DEZ–DUMNEZEIRE

Urăsc, făţiş, poate mai tare decât Grinch, crăciunul,
Şi toate câte-naintaşii mei s-au chinuit să mă înveţe,
Şi-atât de aprig i-am urât atunci pe toţi, până la unul,
Când am aflat că-Arbitrul Liber e cu mai multe feţe.

Urăsc chiar şi-adulterii-arhangheli, plini de misticism,
Urăsc şi pe-acei profeţi închinători, nefast, la zei iudei,
Şi-l deplâng pe-acel bătrân, ce atins,senil, de paroxism,
Nu mai ştie, dar, câţi este: când e unul, când e… trei!

Urăsc să văd în jurul meu cum pentr-un strop de bine
Mai întâi de toate trebuinţă-avem de un ocean de rău,
Şi când o-ntreagă lume, ca un Petru, s-a dezis de tine,
Unde este-atunci, creştine, prea-slăvitul tatăl tău?!…

Urăsc să văd că te-ai dedat la crime, la un trai tendenţios,
Că-ai uitat mârşav şi de Zamolxe, de toţi zeii noştri traci…
Şi-n parşivenia-ţi recunoscută, tu li te-arăţi preacuvios?!…
Li te-nchini acum la moaşte… nu mai ştii cum să-i împaci?!

Şi, da, urăsc, făţiş, poate mai tare decât Grinch, crăciunul,
Dar mi-am păstrat, în schimb, acel strop umil de demnitate,
Şi-n ciuda criticilor voastre, singur, EU, îmi făuresc destinul,
În timp ce, pe naivitatea voastră, preoţii-şi clădesc palate.

30.04.2013

MONDENistique

Sunt Român… Şi sunt Tâmpit! Și, iarăşi, sunt mândru… Şi, din nou, nu pentru că sunt român… Și ca orice Tâmpit, mă mai scot, din când în când, prin lume… Dar nu pentru a mă culturaliza… Ci pentru a socializa… Și ca orice tânăr cu pretenţii, sunt un împătimit admirator al lui Alecsandri (cu cî-sî, nu cu ics)… Şi pentru că mai sunt şi un monden ce se respectă, nu putea să îmi displacă trilogia Chiriţelor… Dar nu pentru că aş fi un feminist… Ci pentru că încep să urăsc… mămicile! Şi cum morţii mă-tii (ambele cu doi de i) să te privesc altfel, când tu, mămică tânără, cu două facultăţi (fizice, că mintale, ioc), cu un masterat, cu poziţie socială, cu avere substanţială, îţi duci plodul de 3 ani la grădi, te plângi toată ziua că eşti obo, şi ai o faţă atât de plicti, încât să moară mă-ta de nu-mi vine să-ţi fut una în mufa aia de frumi de-o să-ţi înghiţi prăji cu ambalaj cu tot! Că pe vremea când tu erai la şcoală (repet: şcoală), mă-ta trudea să îţi asigure un viitor… decent, chiar. Tragedia este că, în timp ce scumpul tău pupil îşi nenoroceşte copilăria la grădi, tu freci menta prin baruri, bând cofi şi fumi nişte ţâ (n.a.=ţigări), în loc să îl înveţi că traversatul prin loc nepermis este interzis prin conştiinţă şi prin lege, căci maşi aia calcă, nu fute. Şi dacă tot eşti idioată, de ce îţi place să te şi dai mare, în public, cu asta? De ce simţi o nevoie stringentă de a-ţi bate joc şi de a ciunti limba română? Să fie de vină, oare, botoxul, cel ce îţi obo buzele atunci când pronunţi anumite cuvinte, sau, e vorba, pur şi simplu, de prostie?! Şi dacă prostia este factorul inhibator al progresului tău intelectual, mă întreb aşa, intuitiv (căci statistica este, deopotrivă, o ştiinţă atât a matematicii, cât şi a economiei), nu cumva ar fi mai economic dacă te-aş împuşca pe tine, ca mamă, înainte de a te înmulţi, şi de a da naştere, peste 20 de ani de acum înainte, unei alte generaţii de Bacalaureanzi, mult mai avidă de… incultură, decât să te las să îţi creşti şi să îţi educi Guliţa în stilu-ţi cretinoid?!…

P.S.: Fericiți cei săraci cu duhul… Dar voi, sunteți în extaz!

