Arhivele lunare: februarie 2013

by

UNOR BACALAUREANZI


Mă uit, cu întristare, la unii confraţi,
Cum sunt ei cu limba mai mereu certaţi,
Şi mi-e ciudă tare că n-am ce să fac
Mult mai mult de-atâta decât ca să tac…
Şi mă duc cu gândul la nenea Mitică
Şi zic: „Coane, care este, care va să zică,
Revino pentru-un secol, măcar atât să stai
Cu toţi ăşti emininche de pământ să dai!”
Cum care nea Mitică?! ‘Aide, măi, monşer,
Că sare nenea Iancu, în stilu-i pişicher,
Şi ne ia de guler… ne face ”de parale”…
Cum să n-auzi tu de-a lui „Carnavale”?!…
Şi-aşa m-apucă dracii când vă văd pe voi,
Ca nişte pristandai, cum scriţi din doi în doi,
Eu ştiu că, din păcate, articulând subiectul,
Tre’, culmea, mai întâi, să ştii tot alfabetul,
Şi-acele două fraze, în stilul vostru-abject,
Încercaţi, biete loaze, să le scrieţi mai corect!
Că, după ani la rândul, de-atâta criticat,
După ce cu vorba şi piatra-aţi aruncat,
Mă-ntrebaţi acuma – să fie vreo zi –
Ce găsesc interesant în faptul de-a citi…
Şi, pentru-a-nţelege, nu vă trimit departe,
Ci îmi doresc să puneţi mâna pe o carte,
Şi-o să vedeţi atunci ce lucru minunat
E-n toate-aceste gânduri ce-aicea s-au postat.
Şi mă bucură să văd din ce în ce mai mulţi
(aşa, să ştie lumea că suntem oameni culţi),
Etalându-şi, cu mândrie, talentul literar –
Nu ca bacalaureanzii, mimând la avatar –
Să vază-o lume-ntreagă: care va să zică,
Noi de la Râm ne tragem, nu din d’alde Mitică!

28.02.2013

by

MESAJE DE IUBIRE


Am căutat în adâncul sufletului meu… Iubire…
Dar n-am găsit decât nişte fărâme de trecut…
Crâmpeie de speranţă… frânturi de amintire…
Şi biata-mi inimă, sfărâmată în bucăţi de lut,

În mii de cioburi aiurea-mprăştiate, pe nedrept,
Zăcând pe caldarâmul scrobit, ades, de paşii-ţi grei,
În care-ţi desenam privirea, când mă rugam inept,
O clipă să-ţi dai şansa de-a te privi prin ochii mei.

Plecând mârşav, ai luat cu tine şi cel dintâi vitraliu –
Dovada sacră-a primăverii în care noi am înflorit –
Premeditându-ţi, crima, în cel mai scump detaliu,
Pe malul mării, unde-n noapte, noi ne-am fost iubit.

Şi-am să te rog mă iartă atunci când îţi ridici privirea
Şi-ţi vezi, în noapte, chipul pictat de mine-n stele…
Şi-ai să-nţelegi omagiul – dăltuit în bolţile-australe –
Când zorii risipi-vor tainicul mister: mesajul e Iubirea!

10.02.2013

by

MANIFEST ISTORIC


– in memoriam avus –

De prin vremi îndepărtate,
De din buchii româneşti,
Mi-a lăsat, cândva, bunicul,
O grămadă de poveşti.

Îmi vorbea de vremi când Luna
Peste dealuri umbra-şi lasă,
Şi-un nebun ce-o visa, măré,
Mândra nopţii,-a lui Crăiasă.

Şi cum romanticul cu plete
Ne-a lăsat drept testament
Cinci scrisori pentru o glie
Şi un bust pe-un postament.

Şi-mi vorbea bunicu’,-aievea,
Despre bunii cei străbuni
Ce-au făcut în ţara asta
Din rahat – bici şi minuni.

Îmi vorbea de-un Burebista,
Şi Patriarhul Deceneu,
De Scorillo – pater regius,
Şi de Decebal – un Zeu!

Traci, iubindu-şi a lor ţară,
Nicicând ei capul şi-au plecat,
Şi-unui Imperiu cât o lume
Felix Daciæ i-a triumfat!

Îmi vorbea de mândrul Gelu,
Despre-al nost Menumorut,
Întâi descălecători de ţară –
Bravi cum nimeni n-a avut.

Îmi vorbea de-un Brâncoveanu,
Constantin… Nume de sfânt…
Şi-a pus capul la bătaie
Întru vechiul nost pământ.

Preaiubind ţărâna asta
Şi-a jertfit proprii copii,
Aşezându-i ţării temelie
Lângă alte sfinte temelii.

Îmi vorbea despre-un Bătrân
Ce-a dat piept cu uraganul
Ridicat, măré, ’potrivă-i,
D’însuşi prea-mărit Sultanul.

Dar bătută ce şi-au luat…
Baiazid şi-ai săi spahii
Îşi vor aminti-n toţi vecii
De-a Rovinelor câmpii.

Şi-mi vorbea de un Moldav,
Mic la stat – mare la sfat –
Ce cu turcii de la Poartă
Prin ograd’-a măturat.

Cu dulăii săi de pază –
Ai Vrâncioaiei bravi oşteni –
Făcut-a să triumfe-n lume
Mândrul neam de moldoveni.

Şi-a mai fost unul Viteaz –
Ban la rang… Oltean sadea…
Ce cu barda-i fluturândă
A intrat în Iulia,

Cu trei Doamne însoţindu-L –
Cu trei, Doamne, toate trei:
Una-i Dobroge,-alta Moldovă,
Şi-a treia-i ţara Vlahiei.

Dar, deodat’, în toiul vorbii,
Brusc, bunicul se opreşte…
Şi-n tăcerea-i apăsândă
Lung, adânc, şi-n gol priveşte.

Şi mă-ntreb cu voce tare
Ce anume l-a oprit?!…
Şi cu Iancu, transilvanul,
Ce-a avut de împărţit?!…

Da! Cu Iancu, huniadul,
Prea-mărit vasal habsburg,
Cel ce-a preschimbat Pesta
În cetate – dintr-un târg,

Şi din Princippes Ardealum
A domnit peste maghiari,
Fiind, poate, cel mai mare
Din toţi regii cei ungari.

Ţi-aminteşti, tu, maghiarime,
Cine te-a creat pe tine?!…
Cin’ te-a ridicat în lume
Şi ţi-a dat astăzi un nume?!…

”Stop! Greşit!” – bunicul tună,
”Cel mai mare rege-al lor
Fu însuşi Matei, Românul,
Din neamul Corvinilor;

Nu doar Buda se mândreşte
De-a fi fost sub sceptrul lui,
Ci întreaga maghiarime
Stă sub pana Corvului.

Când maghiarii-şi asupriră
Proprii fraţi – bieţii secui
Au venit, cerşind o pâine,
Ghici, nepoate,-n ţara cui?!

Transilvania le-a fost şi mumă,
Protéctor, şcoală, şi cămin,
Unind, din veacuri, peste veacuri,
Destinul lor de-al nost destin.

Şi-acum mârşavii se ridică,
Îndrăznind, cretin, a cugeta,
Că vreodată ei Ardealul
Vor putea ca să ni-l ia?!…

Vor şi ei pământ şi apă?!
Vor şi ei a fi stăpâni?!
S-o mai naşte-un Ţepeş-Vodă
Printre-atâţi mişei români!”

Epilog:

Păcat că nu ştim să ne cinstim
Străbunii ce ne-au fost model,
Păcat că nimeni nu are puterea
Să simtă inima ce bate-n el…

Le e ruşine-acelor generaţii
Să ne numească patrioţi
Suntem doar o adunătură
De gogomani şi idioţi…

Dar toţi ne mândrim cu nume
Ca Viteazul, cel Bătrân, cel Mare –
Ţara cât a fost supt EI
A străucit sub sântul Soare!

Români: suntem urmaşii lor,
Din veacuri – în vecie,
Dar RUŞINE să Ne fie
Că I-am îngropat fără onor
În Cartea de Istorie!

27.02.2013

by

CRÂMPEIE DE GHIAŢĂ


Lumina caldă a Soarelui polar din zori
Sângerează prin norii palidei dimineţi…
O adiere blândă spală banchiza amorţită
Iar omătul rece răsare doi ghiocei semeţi.

O briză venită din nord, şopteşte amar,
Fulguind prin stepele-ngheţate, o baladă:
E povestea de iubire ce zeii-o-ngăduiră
Între crăiasa de ghiaţă şi-un înger de zăpadă.

Iubirea lor firavă, deşi e-atât de încărcată
Cu vise de iarnă născute-n nopţile polare,
În devastatoarea furtună, golgotică se luptă,
Asemeni unui fulg, discret şi demn să zboare.

