REMEMBER (nostalgia trecutului)

O mare iubire’am avut
Şi o singură fată’am iubit,
Mi’a dat tot ce i’am cerut,
Şi’apoi m’a părăsit.

Cu ea griji nu aveam deloc,
Şi viaţa mergea, parcă, strună;
Dar brusc, am suferit un şoc:
Într’o zi plecat’a făr’ să spună.

Aş vrea ca ea să ştie’acum
Că am iubit’o cu adevărat. Umil,
aş vrea s’o pot întoarce’n drum,
Aş mai vrea să fiu, din nou, copil.

Atunci când o zăresc cu altul,
Şi inima şi ochii îmi zvâcnesc;
Aş vrea să fiu din nou puştiul
Care’i spune: te iubesc!

Aş vrea din suflet s’o pot uita…
Dar amintirea ei nu mă lasă,
Aş vrea să n’o mai pot vedea,
Să’i pot spune că nu’mi pasă.

Dar Timpul a trecut ca vântul
Şi totul este’acum Trecut…
Aş da pe loc întreg Pământul
Să fiu, iar, ca la’nceput.

Cu dragostea ei mă încearcă –
Lupt să o uit, dar e prea greu –
Şi totul este’un vis, parcă…
O voi iubi … mereu!

Dar ’geaba plâng, căci nu mai are rost,
Voi merge înainte, ignorând nostalgia…
V’aţi dat, desigur, seama, că Ea a fost
Iubita mea: COPILĂRIA!

06.05.1997

TEORIA RE-VOLUŢIONISTĂ

Darwin afirma că diferenţa dintre oameni şi animale este mersul biped. Antipa spunea că este conştiinţa. Pe când Einstein invoca inteligenţa.
Dar eu Postulez că singura diferenţă între noi, Oamenii, şi celelalte fiinţe vii este, indubitabil, capacitatea noastră mistică de a (ne) face rău cu bună-ştiinţă.

28.05.2013

LECŢIA DE VIAŢĂ

În urmă cu zece ani mă întrebam care e treaba cu însurătoarea.
M-am dus la mama, şi mi-a răspuns cam aşa: ”Însurătoarea la vârste fragede e ca micul-dejun dimineaţa: te saturi cât îl mănânci, dar pe la prânz, aşa te-apucă o foaaameee!”
Apoi m-am dus la tata, şi l-am întrebat: ”Să mă însor, au ba?”, iar tata mi-a răspuns, sec: ”Fiule, faci cum crezi; oricum vei regreta şi aşa, şi aşa!”

27.05.2013

IUBIRE, TEATRU IEFTIN

Nu ţi-am dorit dulceaţa, nici roua dintre sâni,
Chiar de-am părut, iubito, de chipul tău robit,
Nici calmul din priviri, nici tremurul de mâini,
Vreodat’-au fost în gându-mi ceva deosebit.

Că mi-a plăcut să joc un rol în tragedia-ţi pură,
Neghiobia aceasta zeii n-o pot, încă, pricepe…
Căci m-ai tentat să-ncerc gestul de bravură,
Să simt sărutul rece din buzele-unei otrepe…

Cu cărţi ascunse-n mâneci, şi mâinile curate,
Crezut-ai mă poţi rupe din mrejele iubirii…
Şi-atunci, în van, cerşit-ai o noapte de păcate,
Dacă pe-aleea-ţi şerpii culcau toţi trandafirii.

Din putred sânul tău, când va-ntr-o zi să iasă
Iubirea-ţi hâdă ce te ţine ca într-un dor nestins,
În hohote atunci voi râde, ca de-o chiparoasă
Pe care-n visul meu strivit-am, parcă, în adins.

Dar jucat-am împreună în dansul crud al fricii…
Şi fiindcă m-ai crezut, cândva, un fraier în amor,
Nu-ţi pot dori, nebune, decât să ai soarta urzicii
Şi-ţi las drept zestre-n lume doar coada de topor.