28.04.2013

ARMISTIȚIU

Ce s-a întâmplat, iubito,
Cu-acel mi-aş da şi viaţa,
Şi unde-a dispărut, subit,
Şi calmul, şi dulceaţa?…

Unde-a dispărut, iubito,
Viaţa dulce dintre noi?…
De ce după o vară-n pace
Urmează-o iarnă de război?…

Unde ţi-e acum, iubito,
Focul aprig din priviri,
Şi de ce, în loc de vise,
Contracarăm cu amăgiri?

Ce s-a întâmplat, iubito,
Uitat-am oare să cântăm?
Şi de ce, în loc de roze,
Mai abitir acum ne înarmăm?

Cu fiecare inimă zdrobită
Ne ţinem scorul strâns legat
Ca nu cumva iubirea noastră
Să cadă, iarăşi, în păcat…

Dar când privesc, tăcut, în noapte,
La ochii tăi cei trişti şi goi
Aşa îmi vine să fac pace
Cu-un armistiţiu de război!

22.04.2013

ROMANȚA IUBIRII

Eu n-am să-ţi cânt în zori vreo serenadă,
Nici n-am să-ţi dau, în dar, vré ún palat,
Şi n-am să fac nici gesturi de bravadă
Să-ţi demonstrez natura mea de cruciat.

Şi n-am să mut vreun munte peste noapte,
Nici c-aş putea, nu am să-ţi dau de înţeles,
Aş vrea s-asculţi, în schimb, a mele şoapte,
Pe-un mal, mărturisind cum te-am ales

Din miile de stele, pe tine să fii una,
Din fire de nisip, să fii tu al meu vis,
Nebun, în valuri, să te alint cu Luna,
Să-ţi fiu un ţărm, aşa cum am promis.

Cu degetele-ţi lunecând uşor prin plete
Tu să te joci, cu-un gest făcut stângaci,
Şoptindu-mi: ”De astăzi, vreau, poete,
În floare de cireş o viaţă să mă-mbraci!”

21.04.2013

CRÂMPEIE DE TÂLC

Şi nu vei ştii niciodată
cum te iubesc cu toată fiinţa mea…

ci cu fiecare bătaie a inimii…
cu fiecare tremur a plămânilor…
cu fiecare stăruinţă din priviri…
cu fiecare mângâiere a buzelor…
cu fiecare atingere a mâinilor…
cu fiecare căldură a braţelor…

Cu toţii folosim Cuvântul
ca formă intrinsecă de exprimare,
dar adevărata Iubire e-n sine tăcută…
şi m-a-nvăţat s-o trăiesc fără de cuvinte…

31.03.2012

MARMURĂ ŞI GHIAŢĂ

Din marmură și ghiață
Te-ai prefăcut în zână…
Ai vrut să fii ceva –
Și ești!

Ai vrut să fii mai mult…
Dar marmura se sfarmă
Și-arată-acum
Ce ești!

Un pământean stă mut
În fața blocului de ghiață…
A-nnebunit… dar știe
Cine ești!

17.11.2002

ÎNGER PĂZITOR (III)

– răspuns –

Nu e păcat, este un drept:
Chiar dreptul la-mplinire!
L-am câştigat de când aştept
Visând a ta iubire.
Că plopii sunt cu soţ sau nu
Tu chiar că nu ai nicio vină,
Nu poţi să ai vreo vină tu,
Când tu eşti tot – lumină!
Şi lumea, zău, ce-ar mai conta,
Când ştim crea o-ntreagă lume
Numai a noastră,-a mea şi-a ta?
De n-am dreptate, haide, spune!
Dar inima-mi – habar n-ai tu –
De când te ţine-ascuns…
Te cunoşteam?… Sau încă nu?…
Ştiu doar că… mi-eşti de-ajuns!

21.01.2007

BALADA IUBIRII

( folcloristică )

Un tei măreţ, cu frunza deasă,
Foşnea în valea răcoroasă.
Şi doi îndrăgostiţi şopteau
La umbra lui şi se priveau:

– Rămâi cu bine, suflet drag!
Eu şapte ani voi fi pribeag!
– Mă doare inima în piept…
Căci şapte ani am să te-aştept!