25.02.2013

by

MUZEI MELE


Uneori, în căutarea inspiraţiei, îmi întorc paşii către camera gri, cu pereţi gri, şi-mi aşez fundul amărât pe scaunul acela negru, de piele. Sunt acolo, în acea singurătate sinistru de prietenoasă, şi respir aerul fierbinte care-mi circulă prin cap. Şi atunci îţi aud vocea caldă, care-mi şopteşte ce să scriu, ce să cânt.
Nu-ţi fă griji, eşti în siguranţă în mine. Eşti în siguranţă, încuiată adânc, asemeni celei mai de preţ comori pe care cineva o poate deţine. Din când în când, te scot la lumină, doar să te privesc, să-mi reamintesc mie însumi cum este să fiu fericit, fie doar şi pentru o secundă… cum este să fiu eu, să fiu întreg. Am nevoie de secunda asta pentru a mă simţi viu, pentru ca în întunericul în care trăim, moartea miroase a superficialitate, şi vreau ceva care să fie adevăr, măcar pentru mine. Sufletul meu a stat contra mea, te-a înfruntat şi pe tine, şi a dat de lumină. O lumină caldă.
Asta e tot ce trebuie să ştii. Şi să mai ştii că nu-ţi cer nimic în schimb. Ah, da… să nu uit: nu sunt nici beat, nici melancolizat când scriu rândurile astea…
…Şi nu mai sunt în camera gri. Sunt în camera mea, în pijamalele mele albastre, cu starea mea de spirit violet, mâinile care scriu durere… Iar o iau de la capăt. Nu te mai ascunde. Nu mă apropii mai mult de atât. Deşi… încă te mai simt atingându-mă, purtându-mă departe…

08.08.2008
poze-dragoste_singurate

by

PROMISIUNEA IUBIRII


Și n-am să-ți trimit roze, căci mâine s-ar putea ofili,
Și n-am să-ți dăruiesc inimi, căci de durere ar muri,
Și n-am să-ți șoptesc vise, ce-n zorii gri ar dispărea,
Și n-am să-ți ofer speranțe, ce singure s-ar spulbera,
Și nu-ți voi crește aripi, să poți zbura până la stele…
Ci-am să te las, iar, să cazi pradă săruturilor mele!

TURNING LOVE

I won’t send you roses… that could fade away tomorrow.
I won’t give you hearts… that could break away of sorrow.
I won’t whisper you dreams… that could vanish in the dawn.
I won’t offer you the hope… that could sink away by it’s own.
I won’t grow you wings… that could reach the sky above…
I won’t promise you all these… that could turn on into LOVE!

24.02.2013

by

TOTUL ESTE TRIST…


Totu-i trist – e trist pe lume
Când n-ai cui două vorbe-ai spune,
Când nu e nimeni lângă tine
Te-ntrebe de ţi-e rău or de ţi-e bine;
Când singur, tăcut, trist şi supus,
Priveşti de pe malul mării al soarelui apus –
Metaforă dureroasă a iubirilor trădate,
Înşelate, pierdute, deplânse, şi iertate –
Când singur, în noapte, asculţi cântecul mării
Redat de o sirenă din repertoriul întristării,
Atunci să-ţi aminteşti că-n viaţă un lucru nu putem:
Să fugim de-al iubirii crunt şi nemilos blestem.

Când, singur, tăcut, trist şi supus,
De pe mal priveşti la steaua fără nume,
Îţi doreşti, asemeni ei, şi tu să fi apus…
Totu-i trist… prea trist în lume…

22.09.1998

by

DECLARAȚIE DE MAI…


În clipa în care citești aceste rânduri, poate răsare sau apune Soarele, poate înflorește sau se ofilește o Floare, poate se înfiripă sau se destramă o Iubire. Dar nu „poate”… ci „SIGUR”, se nasc și se spulberă SPERANȚE.

Eram căzut la pământ, și nimănui nu-i mai păsa de mine. Totul era pustiu în jur: pe cerul meu Soarele încetase să mai ardă, iar Luna refuza să mai îmi dea blânda atingere a razelor sale. Și ai aparut TU. Ai trecut pe lângă mine, și m-ai privit neîncrezătoare. Și totuși, în timp ce zăceam culcat pe asfaltul rece al vieții, te-ai întors, mi-ai întins o mână, și m-ai ajutat să mă ridic. Cum aș putea să-ți mulțumesc?! Ți-aș dărui marea… dar marea te înșală. Ți-aș dărui Luna… dar noaptea, Luna te minte. Îți dau în schimb inima mea: să te slujească și să îți fie mereu alături. Și-odată cu ea, primește-mă și pe mine în sufletul tău. Și împreună, să ne închidem în labirintul fericirii, iar cheia s-o aruncăm departe, afară.
Poate că sunt un visător… Dar dragostea însăși e un vis. Și-ți promit că voi face ca acest VIS să devină REALITATE. Căci, de va trebui să ajung singur la inima ta, Napoleon de mi-ar sta în cale, aș cuceri Waterloo-ul pentru tine… Nisipul fierbinte al Saharei l-aș transforma într-o clepsidră, ca timpul să nu mai conteze pentru noi… Apoi, aș opri Pământul în loc, și i-aș cere lui Shakespeare să-ți compună un Sonet.
Viața e o luptă continuă… iar dragostea e un vis. Ajută-mă, dar, să scriem ÎMPREUNĂ… POVESTEA NOASTRĂ !!!

Spuneai că tu nu aparții acestei lumi. Că locul tău este undeva, cu un veac în urmă. Dar eu știam asta: îmi vorbeai de… veacul în care ne-am iubit. Mi-aduc aminte:
„Și ne-am iubit cu patimă și dor,
Și-o singură ființă eram amândoi,
Și ne-am iubit cu-atâta foc
Cum nimeni n-a făcut-o pân’ la noi!”

Ce nu-mi aduc aminte este: CINE sau CE te-a luat de lângă mine?! Știu doar că un veac întreg am plâns, născând izvoare. Dar ți-am promis atunci că voi lupta să fim din nou împreună. Și un veac întreg te-am căutat, sfidând Timpul, Spațiul, Destinul, Infinitul, Eternitatea, Imposibilul, Lună, Soare, Noapte, Zi. Sfidând tot, te-am căutat. Și, când aproape îmi pierdusem orice speranță, EL mi te-a scos în cale: AȘA te-am găsit. Nu mă recunoști?! Sunt eu: jumătatea ta, de-acum un veac!!! Poate că și tu m-ai căutat. Și poate că o părticică din inima ta a vrut ca eu să fiu acela. O părticică din inima ta… m-a recunoscut. Tu nu mă recunoști?!…

Dar acum suntem împreună: un veac de luptă nu m-a istovit. Voi mai lupta încă un veac, pentru ca iubirea noastră să dureze tot atât. Voi lupta pentru visul nostru, pentru țelul nostru. Voi lupta pentru un nou „NOI”, mai puternic decât în veacul precedent. Ți-e teamă că m-ai confundat?! Nu aveai cum; sunt eu: un veac plin de iubire, ce-așteaptă să-l primești cu brațele deschise… și să-l mângâi, să-l alinți, să-l săruți și să-l iubești… ca-n veacul trecut !!!

21.05.2007

by

UNOR CRITICI DE UZURĂ (altei amice)


– caragialism de buzunar –

Tu, Jasmine, ce mă inspiri
Cu focul tandru din priviri
Celor care-acum te-acuză
Că-mi pozezi, dulce, în muză
Vreau atât să le transmit:
Să-și pună mintea la dospit
Și să gândească mai ‘nainte
De-a rosti, nedrept, cuvinte
Care dor, și nu-și au rostul,
Nici când și le-asumă prostul!

Dar cu prostul nu te pui:
C-are mintea pusă-n cui
Căci, dac-o avea la el
Și-ar fi funcționat nițel
N-ar fi comentat, netotul,
La ce-a scris cu drag poetul.
Deci, vouă, care ne-njurați
Și cu tupeu ne criticați,
Deși prostia nu-i o scuză,
Voi știți ce este aia Muză?!
Dar creieru’ l-aveți degeaba
Deci vă spun eu cum stă treaba:
În calmul nopții, cristalin,
MUZA mea este… Jasmine!

25.10.2012

by

SATIRĂ (amicului nebun de frumusețe)


– caragialism de buzunar –

Stai, nebune, ce te-agiți
Să faci pe plac unor smintiţi?
Ce te sperii de-a lor hulă?
Doar hârtie e destulă…
Stai aici şi scrie iar
Că cu prostu-i în zadar
Nu ştii că lupta-i colosală
Cu deşteptul fără şcoală?
Stai aici şi fă ce-ţi place
Lasă proştii să te toace
Că ei în veci nu or să ştie
Ce limbă-i asta: Poezie!
Dar noi ştim, frumos nebun,
Aşa că ia aminte la ce-ţi spun:
Stai aici, şi să dea dracu’
Să nu mai scrii tu în Cenaclu!

