… SINCERITATEA!

12.09.2011

NEFERTITI

Se spune că a fost, şi probabil va rămâne încă multe milenii de-acum înainte, cea mai frumoasă FEMEIE din lume! Şi pe bună dreptate, dacă ţinem cont că frumuseţea şi naturaleţea ei nu aveau nimic în comun cu elementele inseparabile ale existenţei efemerei fericiri feminine moderne, cum ar fi: silicon, vinil, botox, lipo(sucţie/absorbţie), elemente compatibile doar cu cocalarismul post-medievalo-cretinoid al cavalerilor de bani-gata, ce, paradoxal, nu mai apar pe cai albi… ci călăresc sute, poate mii, de cai(-putere), atât timp cât elementele mai-sus menţionate îşi păstrează strălucirea, după care, elementul chimic liber în natură, numit „femeie”, este schimbat, ca şi aerul expirat, cu un alt element, mai proaspăt… Acestea fiind spuse, în cel mai misoginist mod cu putinţă, îmi voi permite tupeul şi nesimţirea de a vă cere doar atât: Doamnelor… Domnişoarelor… FEMEI… Fiţi NATURALE!

08.07.2012

MUZEI MELE

Uneori, în căutarea inspiraţiei, îmi întorc paşii către camera gri, cu pereţi gri, şi-mi aşez fundul amărât pe scaunul acela negru, de piele. Sunt acolo, în acea singurătate sinistru de prietenoasă, şi respir aerul fierbinte care-mi circulă prin cap. Şi atunci îţi aud vocea caldă, care-mi şopteşte ce să scriu, ce să cânt.
Nu-ţi fă griji, eşti în siguranţă în mine. Eşti în siguranţă, încuiată adânc, asemeni celei mai de preţ comori pe care cineva o poate deţine. Din când în când, te scot la lumină, doar să te privesc, să-mi reamintesc mie însumi cum este să fiu fericit, fie doar şi pentru o secundă… cum este să fiu eu, să fiu întreg. Am nevoie de secunda asta pentru a mă simţi viu, pentru ca în întunericul în care trăim, moartea miroase a superficialitate, şi vreau ceva care să fie adevăr, măcar pentru mine. Sufletul meu a stat contra mea, te-a înfruntat şi pe tine, şi a dat de lumină. O lumină caldă.
Asta e tot ce trebuie să ştii. Şi să mai ştii că nu-ţi cer nimic în schimb. Ah, da… să nu uit: nu sunt nici beat, nici melancolizat când scriu rândurile astea…
…Şi nu mai sunt în camera gri. Sunt în camera mea, în pijamalele mele albastre, cu starea mea de spirit violet, mâinile care scriu durere… Iar o iau de la capăt. Nu te mai ascunde. Nu mă apropii mai mult de atât. Deşi… încă te mai simt atingându-mă, purtându-mă departe…

08.08.2008

DECLARAȚIE DE MAI…

În clipa în care citești aceste rânduri, poate răsare sau apune Soarele, poate înflorește sau se ofilește o Floare, poate se înfiripă sau se destramă o Iubire. Dar nu „poate”… ci „SIGUR”, se nasc și se spulberă SPERANȚE.

Eram căzut la pământ, și nimănui nu-i mai păsa de mine. Totul era pustiu în jur: pe cerul meu Soarele încetase să mai ardă, iar Luna refuza să mai îmi dea blânda atingere a razelor sale. Și ai aparut TU. Ai trecut pe lângă mine, și m-ai privit neîncrezătoare. Și totuși, în timp ce zăceam culcat pe asfaltul rece al vieții, te-ai întors, mi-ai întins o mână, și m-ai ajutat să mă ridic. Cum aș putea să-ți mulțumesc?! Ți-aș dărui marea… dar marea te înșală. Ți-aș dărui Luna… dar noaptea, Luna te minte. Îți dau în schimb inima mea: să te slujească și să îți fie mereu alături. Și-odată cu ea, primește-mă și pe mine în sufletul tău. Și împreună, să ne închidem în labirintul fericirii, iar cheia s-o aruncăm departe, afară.
Poate că sunt un visător… Dar dragostea însăși e un vis. Și-ți promit că voi face ca acest VIS să devină REALITATE. Căci, de va trebui să ajung singur la inima ta, Napoleon de mi-ar sta în cale, aș cuceri Waterloo-ul pentru tine… Nisipul fierbinte al Saharei l-aș transforma într-o clepsidră, ca timpul să nu mai conteze pentru noi… Apoi, aș opri Pământul în loc, și i-aș cere lui Shakespeare să-ți compună un Sonet.
Viața e o luptă continuă… iar dragostea e un vis. Ajută-mă, dar, să scriem ÎMPREUNĂ… POVESTEA NOASTRĂ !!!