Stinghera-ngemănare, din zorii blândei dimineţi,
N-o pricepeai în ochii-mi nici ca pe-o scânteie,
Şi riduri ţi-am săpat în largul prefăcutei tale feţi
La ţărmul unde-am stat, şi te-am numit Femeie!

Dar piesa mă-nfioară, şi-aş vrea acum să o termín,
Oricum, nebuno, rolul mi l-am jucat în zeflemea…
Deci trage repede cortina, închină-te, şi zi: Amin!,
Icoanele încep să piară! Se sting şi stele-n duşumea.

Obloanele se-nchid! Pianu-şi soarbe ultima octavă…
Câinii latră-n stradă… La Lună râd doar nişte sfinţi,
Din gura ta doar viermii mai sorb, molcom, otravă…
Adio,-artista mea! Și, poate, de mâine-om fi cuminţi!

21.05.2013

photo by Andreea.Petrea™

CAFEAUA DE AZI

Cafeaua de azi are-un gust special:
Prin zorii dimineţii, abia şerpuind,
Ambrozia turnată, uşor aburind,
Se propagă c-un aer sentimental.

Pe-un colţ noptiera păstrează, tacit,
O ţigară, o roză, şi-un croissant…
Încremenit, încă-n prag, ca un atlant,
Te sorb din priviri, c-un ochi îndrăcit.

Ah, Doamne, ce cadre nepământeşti
Îmi dezvăluie nurii tăi albi şi rotunzi,
Când în pernele moi adânc te cufunzi,
Trăgând din ţigară, şi oacheş zâmbeşti.

O viaţă în braţe ţi-aş zace-n neştire,
De-ai zace, la rându-ţi, în inima mea,
Oare Cafeaua de azi are gust de Iubire,
Sau aibă Iubirea gust amar de Cafea?!

21.05.2013

BOHEMĂ

Mai lasă-mi, lume, fericirea,
De-a scrie versuri până mor
Căci n-am ştiut să cer iubirea
Deşi i-am plâns, amar, de dor.

Şi voi cânta iubirea până când
Îmi vor seca şi ochi, şi nori,
Cu-acelaşi zâmbet fad plecând
Lăsând în urma-mi alţi actori.

Şi-am să renunţ, dar, într-o zi,
Să joc, defunct, ’vechitul rol,
Şi-am să îmi vând din fantezii
La birt, pe-un amărât de pol…

Şi s-or afla-ntre ei, poate, câţiva,
S-asculte, muţi, la ce-am de spus,
Şi s-o găsi vreunul ca să-mi dea
Un pol, pentru ce-am fost, în plus.

Căci am iubit nespus la viaţa mea
Curat, cinstit, făr’ de cusur…
Şi din aédul care-am fost cândva
Rămas-am doar un trubadur.

18.05.2013

LUCEAFĂRUL A FOST SATAN

– neconvenţional –

’’Imposibil!’’ – vor spune criticii de artă,
’’Minciuni!’’ – striga-vor preoţi din altar,
Să le fi dat Eminul înc-un motiv de ceartă?
Sau le e credinţa oarbă un viciu planetar?

Cel mai strălucitor dintre Arhangheli –
Mirific prinţ zvârlit în Haosul etern –
Prin el ’cercat-ai tu de vină să te speli,
Iscând în subterane un blestemat Infern?

Damnat pe veci ca de lumina-ţi arogantă
Nicicând să aibă parte imperiu-i cadaveric
Doar Luna, însă, fie-i şi soaţă şi amantă,
În Noaptea grea şi rece – un adăpost himeric.

De ce, mârşav, i-ai pus atâtea în spinare,
Gelos fiind, bătrâne, pe clipa-i de iubire,
Când într-o zi cerut-a la ceruri dezlegare,
A renunţa-n toţi vecii la a ta dumnezeire?

L-ai condamnat ca Bezna să-i fie-adăpostire,
Să nu cunoască-Amorul, de el neavând parte,
Pe bolta înstelată nicând cunoască-oprire –
Secundele-i sădind oriunde numai moarte.