19.09.2012

by

CRITICĂ DE DÂRLOAGĂ (unei amice)


– caragialism de buzunar –

Draga mea, o lume-o știe:
Critichia-aceasta ce-o invoci
Vine,-n fapt, de la escroci
Ce habar n-au de poezie!

Cum le ceri tu să-nțeleagă
Poezia, rima, vers cu vers?!
Când creierul le e imers
Și merge-n loc ca o dârloagă.

Da’ lasă-i, soro, că ca ei
Cacofonesc până în zori
Și mi ți-i umplu de sudori
Când îi iau cu iambi, trohei.

Şi scrie tu în continuare
Nu te-opri ca să-i înveți
Pe-acești neica nătăfleți
Ce înseamnă școlarizare.

Că tot proști or să rămâie
Indiferent cum e-a ta rimă…
Doar lumea noastră se animă
Şi e mult, mult mai sublimă
Cât timp noi scriem poezie!

29.10.2012

by

ULTIMA CĂLĂTORIE


Atunci când te naşti
Nici măcar visezi
Că viaţa-i un ţel
La care-ai să cutezi.

Doar atunci când, singur,
Ca falnicul stejar,
Vei dori să te întorci
La tânărul vlăstar,

Vei realiza că viaţa –
Drumul spre vecie –
Se defineşte simplu,
Dar trist:
Ultima Călătorie!

24.12.1999

by

TRICOLORUL


Pe Tricolor e scris UNIRE –
Un vis de-a pururea râvnit –
Întru-a cărui veșnică sfințire
Înaintașii noștri s-au jertfit,

Din negura pierdută-a vremii
Să-și ridice neamul din noroi,
Azi drepți să stăm în fața lumii
Și să-i cinstim, române, pe eroi!

Pe bravii ce, pentru neatârnare,
Și pentr-o palmă-amară de pământ
Luptat-au, pân’ la ultima suflare –
Apărând, cu sânge, Tricolorul sfânt!

E-Armata noastră, Românie,
Ce a jurat, pe arme, legământ,
Făcând, din strămoșeasca glie
Cândva, și casă, și mormânt.

–––––––––––––

”Prezentați arm’! Atenție! Ochiți!”
Căprarul tună, scurt, comanda;
Iar Roșiorii se-execut’, grăbiți,
S-aducă, Dorobanților, ofranda:

Trei plumbi răzleți sfâșie cerul –
Trei salve, ropotite, de onor –
Solemn, anunță trâmbițerul
Al Peneșului, falnic, Tricolor!

Simbol mai sfânt ca o icoană
Purtat pe brațe, de răcani,
Adus de ne-nfricată garnizoană
Drept cinstire bravilor Curcani!

Și te ridică, azi, Române!
Stai drept în fața tuturor
Iubindu-ți mumă și tătâne
Și sfântul, mândru Tricolor!

În fața lumii,-azi, te deșteaptă,
La vorbă,-n cuget, și-n simțire,
Și fie-ți conștiința dreaptă:
Întru a bravilor eroi cinstire!

Și ca jertfa lor ne fie-n amintire,
Azi, pe Tricolor am scris… UNIRE!

11.11.2012

by

TERMINAL


O stea ce străluceşte,
Un nor ce mă-nfioară,
Trezesc în mine nostalgii
Ce-aş vrea să fie moarte…
Şi ochii lăcrimează iară.

N-am vrut să cred,
N-am vrut să sper,
În lumea mea mizeră,
În viaţa asta de coşmar
Trăind iubirea efemeră.

Nu vreau să am,
Nu vreau să-ndur,
Nimic din ce a fost odată,
Nici gândul cel ucigător
De-a fi iubit vreodată.

O floare veştejită –
O amintire tristă-n glastră –
Azi nici că voi mai şti-o…
Te du, Iubire, cu alaiul tău de foc,
Te du, şi zi-mi, într-un final, adio!

18.01.2000

by

TE BLESTEM


Te blestem pentru cerul arid, făr’ de culori,
Te blestem pentru-un Soare ce scapără în zori,
Te blestem pentru stele ce dănţuie în nori,
Te blestem pentru iarba pictată printre flori,

Te blestem pentru Cæsar, robit de-o amazoană,
Căci ai râvnit, prin mine, a Nilului coroană…
Îşi râde-n sine Sfinx-ul, la inima-ţi de piatră,
Nici eu vré ún Antoniu – nici tu vreo Cleopatră.

Dramatic e hazardul în ochii-ţi trişti şi goi,
Te blestem ţie însăţi doar tu să ţi te înapoi,
Mi-am pus în cap toţi zeii, şi-ai cerului divani,
Deşi tu n-ai fi Cătălină nici într-un veac de ani.

Te blestem pentru vântul ce-adie-ncetişor,
Şi pentru Riga Crypto, topindu-se de dor…
Dar soarta-aşa se face, ca eu să nu fiu el,
Şi – culmea ironiei – nici tu o Enigel!

Iubindu-te prea mult, ţi-ai vândut dumnezeirea,
Şi, pradă propriei măriri, ţi-ai cam uitat menirea,
Pe când eu, nebun de tine, cum ştii că îmi e firea,
În urma paşilor tăi dulci, vreau… râvnesc, iubirea!

04.02.2013

by

SUFLET HOINAR


Cu lacrimi fierbinţi îmi cânt nefericirea
Dar nimeni nu stă să m-asculte…
Unii mă huiduie,
Alţii mă-njură –
Îi las, c-aşa e omenirea
Şi puţini sunt cei ce înţeleg
Ceea ce e de ne-nţeles.
Şi-ncerc să fug de lângă ei,
Încerc să m-ascund
În adâncul întunecat al universului,
Încerc să m-ascund de firea ce mă urăşte
După munţi, după nori, după valuri,
Şi după astre…
Dar degeaba fug
Căci ecoul tristeţii mă urmăreşte ca un blestem,
Şi mi-e teamă
Că mi-a ajuns… în Suflet.

18.02.2013

by

SUFERINŢĂ


Sunt stinşi azi ochii tăi,
Şi rece-i astazi vocea ta,
Căci nu mai sunt – ca ieri –
Singura mare iubire a ta.

Şi zâmbetul tău azi nu e
Făcut doar pentru mine,
Şi trupul tău azi simte
Mângâieri de-a mele străine.

În umbra nopţii te zăresc
Cum pe altul tu alinţi…
Nu spun nimic, căci înţeleg
Misterul şoaptelor fierbinţi.

Şi mă întorc şi vreau să plec.
Şi parc-aş vrea tot să mai stau.
Un pas… M-opresc… Revin… Cuget:
Amor forţat nu pot să iau!

Şi àpoi plec. Şi-ncep să fug…
Din minte vreau să mi te scot.
Şi tot fugind, la cer mă rog,
Ca să te uit… Dar nici că pot.

Şi – Doamne – încă te iubesc…
Dar astăzi 2… e simplu „doi”…
Iar din povestea de-altădată
Singur EU a mai rămas din NOI…

15.08.2001

by

STEJARUL


E un început de Toamnă
Cu cerul de un cenuşiu întunecat
Şi frunzele au început să-mi cadă
În timp ce vântul le spulberă sarcastic.
Ah, Rădăcinile –
Rădăcinile mele înfipte-adânc în neant –
Mă dor cumplit,
Şi cred c-au putrezit acolo
De câte ploi le-au înecat.
Mă doare Trunchiul –
Pe care ciocănitorile-l ciopleau
Pentru-al elibera
De viermii ce mă mâncau.
Mă dor şi Crengile –
Ce-odinioară-adăposteau
Familii-ntregi de rândunici.
Şi Coroana – ah, coroana,
Cu care, falnic, mă mândream…
Dar Toamna a venit să-şi ia tributul,
Şi-acum nu mai sunt decât un schelet de lemn.
Şi-o voi duce-aşa, până-ntr-o zi,
Când Trunchiul meu – dezgolit de-atâtea Toamne –
Obosit, se va culca la pământ
Să se odihnească…

12.09.2000

by

Şi, totuşi… TE IUBESC


Sunt mări şi munţi ce ne despart,
Sunt lacrimi şi durere…
Sunt oameni, cuvinte, şoapte…
Şi, totuşi, te iubesc.

Sunt nopţile-nsorite…
Sunt zile-ntunecate…
Pustiu, deşertul se întinde…
Şi, totuşi, te iubesc.

Sunt iubiri trecătoare
Ce ieri venit-au, azi se duc…
Sunt despărţirile fără adio…
Şi, totuşi, te iubesc.

Şi chiar de-aş ştii că fericirea
N-o voi mai găsi
De-aş căta în veci de veci,
Ardea-voi, dar, pe rugul iubirii blestemate,
Să uit de tot: de tine… de amor…
Să ard chiar amintirea clipei înşelate…
Şi, totuşi, te iubesc.

