MOȘTENIRE GETO-DACĂ

Niciun popor nu are în această lume
Fotografii păstrate cu copiii lui,
Doar noi avem, și îi strigăm pe nume,
Și ne mândrim în fața orișicui.

Ținuți în brațe, sau mergând pe jos,
Cărați pe umeri sau pe scăfârlie,
Țipând, jucându-se, zâmbind duios,
Copii – oriunde-ar fi putut să fie.

Căci pentru ei trudit-au cu sudoare, tații,
Și s-au jertfit pe câmp de bătălie,
Ca fiii lor, semeți, să nu stea ca argații
În fața nimănui, în propria-le glie.

Prunci purtați la piept de a lor mume,
La clacă, pe ogor, la liturghii…
Niciun popor nu are în această lume,
Săpate-n piatră, poze-atât de vii.

Un martor, veșnic, Columna va rămâne
Ca loc de-nchinăciune fiilor daoi,
Dar te-ai întrebat vreodată, tu, române,
Dacă acei copii nu suntem noi?!

Noi, cei ce am grăbit, nefast, declinul
Măreției celora viteji și drepți,
Și am îmbrățișat cu fatalism destinul
Unor oameni de nimic, inepți.

Așa un testament fototecar copleșitor
Niciun popor în astă lume n-are,
Iar de n-om fi demni de moștenirea lor,
Să ne ferească sfinții din altare.

Și până când n-om reclădi această vatră,
Noi, prin negurile vremilor postume,
Simple fotografii vom fi, săpate-n piatră,
Adânc, de-un neam uitat de lume.

16.02.2023