Dar şapte ani trecură pe-ndelete…
Ea-şi pune flori albastre-n plete…
Şi-n codrul verde când soseşte
Un mândru călăreţ zăreşte:

– Bin’ te-am găsit, mândră fetică!
Ce-mi baţi pădurea singurică?
– Îl plâng pe cel ce-mi este drag…
De şapte ani e dus pribeag!

– Demult, într-un oraş vestit,
La nunta lui am chefuit.
Că te-a uitat, tu, ca răsplată,
Ce-i vrei acum, frumoasă fată?

– Îi vreau o fericire mare,
Atâta cât nisip e-n mare.
Şi-atâta bine îi doresc,
Pe câte stele-n cer clipesc!

Atunci, zâmbind spre fată, el
Îşi scoate galbenul inel
Şi-n poala fetei îl aruncă…
Iar fata-ncepe-ncet să plângă.

– Ah, şterge-ţi ochii şi zâmbeşte:
Sunt eu!… Iubitul tău!… Priveşte!
Atât am vrut, iubita mea,
Să văd dacă m-ai blestema!

De m-ai fi blestemat acum,
Dam pinteni calului la drum!

28.02.2002

CRÂMPEIE DE TANDREŢE

Frumoasă-i dimineaţa
Atunci când te trezeşti,
Când se ridică ceaţa
Şi tandru îmi zâmbeşti.

Când mă săruţi alene
Cu-un aer clandestin
Şi oacheş printre gene,
Mi-arunci: mai stai puţin!

Şi-n zorii blândei dimineţi
Suav şi dulce îmi zâmbeşti,
Şi-n focu-ţi roşu din pomeţi
Citesc atunci cât mă iubeşti!

29.01.2007

CRÂMPEIE DE ALINT

M-am trezit c-un dor nebun
Şi tare-aş vrea ca să te sun
Dar nu ştiu de te-ai trezit…
Aşa că mai bine-ţi trimit
Un poem de dimineaţă
Ca să-ţi meargă bine-n viaţă,
Cu un vers eu îndrăznesc
În zori de zi să te trezesc
Şi-n timp ce îţi ridic alene
Vălul nopţii de pe gene
Să-ţi amintesc în ziua care vine
Ce dor nebun fi-va-mi de tine!

11.12.2006

BALADA ROZEI PURPURII

Ieri ţi-am dăruit un trandafir aprins…
S-a ofilit, bietul de el, pe-o etajeră;
Deşi ştiu sigur că grijă tu-ai avut adins,
Dar nu-i decât o dulce minune efemeră…
Şi, draga mea, te rog, nu-l arunca,
Prea mare preţul lui e pentru mine,
Mai ţine-l, dar, iar când se va usca
Să îl păstrezi aşa cum se cuvine:
În vaza plină ochi cu-alţii ca el –
Alţi trandafiri uscaţi, dragii de ei –
Ţi i-am adus de când ne ştim, la fel,
Zâmbindu-ţi, câte unul… câte trei…
Şi-ntreaga ta fiinţă-atunci vibrează
Când eu te-alint cu trandafiri de foc,
Căci tu mereu le vei găsi un loc în vază…
Noi ne vom iubi, iar ei ne vor purta noroc!

04.02.2007

ODĂ ARTEI DE A SCRIE

Mă uit la tine-acum –
pentru-a nuştucâta oară –
ca la un antic original de Grigorescu:
îţi văd chipul tău –
Rondel al rozelor ce mor –
şi buzele-ţi arse de veninul unor iubiri trădate.
Tu eşti asemeni Amantelor lui Minulescu,
iubirea ta e grea
ca funerarul Plumb al lui Bacovia,
dar ai ceva din farmecul pierdut al Cleopatrei,
şi, totuşi, iubeşti precum Cătălina
iubea Hyperionul.
Tu eşti Aurul negru ce-l găsim La Medeleni,
eşti Cartea nunţii ce-o citim în Serile albastre,
tu eşti Femeia din faţa oglinzei
tolănită pe Patul lui Procust,
tu eşti Fecioara despletită râvnind la Ultima noapte de dragoste,
pentru ca-n zori să te pierzi în Blestemele argheziene,
făcându-ţi Testamentul tău ne fie sfânt, azi, tuturor.
Tu eşti Mama ce se mândreşte cu fiii săi –
noi, ce-n vârful peniţei te purtăm de veacuri –
tu eşti ce-a fost, este şi va fi,
tu eşti mai mult decât EU te pot descrie.