Ne desparte parcul de odinioară,
Şi-nmiresmatele alei cu tei în floare…
E Amintirea ta cea care,
Neînţeleasă, de veacuri mă tot doare…

Şi, totuşi… Te Iubesc!

23.10.2000

by

Și, totuși… MINT


Aș vrea să fiu o zare
Să nu poți să m-atingi,
De dorul meu albastru
În chinuri să te stingi;
Aș vrea sa fiu furtună
Să nu-mi poți sta în cale,
Să nimicesc în goană-mi
Iubiri ce-și scutură petale;
Aș vrea sa fii o amazoană
Asemeni celor din Corint,
Și-n veci chipul palid
Să nu ți-l pot vedea…

Și totuși… mint!

Aș vrea sa fiu săgeată
Să zbor iute ca vântul,
Și-n goana mea nebună
Să răscolesc pământul;
Aș vrea să fiu o stâncă
Pe malul unei repezi ape,
În veci s-alergi spre mine,
Nicicând să-mi fii aproape;
Aș vrea să nu-mi fi dat
Acel dulce-blestemat alint…
Nici veninoasa sărutare
În veci să nu o fi gustat…

Și totuși… MINT!

21.02.2002

by

ŞI CIFRELE SUSPINĂ (manifest proletar)


Din taste şi click-uri
Istoria se tot scrie…
Prea puţin pe geniu…
Prea mult, chiar, pe prostie…

Din taste şi click-uri
Uzăm de-aceeaşi perie…
Dăm search prin mocirlă…
Iubim orice mizerie…

Nu sunt făcut din cifre –
sunt vorbe care dor… –
Nu sunt un sclav de curte,
Ci-onor gladiator…
Şi nu-i nimic poetic
În trupuri care mor…
Ce vezi tu romantic
În agonia lor?!…

O, nu! Nu, draga mea…
Nu-i asta poezie,
Romantismul trece
DOAR prin farfurie,
Oricât ai crede din partea-mi
Că asta-i erezie…
Ah, şi mai e ceva:
Se chiamă… OMENIE!

Şi când uita-vom cu totul
De-aceste mici nimicuri,
Învăţa-vom, fără taste, să fim
Iar Oameni, şi nu click-uri…

23.11.2011

by

ŞAH-MAT TIMP DE-O VIAŢĂ


Uvertura:
Timpul joacă şah
cu Viaţa…

Actul I:
Partida a-nceput;
şi, fentând de la debut,
Viaţa mută deodat’
Calul negru, deşălat.
Şi, văzând că asta ţine,
o idee-geniu-i vine:
cum să ia, călare,
Turnul din cărare,
şi-apoi, dintr-o dată,
cu neagra sa armată,
pe Regina albă să o lase lată,
văduvindu-i tare, tare,
regatul, cam de tot ce are.

Actul II:
Rumegând la cald
în Turnu-i de smarald
ideea sa divină
de mare eroină,
în noaptea măiastră
priveşte pe fereastră
armia-i de vază…
dar vede cu groază
cum Calul deşălat
din coastă-i atacat
de-un bătrân prelat.
La fel de îngrozită
priveşte împietrită
cum negrul său Rege
n-o mai poate drege
şi, prins ca-ntr-o ghiară,
e-mbrâncit afară
de câţiva Pioni.
Dar sărmanii-i teutoni
nu prea mai au vlagă,
nici muşchi în desagă,
ripostând întârziat
la tragicul atentat,
nebăgând de samă
că negresa Damă
cade prizonieră
chiar la frontieră,
lăsând în urmă-i, laţi,
vreo doi Nebuni prelaţi.
Şi-n culmea bătăliei,
din mijlocul câmpiei,
se-aude cum strigă
însuşi albul Rigă,
care-i şi ordonă
lu’ a lui prima-donă
atacul final!

Grand-finale:
Cadrul – epocal!
Peste câmpul milenar,
din palatu-i de cleştar,
blonda Rigă cată-n zare
la mulatra apărare;
şi privind în lung şi-n lat
la duşmanul mutilat,
fără niciun alt rabat,
face-un salt mortal, şi… MAT!

Cortina (Morala) :
TIMPUL nu poate fi-nşelat!

26.12.2012

by

RUGA LUI HRISTOS


Hai Viaţă, pleacă fruntea, mai ai ceva de spus?
Plecăm la drum de seară, plecăm către apus.

În stânga am o rană, mă vezi de jos în sus,
Au apărut gândacii pe crucea lui Iisus.

Am obosit de toate, mă duc să dorm un pic,
Vrei să mă strigi pe nume? Sunt Marele Nimic…

Femeie, nici pe tine nu te mai văd deloc,
Şi simt un gol în mine… Puneţi ceva în loc.

M-am îmbrăcat cu tine, dar nu mi-a fost de-ajuns,
Oh, ce veşmânt subţire! Ce friguri m-au pătruns.

Mă uit înspre Iubire… nu vad nimic, nimic.
Aaa! erai tu Bărbate, aşteaptă-mă un pic!

Aşteaptă mai încolo, dar nu mai mult de-o zi,
Cu aşternut de piatră, căci noaptea va veni.

Pe ceruri plânge luna… Oglinzile sunt sparte…
Scuipaţi la mine-n sân şi treceţi mai departe.

15.04.2001

by

RONDELUL ROZELOR CE MOR


Mai sunt încă roze, mai sunt?
Credeam că ieri s-au stins toate…
Le văd cum răsar din pământ,
Însă-n mine sunt moarte cu toate…

Mai sunt încă roze, mai sunt…
Dar nu-s ale mele nici una…
Şi nici îmi pasă de vreun vânt
Sarcastic, mai rupe câte una…

Mai sunt, încă, roze ce plâng?
Credeam că lor le e mai bine…
E trist când rozele plâng…
Mai tristă e lumea fără tine.

Mai sunt, încă, roze ce plâng…
Şi suferă, mute, sub stele…
Şi spinii-n tăcere şi-i frâng
Căci tu nu mai eşti lângă ele.

Şi-n liniştea nopţii aş vrea
Să pot să le-alin suferinţa…
La piept să le strâng de-aş putea,
Să nu-mi piara cu ele speranţa.

Mai sunt, încă, roze… Chiar una
stă tristă şi palidă-n glastră,
Amintind de nopţile când Luna
Era martor la iubirea noastră.

E vremea rozelor ce mor…
Se sting uşor, sublim pălesc…
Şi-n deliranta agonie-a lor
Îţi vor şopti că… te iubesc!

E vremea rozelor ce mor…
Pălesc sublim, se sting uşor…
E vremea rozelor ce mor
Ucise de al tău amor…

31.01.2001

by

ROMANŢA PLOII (minulesciană)


Afară plouă iar, cu stropi mărunți –
E suferința cerului, ce o deplânge –
Iar tu mă ții în brațe și m-alinți
Încrustându-mi chipul tău în sânge.

Șoptește-mi noaptea asta, până-n zori,
Cântecu-nmiresmat al plopilor cei goi,
Fă-mă să-mi fie dor de-aleile ce, uneori,
Le îmbrăcam, pe-ascuns, cu florile din noi.

Şi-ţi jur, în faţa cerului, de-a pururea,
Icoana ta să-mi fie veşnică-ncântare;
Iar tu să-mi dai, la schimb, iubita mea,
Din petale de absint, o dulce sărutare.

Şi ploi de stele, tandru, să-mi presari
În așternuturi moi, de frunze arămii,
Mi-e dor din nou să vii şi să-mi răsari
Ca alte dăţi, în suflet, ape, şi câmpii!

Am să te strâng la pieptu-mi, draga mea,
Şi-ntreaga noapte-am să te ţin de-ai vrea,
Cu sufletu-mi flămând te-aș camufla
Aşa încât nici nori, și nici ploaie, mi te ia.

18.02.2013

by

REVELAŢIE


De-aş fi o pasăre măiastră
Aş ştii prin lume cum să zbor…
Cum să înot prin zarea cea albastră,
Şi să mă-nclin în pragul dulcelui fior…

De-aş fi o pasăre măiastră
Aş ştii în lume cum să cânt
Un tril mieros, sub o fereastră,
Când ghiocei răsar de sub pământ…

Dar nu-s nimic din toate-acestea…
Nu sunt nimic din ce-aş fi vrut…
Ci doar romanticul din povestea
Cu feţi-frumoşi şi zâne din trecut!