Şi mă-ntreb, în sinea-mi, de ce fost-ai tu hain?
Să fi vrut în aroganţa-i tocmai tu să i te-nchini?
Şi ca şi înfăţişare, să fi fost, oare, mai fain?
Să fi fost, dară, tu cela fără pată, făr’ de vini?

Damnat chiar prin divina ta forţă-inchizitoare
Să poarte-n veci blestemul cruntei gelozii,
Unde-i vina ta, părinte, iscând această-oroare?
Că-acest război distruge, tu asta chiar n-o ştii?

Când poruncit-ai omenirii
A nu-nchina la chip cioplit
Te-ai gândit că ei, neghiobii,
Îţi vor fii pe-ndat’ supuşi…
Dar ei grăbit-au să îţi facă
Mândre stàtui de Isuşi…
Şi-ntreb, în nimicnicia-mi,
Oare nu porunca-ncalcă?
Oare nu e împotriva firii
Şi a tot ce-ai poruncit?

Doar tu i-ai permis s-existe,
Tronând lumea în tandem,
Tu ne-ai învăţat ce-i ura…
Să scuipăm… să ucidém…
L-ai făcut spre a-l distruge…
Ne-ai născut să dispărem…
N-ai creat, oare, tu, Moartea?!
Şi-ăsta nu e un păcat suprem?!

Redaţi-i, dară, strălucirea,
Şi meritul de-a fi, iar, zeu,
Căci asta lui i-a fost menirea:
O iubire cruntă, de Orfeu…
Voi – care l-aţi crezut nebun,
Voi – care l-aţi blasfemiat,
Şi prin pana voastră hâdă
Într-un iad l-aţi aruncat,
Voi – care l-aţi urât expres,
Voi – care l-aţi făcut viclean,
Doar Eminescu a-nţeles:
Luceafărul a fost… Satan!

17.05.2013

CE CURVĂ E IUBIREA…

Ce mult mi-a luat, femeie,
La tine să renunț,
Și crima ce-ai comis-o,
Să pot să o denunț…

Ce greu mi-a fost, femeie,
Atunci când m-ai zdrobit,
Să îmi refac din cioburi
Sufletul batjocorit…

Cât mi-a fost dat femeie
Să-ndur al tău supliciu
Purtând pe umeri îndoiala
Unui atât de dulce sacrificiu.

Şi-ai râs când pentru tine
Lui Eros i-am luptat…
O fi el zeu în ceruri,
Dar eu sunt doar Bărbat!

Şi m-am decis, femeie,
De astăzi să pun punct
Lăsând trecutu-n urmă
Şi chipul tău defunct…

Căci, ce mai e, femeie,
Iubirea-ţi pe pământ,
Decât un iad în trepte
Spre suflet și spre gând…

Doar de-aia tu, femeie,
Din om ai fost creată –
Să-i fii şi Rai şi Tartar
În viaţa-i blestemată…

Şi-am să reneg toţi zeii,
Şi orice dumnezeu,
Pângărind hâda-ţi iubire
Ajuns-acum la apogeu…

Şi suflete, tu cela care
Iubirea astăzi ţi-o doreşti,
Încearc-a sta o clipă
Să judeci şi să gândeşti,

Și-ai să-nţelegi, nebune,
Când s-a fi stins scânteia,
Ce curvă e iubirea…
Și-așișderea… Femeia!

17.05.2013

GELOZIE

Gelos Dumnezeu e pe mine
Că te-am creat nestatornic de blând
Din patimi curate şi vine
Purtate pe aripi de gând…

Geloşi sunt şi-Arhanghelii toţi,
Şi-armatele negre din foc,
Mai frumoasă eşti, chiar, de socoţi,
Şi Iadul şi Raiul – la un loc…

Geloasă-i o-ntreagă-omenire,
Gelos e şi vântul din sud,
Geloşi sunt şi zeii, din fire,
Mă vadă la sânul tău crud…