Spuneai că tu nu aparții acestei lumi. Că locul tău este undeva, cu un veac în urmă. Dar eu știam asta: îmi vorbeai de… veacul în care ne-am iubit. Mi-aduc aminte:
„Și ne-am iubit cu patimă și dor,
Și-o singură ființă eram amândoi,
Și ne-am iubit cu-atâta foc
Cum nimeni n-a făcut-o pân’ la noi!”

Ce nu-mi aduc aminte este: CINE sau CE te-a luat de lângă mine?! Știu doar că un veac întreg am plâns, născând izvoare. Dar ți-am promis atunci că voi lupta să fim din nou împreună. Și un veac întreg te-am căutat, sfidând Timpul, Spațiul, Destinul, Infinitul, Eternitatea, Imposibilul, Lună, Soare, Noapte, Zi. Sfidând tot, te-am căutat. Și, când aproape îmi pierdusem orice speranță, EL mi te-a scos în cale: AȘA te-am găsit. Nu mă recunoști?! Sunt eu: jumătatea ta, de-acum un veac!!! Poate că și tu m-ai căutat. Și poate că o părticică din inima ta a vrut ca eu să fiu acela. O părticică din inima ta… m-a recunoscut. Tu nu mă recunoști?!…

Dar acum suntem împreună: un veac de luptă nu m-a istovit. Voi mai lupta încă un veac, pentru ca iubirea noastră să dureze tot atât. Voi lupta pentru visul nostru, pentru țelul nostru. Voi lupta pentru un nou „NOI”, mai puternic decât în veacul precedent. Ți-e teamă că m-ai confundat?! Nu aveai cum; sunt eu: un veac plin de iubire, ce-așteaptă să-l primești cu brațele deschise… și să-l mângâi, să-l alinți, să-l săruți și să-l iubești… ca-n veacul trecut !!!

21.05.2007

IUBIRE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI DRAGOSTE FĂRĂ DE MOARTE…

A fost odată ca niciodată… o poveste de dragoste.

Au fost odată ca niciodată… un băiat şi o fată. Tineri, roşii-n obraji, şi timizi. Nu c-aşa le-ar fi fost felul. Nici (măcar) nu ştiau CUM le e felul. Şi tocmai ASTA era frumos. Abia-l descopereau. Începeau să… iubească. Şi-şi dădeau seama, uite-aşa, că şi EI sunt oameni de iubit. Deşi nu ştiau, încă, dacă asta e sau nu iubire. Cert era că nopţile deveneau tot mai lungi, somnul mai greu, gândurile mai ascunse. Şi inima se îmbolnăvea. Începea să doară. Şi nu-ndrăzneau să ceară vreo alifie de la farmacie. Ce să fi spus?!… ”N-aveţi, cumva, ceva pentru inimă? Ca să nu mai doară… Să bată mai încet…” Fără doar și poate, s-ar fi făcut de râs. Doamna de la farmacie cu siguranţă ar fi ştiut despre ce e vorba. Şi ar fi râs în sinea ei. Şi le-ar fi spus că… trece. Dar ei tocmai ASTA NU voiau: să treacă!!! Să rămână AȘA: era mai bine! Să le spună că NU se vindecă! Şi că TIMPUL nu o să mai fie niciodată grăbit! C-o să stea pe loc. C-o să-i aştepte pe EI să se iubească. C-o să-i întrebe DACĂ şi CÂND are voie să se mişte, ca să nu le strice planurile. Că NOAPTEA o să le ceară voie să meargă la culcare, ca să se facă ZI, din nou. Că SOARELE o să răsară de fiecare dată când o să iasă EI la plimbare. Că VÂNTUL o să adie ca să le mângâie lor chipurile vesele. Şi că PLOAIA o să se pornească mereu atunci când EI or să vrea o clipă de răgaz, ascunşi, departe de lume. Că n-o să fie niciodată trişti. Că n-o să mai fie niciodată unul singur, ci AMÂNDOI! Că singura ”durere” pe care au s-o simtă de acum încolo o să fie dulcea mângâiere a dragostei…

La farmacie n-au ajuns. Şi nimeni nu le-a spus poveşti. Le-au ţesut singuri, pe-ale lor. Şi nu din cuvinte – ele sărăcesc de tot la vreme de Iubire. Le-au ţesut din priviri şi mângâieri. Le-au ţesut din sărutări… din parfumul pielii lor… din întâlnirile pe furate… din telefoane în miez de noapte… din şoapte fierbinţi… din bileţele cu mesaje banale, ridicole, scrijelite neglijent, cu mâini tremurânde, pe colţuri de hârtie mototolită, smulsă din caietul de mate sau de dictando.

Poveşti ţesute cu dragostea lor… din firul tinereţii…

Şi vor trăi fericiţi… până la adânci bătrâneţi!

06.01.2003