30.08.2011

by

RETORICĂ


De ce-ai intrat în viaţa mea
când tot timpul am fost singur?!…
De ce mă faci să râd
când o viaţă-ntreagă doar am plâns?!…
De ce mă faci să vorbesc
când am tăcut o viaţă-ntreagă?!…
De ce mă-nveseleşti mereu
când totu-i sumbru-n jurul meu?!…
De ce, când vreau să îţi vorbesc,
să-ţi spun cât îmi eşti dragă,
ochii-n palme ţi-i ascunzi
şi-mi spui să tac?!…
Şi de ce-mi zâmbeşti ironic
când ştii că-mi arde inimioara
de dorul tău şi-al gurii tale?!…
De ce-mi spui că mă iubeşti
când eu îţi spun că te urăsc?!…
De ce tristă-mi pare lumea
când nu eşti lângă mine?!…
Şi ce m-aş face eu
dacă Te-aş pierde?!…

24.12.2000

by

REPROŞ


Nu mi-a ajuns să-mi pun încă o mască,
Nu mi-a ajuns nici ceea ce mi-ai dat,
Nici cerul nopţii ce-n lacrimi l-ai pictat…
Mi-era de-ajuns căldura sufletească.

Şi n-am cerut, ca alţii, munţi şi ape,
Nici Soarele şi Luna nu le-am cerut,
Şi dintre toate,-atunci când m-a durut,
Mi-era de-ajuns să-mi fii aproape.

Şi nici n-am vrut să-mi cânţi în strună,
Ci te voiam aproape când plângeam,
Şi-n schimb, atunci când sufeream,
Mi-era de-ajuns… o vorbă bună.

Şi m-a durut că m-ai iubit pe-ascuns,
Şi m-a durut că nu m-ai cunoscut…
Dar dintre toate astea, atâta aş fi vrut:
O mângâiere, şi… mi-ar fi fost de-ajuns!

16.02.2013

by

REGRET


De-aș fi o frunză-n vânt
i-aș cere lumii
din zbor să mă oprească…
și, fără să mă cunoască,
cu drag, poate, unii
m-or așterne pe pământ.

De-aș fi o stea călătoare
i-aș cere-n zori
Soarelui să mă topească…
și, fără să mă grăbească,
într-un imens palat de nori
m-ar transforma-ntr-o floare.

De-aș fi Luceafărul etern
le-aș cere zeilor
din cer să mă coboare…
dar, fiindcă iubirea doare,
nu-n rândul oamenilor,
ci m-or azvârle în infern.

26.11.2012

by

RĂSPUNS


Am fost o harpă
şi-am vrut să-ţi cânt o romanţă,
dar am căzut de pe soclu
şi m-am spart;

Am fost o mandolină
şi-am vrut să-ţi cânt o serenadă,
dar mi s-a rupt un arcuş
şi-am cântat răguşit;

Am fost o vioară şi-am vrut să-ţi cânt…
dar TU m-ai luat în braţe,
m-ai sărutat,
şi mi-ai şoptit:
„…şi EU te iubesc!!!”

14.02.2007

by

CRÂMPEIE DE SFINȚI


Când destinul te trage înapoi,
Și viața te târăște prin noroi,
Sunt oameni care nu te vând
Pe-un amărât de pumn de-arginți…

Ci-ți sunt mereu aproape, chiar
Și-atunci când nu mai ești Cezar,
Centurioni, povara scutului purtând,
Prietenii – cei mai de seamă dintre Sfinți!

12.09.2012

by

PREMONIȚIE


Îmi suflă printre ramuri un vis de amăgire
Pun talpa iar, iubite – sfioasă – pe pământ,
Înclin coroana-n fața a ceea ce numim iubire
Dar tu-mi ucizi speranța doar cu un cuvânt!

Și-am să-mi aduc aminte că frunzele, nici ele,
Atunci când vine Toamna, nu cad pentru că vor,
Ci pentru c-a sosit momentul, acela scris în stele,
Să moară fără lacrimi, în propriul lor decor.

Și dacă-n necrologul vieții, aceste păsări reci
Prin zborul lor hipnotic spre mine te condamnă
Să urci ale Golgotei anevoioase, lungi, poteci
Să-ți duci povara crucii, ca un damnat, pe veci,
În zadar va fi, iubite! Căci astăzi a ta Doamnă
Într-un amurg de dor s-a prefăcut în… Toamnă!

25.11.2012

by

IUBIRE FĂRĂ BĂTRÂNEŢE ŞI DRAGOSTE FĂRĂ DE MOARTE…


A fost odată ca niciodată… o poveste de dragoste.

Au fost odată ca niciodată… un băiat şi o fată. Tineri, roşii-n obraji, şi timizi. Nu c-aşa le-ar fi fost felul. Nici (măcar) nu ştiau CUM le e felul. Şi tocmai ASTA era frumos. Abia-l descopereau. Începeau să… iubească. Şi-şi dădeau seama, uite-aşa, că şi EI sunt oameni de iubit. Deşi nu ştiau, încă, dacă asta e sau nu iubire. Cert era că nopţile deveneau tot mai lungi, somnul mai greu, gândurile mai ascunse. Şi inima se îmbolnăvea. Începea să doară. Şi nu-ndrăzneau să ceară vreo alifie de la farmacie. Ce să fi spus?!… ”N-aveţi, cumva, ceva pentru inimă? Ca să nu mai doară… Să bată mai încet…” Fără doar și poate, s-ar fi făcut de râs. Doamna de la farmacie cu siguranţă ar fi ştiut despre ce e vorba. Şi ar fi râs în sinea ei. Şi le-ar fi spus că… trece. Dar ei tocmai ASTA NU voiau: să treacă!!! Să rămână AȘA: era mai bine! Să le spună că NU se vindecă! Şi că TIMPUL nu o să mai fie niciodată grăbit! C-o să stea pe loc. C-o să-i aştepte pe EI să se iubească. C-o să-i întrebe DACĂ şi CÂND are voie să se mişte, ca să nu le strice planurile. Că NOAPTEA o să le ceară voie să meargă la culcare, ca să se facă ZI, din nou. Că SOARELE o să răsară de fiecare dată când o să iasă EI la plimbare. Că VÂNTUL o să adie ca să le mângâie lor chipurile vesele. Şi că PLOAIA o să se pornească mereu atunci când EI or să vrea o clipă de răgaz, ascunşi, departe de lume. Că n-o să fie niciodată trişti. Că n-o să mai fie niciodată unul singur, ci AMÂNDOI! Că singura ”durere” pe care au s-o simtă de acum încolo o să fie dulcea mângâiere a dragostei…

La farmacie n-au ajuns. Şi nimeni nu le-a spus poveşti. Le-au ţesut singuri, pe-ale lor. Şi nu din cuvinte – ele sărăcesc de tot la vreme de Iubire. Le-au ţesut din priviri şi mângâieri. Le-au ţesut din sărutări… din parfumul pielii lor… din întâlnirile pe furate… din telefoane în miez de noapte… din şoapte fierbinţi… din bileţele cu mesaje banale, ridicole, scrijelite neglijent, cu mâini tremurânde, pe colţuri de hârtie mototolită, smulsă din caietul de mate sau de dictando.

Poveşti ţesute cu dragostea lor… din firul tinereţii…

Şi vor trăi fericiţi… până la adânci bătrâneţi!

06.01.2003
1456702_545220578901819_737222642_n

by

POSTUMĂ


În lumea asta muritoare
Viaţa e doar un vis amăgitor,
Iar omul – o clipă trecătoare
În goana timpului nepăsător.

Viitor… Prezent… Trecut…
S-o iau, iar, de la-nceput?!
Naştere… Iubire… Moarte…
Toate-mi par aşa departe…

Dar, prins încă-n adâncuri,
În mine-aşa îmi stau închis,
Rememorând, ades, trecuturi
Prezente-aievea, doar în vis.

Deci, când va să-ţi vină rândul,
Te du… nimic în urmă-ţi lasă…
Nebuna mea, şi nici te bată gândul
Să te întorci… Azi nu-mi mai pasă

De arzi ca Soarele-n pustiu,
Sau dacă inima îţi e de ghiaţă…
Cauţi iubirea?! Revino mai târziu!
Sau, poate, într-o altă viaţă!

10.02.2013

by

OCHII TĂI


Ți-s ochii mari, căprui,
Lucind în noaptea rece…
Ce rost au Sorii de pe cer
Când zâmbetu-ți îi și întrece?!…

Ți-s ochii mari, căprui,
Și mândră cum nu-i altă femeie…
Ce rost au râuri repede curgând
Dacă ’naintea ta nu poa’ să steie?!…

Ți-s ochii mari, căprui,
Și sfânt îmi este-al lor suspin…
Şi-asemeni Îngerului ‘cela Decăzut,
Cerșescu-ţi iubirea în zorii care vin.

În ochii tăi, cei mari, căprui,
Luceferii se scaldă în lumină…
Și-n uvertura blând’ a dimineții
Întreaga mea ființă ți se-nchină!