Şi-n ode şi imnuri tu vei fi cântată,
elogiată, criticată, sau poate înjurată,
dar mie nu-mi rămâne decât să te duc mai departe
şi testament urmaşilor să te las
aşa cum procedat-au şi-naintaşii mei.
Şi-aş vrea să ştii, amanta mea nebună,
că eu… Îţi mulţumesc!

12.11.1998

CÂND STEAUA…

Când steaua-mi va apune pe cerul speranţei
Nu căutaţi cu nostalgie să priviţi în trecut…
Uitaţi c-am fost… Uitat – nu voi mai fi…
La fel ca şi-amintirea furtunii ce-a trecut.

Când vaporul iubirii se va scufunda
În oceanul îngheţat al visului rebel,
Uitaţi c-am fost… Uitat – nu voi mai fi…
Căci în amurg m-oi scufunda odată cu el.

Când bietul meu amor, la ceruri s’a’ sui,
Vrând în nefiinţă să caute-un alt drum,
Uitaţi c-am fost… Uitat – nu voi mai fi…
Căci dorul mă va arde, făcându-mă în scrum.

Când noaptea rece se va aşterne pe Pământ,
Când negrul întuneric se va fi lăsat,
Aşa cum Voi uita-mă-veţi c-am fost,
Într-un târziu şi Ei uita-vă-vor c-aţi existat…

12.09.1998

CÂND CLIPA A SOSIT

Când clipa a sosit, ai spus, suav, tăcerii: basta!
Exilându-mă în lumea poveştilor, în vasta
Împărăţie-a Muzelor, poemelor, şi a poeţilor,
În fantastica lume de basm a-ndrăgostiţilor.

Dar a sosit şi clipa să spui iubirii noastre — Adio,
Iar eu, tăcut, în urmă-ţi, ca-n poemul Grande Rio,
Am rămas, umil, ca pentru fiecare-ţi dulce pas
Ce îl vei face, să îmi iau, tardiv, câte un bun-rămas.

Mă voi pleca destinului, lovit de iminentă năpasta,
Lăsându-te, copilă, te du oriunde-n lumea largă,
Asemeni valurilor mării, ce triste-şi pleacă creasta,
Ştiind că-n plaja blondă urmează să se spargă.

Asemeni aisbergului, ce-şi cunoaşte, sumbru, viitorul,
Ştiind că-n prag de vară urmează inevitabil a se topi,
Mă voi resemna, păstrându-ţi, în amurg de iarnă, dorul…
Căci doar în umbra nopţii voi mai putea de-acum a te iubi!

15.09.1998

DE UNDE VIN (?!)

De unde vin?!… Din lumea-n care
Niciunul dintre voi nu a fost, încă…
În lumea mea nu-s piramide seculare
Şi nici vestiţii Sfincşi săpaţi în stâncă,

În lumea mea nu-s păsări călătoare,
Nici zei nepământeni, să li te-nchini,
În lumea mea nu-i loc pentru vreun Soare,
Şi, totuşi, e-o oază-ntreagă de lumini.

Eu vin din lumea-n care nu aş dori
Niciunui om vreodat’ acolo să ajungă:
Eu vin din lumea-n care Prometeu sui
Căci a-ndrăznit Olimpul să-l străpungă.

Eu vin din lumea celor drepţi şi buni…
Din lumea celor goi, făr’ de soroc…
Eu vin din lumea bunilor-străbuni…
Din lumea celor care nu se mai întorc.

25.12.1997

AMINTIRE

Ţi-aminteşti, iubito, de câte ori
Zburdam prin parcul plin de flori,
Sau printre castanii abia-nfloriţi,
Ca cei din urmă doi îndrăgostiţi?…

Când, braţ la braţ, noi ne plimbam
Pe-aleile cu trandafiri în floare,
Când sub salcâm eu te prindeam
În braţele-mi, ca-ntr-o vâltoare…

Vara ţi-o mai aminteşti tu, oare?
La fel şi Toamna a trecut…
A fost şi Iarna, cu a ei ninsoare…
Să vină, Primăvara n-a mai vrut…

Tu nu mai eşti… Dar eu mai am
Înc-amintirea dulce-a zilelor de ieri,
Când noi doi cu patimă ne iubeam…
Dar azi, de te ating, ca o fantasmă pieri.