Gelos am să fiu – tot pe mine,
Căci liber ţi-am dat la desfrâu,
Şi n-am putut a mă păzi de tine,
Când m-ai vrăjit, într-o seară, la râu…

Când fructul cărnos şi tomnatic
Amăgitor, mi-ai împins, a-l servi,
M-am prăvălit nesătul şi sălbatic
Aroma-ţi de-absint spre-a o ştii…

Şi-alintă-mi tu nopţile toate,
Vrăjeşte-mă,-apoi, până-n zori,
Şi arată-mi că iubirea mai poate
Să nască din ciuline, iar flori…

Căci hâdă e lumea şi ştearsă,
Iar ura din plin i-o simţim,
Dar noi facem cale întoarsă
Şi gelozia-i, nebuni, o ferim.

(bunului meu prieten, A.C.)
10.05.2013

photo by Andreea.Petrea™

CRITICILOR MEI…

– pamflet caragialistic, sau manifest proletar în contra gândirii bolșevice –

(adaptare pentru cretinoizi)

Scriam deunăzi… și n-am să mă opresc…
Cât timp sunt câte unii care se trezesc
Să hulească, aruncând cu piatra chiar către acei
Care nu gândesc asemeni și-ntocmai precum ei.
Că sunt și pe-acilea oareșce confrați
Care, la o-adică, se dau cam ofuscați
Că le-am rănit orgoliul – recte creștinesc,
Deși,-n a mea gândire, ei știu că nu greșesc!
Dar, asemeni popilor, care, în trecut,
Îi omorau pe-aceia ce i-au combătut,
Tot astfel și astăzi aceeași piatră se ridică
Țintind spre conștiiță, întocmai ca o-alică.
Și-ți vine-atunci în sine să te-ntrebi subit:
Oare-această lume chiar să fi-nnebunit?!…
Oare să gândească singură nu poate?!…
Chiar tre’ să existe un zeu întru toate?!…
Dar, confrații mei, vă spun de pe acum:
Pentru-un răstignit nu mă-ntorc din drum,
Nici lecție deschisă nu m-apuc să fac
Despre niște chestii care îmi displac…
Şi nici să îi educ pe-anumiți cretini –
Iude ce se dau fecioare făr’ de vini.
Dar vă-ntreb atât: chiar vreți argumente?!
Știința le deține pe cele mai competente!
Și pen’ că biserica așa te-ndoctrinează
Să-i ucizi pe-aceia ce nu o venerează,
Vă constrâng, smerit, stimabili confrați:
Vă simțiți mai bine în rolul de jurați?!…
Prin credința voastră vă credeți superiori?!…
Sau de zeii voștri sunteți prea temători?!…
De vă considerați orgoliul de mine umilit
Prin călimara nedreptății mânjit și tăvălit
De ce n-aveți singuri curajul în față să ieșiți
Să știe lumea toată când, cum și ce gândiți?!…
Au, bag sama, vă e bine, și-atuncea stați pitiți
Și bucurați-vă de statutul de… îndobitociți!
Dar să n-aveți nesimțitul tupeu cretin de-a ridica,
Neghiobi clevertitori, voi primii, piatra-asupra mea
Uitați-vă-n oglindă – priviți adânc în voi
Și scuturați-vă în suflet de crime și noroi…
Dar m-opresc aici… deja m-am săturat
Ca astfel de tâmpenii să le tot combat,
Așa cum ideile,-mi pare, nu pot să coexiste
Alături de ideologii de tip marxist-leniniste!
Gândirea-mi se prea poate ca să fi deranjat,
Dar postarea-aceasta ce reguli a-ncălcat?!…
Cu ce-am greșit eu, oare, să fiu blasfemiat?!…
Să fie, dară, ”erezia”-mi cea care-a supărat?!…

Epilog:
Iar dacă dreptul la opinie doare, dragii mei,
Și deranjează-al dracu’ să ai propriile-ți idei…
Vă spun de pe acuma… așa că luați-mi seama:
Eu nu cred în al vostru dumnezeu, eu cred în MAMA!

15.10.2012