20.09.2012

by

NEPĂSARE


Astăzi mi-am certat Iubirea –
I-am zis că-n veci nu o mai vreau:
pe Ea, nici fluturi, nici privirea,
nici pasiunile ce mă ardeau…

De astăzi nici că îmi mai pasă
de norii ei poetici, purpurii,
de Sorii ce aveau să iasă
din largul mării străvezii…

Nu va să-mi pese de sărutul
furat, pe-ascuns, în zori de zi,
când încă mai simțeam tumultul
creionat de-apusuri timpurii…

Nu-mi va păsa de zâmbetul ciudat
ce-l afișa mereu când eram trist,
și nici de-alintul ce mi l-ar fi dat
să-l port în suflet ca pe-un ametist…

Căci ce-am putut atunci să fac –
renunțând pe veci la nemurire –
din om, neom să mă prefac,
doar pentru-o clipă de iubire…

Și inima, smulgând-o,-am s-o arunc
drept hrană ucigașilor lui Prometeu,
și-am să m-ascund în sufletu-mi, adânc,
să vezi și tu cum e să mori de dorul meu.

09.10.2012

by

BLESTEMUL IUBIRII


Nenorocită ești Iubire, ce crunt blestem mi-aduci,
Te năpustești ca o nălucă, plantând în suflet cruci,
Pe când în urmă-ți Dorul mă prinde ca-ntr-o gheară;
Vreau să-mi ridic privirea, și să-ți văd ochii, Fiară!

Să poți să mă privești în față când sufletu-mi suprimi
Și-l porți ca un trofeu în ceruri, să-l dai la Heruvimi,
Și-apoi, mârșav, fără regrete, să ștergi a’ tale mâini
Ca dup’un codru vechi de pâine ce îl arunci la câini.

Când lacrimi în șuvoaie pornite-asupră-mi, pârjolesc,
Și ca vulturii lui Prometeu, din mine-alene se hrănesc,
Ce-aș mai putea să-i cer eu vieții, acum, la ceas târziu,
Când tu în jurul meu, Iubire, sădești doar ură și pustiu?!…

Epilog:
I-aș cere vieții doar atât:
Distanța care ne desparte…
Din partea-ți vreau doar un sărut
Ce-n zbor spre tine să mă poarte!

20.10.2012

by

MI-E DOR


Mi-e dor și încă îmi lipsește
Un înger fără aripi, decăzut,
Dar marea, noaptea, mișelește,
Ucide-n taină-amorul început.

Dincolo de simțurile noastre,
Trăim în noi ceva nemărginit:
Sunt pasiuni născute-n astre,
Ce-ndeamnă-n noapte la iubit!

Mi-e dor de tot ce te-nconjoară,
Mi-e dor de aerul ce îl respiri,
De fluturii ce-n păru-ți zboară,
De parcul nostru plin cu trandafiri;

Mi-e dor din ce în ce de Toamnă,
Mi-e dor de vânt, mi-e dor de ploi,
De frunze arămii menite să aștearnă
Tăcere plumburie în ochii tăi cei goi;

Şi-n lacrimi reci, ce ne condamnă,
Mi-e dor (și doare), Suflete, de noi!

27.10.2012

by

MARTIRIU


Dezgoleste-ti pieptul, ostas neinfricat,
Sa sune, dara, goarna, in ritmul sacadat…
Trei salve ragusite pocnind in cerul cenusiu
Si-un steag cazut in berna, primim intr-un tarziu.

Deci, mars, in linia-ntai… sub ploaie de rafale,
Ce-ti pasa tie, ”penes”, de-onor si osanale?!…
Caprarii nostri bravi ’ti-ordon’ mereu atacul
De-ajungi sa tragi la jug mai rau chiar decat iacul…

Dar vai, chiar langa mine mai cade-un camarad,
Maret, si darz, si falnic, si brav precum un brad…
E istovit de cifre, dar nu se da batut,
Continua sa lupte, desi este cazut…

Si stau si ma intreb: ”Aceeasi soarta, oare,
O vom avea cu totii?! Si eu, tu, fiecare?!…”
De crucea ta de piatra crezi ca le pasa lor?!…
Eroi sunt doar aceia numiti dupa ce mor…

Si, partizan cu tine, n-am sa mai cer nimic,
Decat permisiunea sa mor si eu un pic,
Epuizat de cifre, si vorbe care dor,
In ritmuri de sirena… si salve de onor…

25.11.2011

by

MAREA…


Marea…
Amantă perfidă ce ne-nșeli de-o veșnicie –
ne-nșeli cu Noaptea, cu Luna,
cu Luceferi și stele căzătoare, și, cine știe,
dacă nu chiar cu propriile-ți mistere.

Marea…
amanta perfidă în care ne-am încrezut cu toții,

Marea…
amanta minciunii și-a-nșelării nesfârșite,
a despărțirilor fără ”Adio”,
și-a iubirilor demult sfârșite
pe malul purpuriu al vieții.

Și, totuși… de n-ai fi tu,
n-ar fi nici marinarii – emblemă a misterului tău;
n-ar fi nici pescărușii – simbol al inocenței tale;
iar îndrăgostiții n-ar mai avea pe țărmul cui
să-și mărturisească iubirea lor învolburată.
n-ar mai exista nici Poetul –
pentru că tu ești Muza ce-i dă speranță,
de n-ai fi tu, s-ar stinge, îndoliat de dorul tău.
Așa că eu, amanta mea nebună,
am învățat să te accept așa cum ești:
știu că nu sunt primul
și nici ultimul dintre-nșelați,
știu că ’naintea mea fost-au mulți,
și mulți îmi vor urma,
pentru că nu te vei schimba,
ci-n veci rămâne-vei așa:

Marea…
amantă perfidă
ce ne-nșeli de-o veșnicie!

03.11.1998

by

ÎN NUMELE TRANDAFIRULUI


Mi-ai brodat pe buze un sărut de foc
Iar cu Luna, în suflet, lumină ai făcut,
Și stelele-au zâmbit, roind ca niște flori
Ce par, din privirea-ți, să se fi născut…

Și-un mirific trandafir, timid, a răsărit,
Pe-aleea preumblării noastre pe pământ,
Sortit, poate, de zeii ce-n taină l-au urzit
Trăirii noastre-arzânde să-i fie legământ.

Dar tu n-ai vrut iubirea în noi ca să răsară
Lăsând, în prag de iarnă, o roză fără spini
Să degere de dor, la fel cum bunăoară
Erau sortiți pieirii chiar cei dintâi creștini.

Te-ai năpustit ca uliul, cu-o sete criminală,
Mușcând din mine vise, și amintiri, de zor,
Și dezgolindu-mă de tine petală cu petală
M-ai abandonat la umbra rozei ca să mor…

––––––––––––––––––

Și-am să te iert, nebuno, chiar în virtutea-acestei flori,
Pretextând, în sine, că și-asasinii sunt oameni, uneori…

25.10.2012

by

IMPUTARE


Ti-aduci aminte, tu, iubita mea,
De acel zid ce pus-ai intre noi?!…
Ti-a duci aminte ca nici marea
Nu m-a putut intoarce inapoi?!…

Nu-nteleg de ce tii tu mortis, acum,
Intre noi nascand din nou un hau?!
De ce sadesti doar spini pe drum,
Uitat-ai ca-s ingerul tau?!…

Si chiar de zbor de-asupra ta,
Sa te am, nicicand nu-mi va fi dat,
Caci tu mi-ai frant insasi aripa
Cu care eu te-am mangaiat.

Si-am sa te blestem ca sa zbori,
Si sa iubesti si tu far’ d’echivoc,
Planand asupra-mi, peste nori,
In timp ce si eu spatele ti-ntorc…

Durerea ce ma arde-am sa-ti imput,
Si-am sa-mi innec si visele in larg,
Si inc-un veac voi plange ca n-ai vrut
Sa ma ajuti, in doi, peretele sa-l sparg!

02.07.2012

by

HAPPY VALENTINE!


De ziua Sfântului Valentin
Aş vrea doar un minut
În braţe să te ţin
Să te alint, să te sărut.

O clipă, doar, aş vrea
În ochi să te privesc,
Să-mi spui că eşti a mea
Să-ţi spun cât Te Iubesc!

Sub cerul înstelat ––
Un cer cu Lună plină ––
Vină tu, ca altădat’
Dorul de-mi alină.

Pe malul lacului om sta,
Privind în luciu Luna,
Şi-ntr-un târziu oi încerca
Să-ţi fur o gură, numai una.

Pe malul lacului om sta,
Privind la cer întruna,
Jurându-ţi, când te-oi săruta,
IUBIRE pentru totdeauna.

Şi amândoi, pe veci sortiţi,
Cu patimă să ne iubim,
Ca cei din urmă-ndrăgostiţi
De ziua Sfântului Valentin.

14.02.2008
.facebook_-968118711

by

GAȘCA LUI MOROMETE


Gașca lu’ nea Moromete
Face valuri printre fete,
Ce-altceva ar putea face
La-așa ropote de toace?!…

Trece una mai zglobie –
Moromete par’ s-o știe –
Și-o salută-n stil manierat
Ca gentilomii de-altădat’.