Mai am şi amintirea stelei căzătoare,
A Lunii, oglindindu-se, tacit, în lac,
A Luceafărului, în clipa când dispare,
Şi-a sărutului ce-mi făcea, suav, pe plac.

Şi-n ciuda-a tot ce-a fost, am învăţat
Să nu mai plâng, şi să nu-mi pară rău…
Căci eu sunt cel ce-n zori tu l-ai lăsat,
Pe-un mal de lac, murind de dorul tău.

Şi noaptea ochii-mi lăcrimează un Adio
Scurt ca şi iubirea ce-n haos ai aruncat-o,
Când mi-ai ucis, cu nepăsarea,-n acea zio,
Şi inimă, şi suflet… Oh, tu, prea adorato!

06.04.1997

SPUNE-MI

Un glas ciripit mă-ndeamnă afară
În zorii pierduţi ai dimineţii…
Privesc pe fereastră – e primăvară,
Şi uit, pentr-o clipă, fiorii tristeţii.

Dar gândul meu se-ndreaptă către tine,
Şi, ca o fantasmă, văd chipul tău rece,
Ce mă face să uit de tot ce-a fost bine,
Şi mă-nvaţă că binele ca o nălucă trece…

A fost o infinită clipă de visare,
Când eu, timid, ţi-am dăruit o stea…
De ce-ai privit-o cu atâta nepăsare?!
Îţi dăruisem chiar… inima mea.

Şi chiar de plâng, sau de mă doare,
Ceartă-mă, dac-am cerut prea mult…
Spune-mi, când visul iubirii moare,
Iar eu, tăcut, voi ştii să te ascult…

Şi-atunci când visul iubirii moare
Spune-mi cuvinte dulci, de alinare,
Nu vreau acel banal a fost frumos,
Căci dintre toate, e cel mai dureros.

Rămâne-mi toată noaptea-n acest vis,
Şi dă-mi motive,-n zori, să mă trezesc,
Lasă-mi-te-o viaţă-aşa cum ai promis,
Cât timp încă mai cred în… Te Iubesc!

12.05.1997

PUSTIU

Pustiu…
Totul în jurul meu este… pustiu.
Locul în care ne-am cunoscut
este-acum… pustiu.
Locul în care ţi-am furat primul sărul este… pustiu.
Locul în care ne-am iubit cu-atâta foc – pustiu.
Parcul în care ne-am plimbat
sub clar de Lună este… pustiu.
Când ne-am despărţit,
un banal, dar dureros ”adio” a transformat totul în… pustiu.
Şi-atunci, am devenit… pustiu.
Nu mi-a rămas decât durerea,
şi amintirea, şi speranţa…
Speranţa că-ntr-o zi durerea va dispare,
iar locul în care ne-am cunoscut,
ne-am sărutat,
ne-am iubit,
şi ne-am plimbat,
nu va mai fi… pustiu.

18.12.2001

PLOAIA

Am ridicat privirea, şi norii îţi plângeau
Cu lacrimile sfinte a blândei primăveri,
Şi-am auzit blesteme ce-n ropote tunau
Nimicind în goană doi trandafiri stingheri.

Şi am simţit şi vântul – ca un turbat bătea…
Ducând cu sine-n lume un suflet rătăcit,
Purtându-te, damnat, prin amintirea mea,
Şi amăgindu-mi zorii ce eu ţi i-am strivit.

Şi-aş vrea, pentru o clipă, timpul să-l opresc,
Sărutând cerul de stele, ce-n ochii tăi sclipeau,
Să te alint cu Luna, şi-apoi, suav, să îţi şoptesc
C-am alungat toţi norii ce-n noapte îţi plângeau.

08.04.2013

ÎNGERUL NOPȚII

Prin fumul nocturn
Zăresc negrul turn
Ce răsare ad-hoc
Din iadul de foc.

Şi ridic, învrăjbite,
Spirite-adormite,
Dorind să fărâm
Temutu-ţi tărâm.

Dar printre fereşti
Angelic zâmbeşti
Şi pe unde priveşti
Flori albe-nfloreşti.

Iar la porţile tale
Drept osanale
Spiritele goale
Se prefac în petale.

Şi-n iadul de foc
‘Pietrit stau în loc
Mut de mirare,
Plin de-adorare:

În liniştea nopţii,-ntre cadre lumeşti
Nu demon copilă – ci înger îmi eşti!

01.04.2013