Alta oacheș îi zâmbește
Și Moromete se-nroșește
Și-i răspunde într-o doară:
”Săru’ mâna, domnișoară!”

Fata-ncet se-ndepărtează…
Moromete – protestează,
Și încearc’-o eschivare:
E nepoata lu’… cutare.

”Las’ că știu io, Moromete,
Că-ți fug ochii după fete,
Că frumosul, știu și eu,
Place și lui dumnezeu.”

”Păi vine-o vreme, măi copii,
Când zici mersi că poți privi,
Dar ia te uită, dumneata, la ele,
Cum ne-aruncă,-n zbor, bezele,

Și zi-mi, cum să nu îți placă,
Șezând așa, ca noi, la clacă,
S-arunci, dar, câte-o iscoadă
Prin câte-o mândră cireadă?!…”

Vremea trece, dar și vine…
Iar Moromete-și întreține
Gașca, cu povești de viață
Cumpărate de la… piață.

Una, între două vârste
De mână cu un zăpârste
Se oprește-n fața lor:
”Bună ziua, domnilor!

Vrem și noi, de-i cu putință,
Un portret cu-ăst Neghiniță,
Că prin urbe umblă-o veste
De-spre-o gașcă de poveste.”

Și-uite-așa-s toți fericiți
De-acest uncheaș înveseliți.

–––––––––––––

Trage unul dintr-o pipă,
Altul, tacticos, explică,
Colo altul desenează…
Și-uite-așa se înserează!

–––––––––––––

Cam asta e povestea lor
Cunoscută-n urbe tuturor;
Iar pentru-acel ce nu o știe
O-aștern de-ndată pe hârtie.

Ca peste ani să ne-amintim
De gașca cu un iz nostim
Cu lipici, încă, la fete:
Gașca lu’ nea Moromete!

15.08.2012

by

DE VEI PLECA…


De vei pleca, n-am să te opresc…
Şi n-ai să mă vezi cum plâng
În zori de zi, când stelele cerşesc
Un colţ de întuneric, şi se sting.

Aş vrea să fii o clipă-n locul meu,
Să simţi şi tu ce simt şi eu…
Ce mult aş vrea să-nduri şi tu
Furtuna unei mari iubiri,
Să simţi măcar o dată-n viaţă
Că doar prin ea poţi să respiri,
Cenuşa fumegândă a trecutului
Ce mult aş vrea s-o răscoleşti,
Şi găsind scânteile iubirii,
De dorul meu să te topeşti.

De pleci, n-am să te opresc…
Şi fii pe pace, nu-ţi doresc
Nimic din toate astea…
Nicicând nu ţi le-aş putea dori
Pentru că ştiu că ai muri
O clipă-n locul meu de-ai fi…

Şi n-ai să mă vezi plân…
Doar stelele, în zori,
Mă vor vedea plângând.

07.06.2002

by

DE SFADĂ CU DumneZEU


Prolog:
Ieri, cam pe la ora asta, puțin trecute fix,
Jucam cu dumnezeu un “Homo Crucifix”;
E un joc celebru – doar printre noi doi –
Practicabil, indubitabil, în lumea de apoi:
Se atârn’-un suflet, cu păcatele-i la apogeu,
Pe crucea lui Iisus, chiar lângă dumnezeu,
Și îi dăm trei zile, spășit, să se căiască,
Pentru ca-n iubire, ca Phoenix, să renască.

Mă ceartă, bătrânul – vezi-doamne, că-s nebun –
Că să vorbim despre Iubire, cică-i cam inoportun…

”Ce Eros, Cupidon, și alții,
Iubirea-am inventat-o eu,
Trăiri, lacrimi, și sentimente,
Că d’aia-s unic dumnezeu;
Și-acela ce s’a-ncumeta
A contesta creația-mi divină
În ochii mei păcatul lui
Cădea-va-l din lumină.”

”Stai calm, bătrâne, ce te-agiți?
Căci loc destul este sub Soare;
Mai e și-Arbitrul ce le-ai dat
Liber, să simtă cum vrea fiecare,
Iar sentimentul ce mi-l invoci
De nebuna inimă nu îl suspină
Tu nici atât poți să-l impui
Prin forța ta divină…”

”Oh! Te-nșeli, tinere Arc,
Sunt cel ce-a inventat Iubirea
Când tu nici aripi nu aveai
Și nu făcusem, încă, omenirea;
Cum îndrăznești să te ridici
’Naintea mea cu-așa o erezie?!
Când toate câte-s pe pământ
Mi se atribuie doar… mie!!!”

”Pentru păcatu-acesta ce le-am dat
În veci de veci poți să-i blestemi
Și-ntreaga ta armada de arhangheli
’Potriva lor cu un cuvânt să chemi;
Un singur lucru, însă, n-ai să poți,
Cât timp trona-vei, mândru, norii:
Nu le vei lua iubirea după care ei tânjesc
Nici când s-or stinge, sus pe cer, toți Sorii!

Epilog:
Ce rost mai are Omul, sus, în palatul tău ceresc
Dacă, acolo jos, nu poate rosti un banal, timid, Te Iubesc?!…”

22.09.2012

by

DE CE?!…


De ce blestemul m-a lovit pe mine?!
De ce iubirea judecă greşit?!
De ce a trebuit să sufăr
Atunci…
Acum…
La nesfârşit?!…

De ce toţi norii care zboară
Peste Pământul gârbovit
Păstrează vie amintirea
De-atunci…
De-acum…
La nesfârşit?!…

De ce m-ai blestemat, nebuno,
În veci de veci să te iubesc?!
Să-ţi cer… să nu-mi dai…
Ca şi-atunci…
Ca şi-acum…
La nesfârşit…

04.11.2000

by

CÂNTEC


În nopţile pustii,
În nopţile cu Lună plină,
Inima-mi suspină,
Aşteptând ca tu să vii…

Şi te arăţi în noapte –
o dulce dezmierdare,
topită-n zori, în zare –
Ca un potop de şoapte.

Din sufletul meu –
fluviu de melancolii,
vuind pe albele hârtii –
Izvorăsc doar… eu.

Mâine-n zori de zi
Vei fi a mea stăpână –
Cât om fi-mpreună
Şi ne vom iubi.

Iar la asfinţit
Vom pluti-n genune,
Să ştie astă lume
Cât ne-am fost iubit!

14.02.1999

by

BUNĂ DIMINEAȚA, IUBITO


E-o amintire ce-am lăsat
Pe noptiera ta, în zori:
Un trandafir de catifea,
Și-o carte cu parfum de flori,

Un croissant viu glazurat,
Cu un bouqué îmbătător,
Carafa,-n lapte caramel,
Și-alături, un deșteptător…

O draperie trasă vag –
Timidă,-o rază de lumină…
Şi-un colț de pernă, șifonat,
Purtând a nopții dulce vină…

Și-atunci când ai să te trezești,
Și-ai să-ți ridici, încet, privirea,
La cap de pat mereu vom fi
Eu… Cafeaua… și Iubirea!

08.08.2012

by

BALADĂ PIANINĂ


Un vechi Pian ce intonează
În alb și negru, Simfonia
Culorilor ce creionează,
În ritm de jazz, călătoria
Sufletelor, care, făr’a știi,
Se vând ieftin, cu celeritate,
Și-și jură-apoi, în zori de zi,
Iubire – pentru o eternitate.

Iar în apus, pueril, se amăgesc,
Cu vise-n van, lipsite de integru,
Și-n toiul nopții se trezesc
Mânjindu-și viața-n ritm alegru,
Când notele se-ngrămădesc
Și dau năvală-n… alb și negru!

24.10.2012

by

ATÂTA DE ADÂNC…


Atâta de adânc în trupul tău mă porţi,
că-mi vine greu să nu gândesc ce sorţi
te-au încrustat în sufletu-mi şi în priviri
să fii tu,-n veci, icoana întregii omeniri,
pe cerul fără stele, lucească-mi ochii tăi
în noapte luminându-mi cărarea peste văi
iar buzele-ţi să-mi fie un pocal cu elixir
când setea mea de tine m-aduce în delir,
şi mai adânc în tine tu să mă porţi atunci
cum mamele-şi slăvesc nevinovaţii prunci,
şi trupul tău să-mi fie pe veci ‘coperământ:
să-mi fii tu şi Nirvană, şi Tartar, şi Pământ!

18.02.2013
IN DOI

by

ANTUMĂ


Când lira-am agăţat-o-n cui
n-am spus asta nimănui,
ci m-am retras încetişor
în cel mai sumbru colţişor
al fiinţei mele vii…
Şi-am pus punct în a mai scri
despre viaţă – o pacoste –
despre flori şi dragoste,
despre tot ce-nseamnă dor,
despre dame şi amor,
despre cerul înstelat –
oglindind iubirile de-al’dat’ –
despre nuferii din lac,
şi-amintirile ce zac
aşteptând, înfrigurate,
de zei să fie răzbunate;
despre paseri migratoare
spre ţinuturi milenare,
despre pajişti cu mult soare,
despre teii încă-n floare,
despre Luna cea crăiasă,
mândra ce-o visam mireasă,
cu atingerea ei blândă –
strălucirea ei plăpândă –
despre roze fără spini,
despre ochii ei divini,
despre turnu-i de cleştar,
dulcele-i sărut de jar,
despre guri de catifea,
despre nuri, şi vreme rea,
despre-un parc de-odinioară,
şi alei ce ne-nconjoară,
despre crini şi violete,
vântul ce-i sufla în plete,
despre zâmbetu-i nimfatic,
despre ”eu”-l meu lunatic,
despre-al meu regat de foc,
despre zâne, magi… şi-un loc
unde-n iarbă greieri cânt
magia nopţii pe pământ.

Despre toate cele ce vă zic
n-am mai vrut a scri nimic:
asta nu-nseamnă iubire…
e-o tristă – dulce – amăgire.

31.12.2013

by

ADIO


Am aşteptat să-ţi ceri iertare…
Dar, nu, tu nici s-auzi n-ai vrut,
Şi zi şi noapte-ai căutat scăpare
Sub valurile înspumate ale mării…
Să ştii că faptul m-a durut
Că tu m-ai dat uitării.

Adio! – mi-ai spus când ai plecat…
Şi-am căutat în dicţionar cuvântul…
Abia când l-am găsit şi l-am aflat
Am încercat să te opresc –
Oprind în loc Pământul –
Să-ţi spun ultima oară: Te iubesc!

Cândva-ţi voi spune ce-am simţit…
Cândva… şi eu te-am iubit.

05.08.1996

by

ACORDURI DE CHITARĂ


Acorduri frânte de chitară
Îmi sună animalic de ciudat
Mă tângui, brut, precum o fiară
În zori de zi, de lacrimi sfâșiat.

Și plâng, orbit, a răzvrătire
Acum, mai mult decât oricând
Vărs lacrimi, surde, în neștire
Sufletu-mi, de dor, arzând…

Dă-mi, Femeie, dar, un semn:
Din viața ta, măcar o clipă –
Și îți promit în mod solemn
Că n-am să fac nicicând risipă

De niciun nor planând stingher
De-umilul praf, sclipind a stele
De timpul ăsta, rece, efemer –
Sau de un tril suav de păsărele.

Și sfânt îmi va părea mereu
”Mi-e dor”-ul din privirea ta
Acel ”Te-aștept, iubitul meu”,
Când pașii-mi creionau cărarea.

Și-acele-acorduri de chitară
Vor adormi, iar, biata fiară…
Dar asta doar dacă mi-ai da
O clipă,-n zori, din viața ta…

19.11.2012

by

ÎNGER ŞI DEMON III


Nu vrei să înţelegi, frumoasa mea nebună,
C-aici nu-i vorba de ajuns sau de urmat?!
Priveşte stelele, în zori, şi au să-ţi spună
Pe îndelet’, acest supliciu ce l-am îndurat.

Căci nu mai ştiu demult ce e iubirea…
Şi nici măcar mai ştiu ceea ce sunt…
De când zei ocărâtori mi-au luat menirea,
Exilându-mă, ca pe un câine, pe pământ!

Şi m-am ascuns în Haos, preţ de-o Nemurire,
Rugându-mă să-mi fi chiar tu o dumnezeie,
Dar tu, cu stelele, urzit-aţi la a mea-nrobire
Când puteai să fii şi înger, şi zână, şi Femeie!

Nu vreau, în schimbul tău, nebune, veşnicia,
Nu-mi oferi acel ceva la care-am renunţat,
Căci pentru tine, iubito, făcut-am nebunia
De a mă lua la trântă cu zeii… şi-am câştigat!

21.02.2013

by

ÎNGER ŞI DEMON II


De e ceva să mă frământe,
Arhanghele făr’ de păcat,
Mă dor doar aripile frânte
Când tu din cer m-ai alungat.

Nu vreau în ceruri nicio stea
S-o sting, din ura mea şi-a ta,
Şi nici prin moarte să îmi dai
O viaţă… fără tine-n Rai.

Şi-am vrut, ca în trecut, să fie pace,
Să-mi dai, iar, aripile ce mi-ai luat,
Să nu mai spui nicicând: „Piei, drace!”
Să ne iubim, o veşnicie, cu adevărat!

20.02.2013

by

ÎNGER ŞI DEMON


Acest tablou mă poartă înapoi
Spre cadre reci, nepământeşti,
Când noi – arhanghelii nebuni,
Înrolam, semeţi, armiiile cereşti.

Nu voi uita nicicând prigoana
Acelor Alungaţi pe veci din Rai
De-arhanghelii-nsetaţi de ură,
Poftind la sângele ce îl vărsai.

Şi nici de spada-ţi triumfândă
Când tu în fruntea lor şedeai,
Privind, c-o sete ancestrală,
Carnagiul ce îl orchestrai.

Şi în căderea-mi lungă, abisală,
Cu aripile-n flacără arzând,
Ţi-arunci asupră-mi, ca o fiară,
Sufletul, de lacrimi sângerând.

Câţi zei mai trebuie să cadă
Şi câte aripe-s de frânt –
Pentru-adorarea ta în ceruri
Şi ponegrirea-mi pe pământ?!

Şi-ajunge-atâta răzbunare
Să facem pace-n aşternut:
Arhanghel tu,-n dumnezeire,
Pe când eu – Înger decăzut!

Ajung atâtea lacrime vărsate
De-aceiaşi ochi arşi, dezgoliţi…
Şi-’ai să citim în doi aceleaşi astre
Ce prorocesc că noi suntem ursiţi

Să punem capăt luptei ce ne doare,
Să-i facem Judecăţii de Apoi, chivot,
Şi într-o lume de anonimi celebri
Să fim un Ins… cu Insa lui, cu tot!

20.02.2013

by

CRÂMPEIE MESCHINE


Cum aș putea să merg să-mi iau
Ceva ce-aș crede că-i al meu?
Cine-mi dă dreptul să mă dau
În lumea muritorilor – un zeu?!

Și zeu de-aș fi, am să mă-nchin
La porțile Trecutului defunct…
Căci omenirea, într-un gest meschin,
S-a hotărât să pună… PUNCT!

09.09.2012

by

CRÂMPEIE ÎN ZBOR


În zori, iubita mea, nicicând,
Să verși vreo lacrimă de dor,
Ci să-ți imaginezi că, plutind,
Pe-un Pegas către tine zbor.
Și, decât vreo lacrimă vărsată,
Prefer un vers tânguitor…
De-mi vei spune că ți-s lumea toată,
Eu am să-ți spun că… te ador!

30.06.2012

by

CRÂMPEIE ÎN DOI


Aceiași jalnici menestrei…
Aceiași trubaduri, cu ochii triști…
Aceeași scenă, neschimbată,
Cu-aceiași doi protagoniști…
Și nici îmi pasă de-universul
Va pieri în noapte, la apus;
Mi-e sfântă, fără de regret,
Ziua-n care ”DA” ți-am spus!

04.08.2012

by

BANALUL TIMID


Printre litere de-o șchioapă,
Printre buchii și scaieți,
Vină tu, ca altă dată,
Dragostea să mă înveți.

Că era cândva o vreme
Când, pioasă, îmi zâmbeai
Și, oricât de-ntunecată,
Ziua tu mi-o-nseninai.

Când plâgeai, vedeam cum moare
O-ntreagă lume-n jurul meu,
Dar, când îți alinam durerea,
Mă simțeam eu însumi zeu.

Astăzi nici că îmi mai pasă
De lumea care se sfârșește…
E zâmbetu-ți suav, copilă,
Singurul ce îmi lipsește…

Și-mi lipsesc și Lună, stele…
Chiar de pe cer ele sclipesc…
Mi-e dor, când îmi clipeai pe fugă,
Banalul – timid – ”te iubesc”…

Și azi, la rându-mi, plâng și eu
Și-aceeași lume moare-ncet…
Dar nu e nimeni să-mi aline
Durerea ce o port în piept.

Și dacă zeii vor să-ndur
Acest supliciu viager
Nu voi uita că, în trecut,
Diavolul a fost un înger…

Și încă mai caut, printre-amintiri,
Un motiv să mai pot să zâmbesc…
Mi-apar într-un ungher crâmpeie de dor…
Și lacrimi șiroaie atunci mi-amintesc
Când, pe fugă, copilă, tu îmi clipeai
Banalul – timid – ”te iubesc”…

31.07.2012

by

CRÂMPEIE DE UMBRE


În jumătăți de umbre se creionează astăzi omenirea,
De ochii lumii, reci, ne-ascundem, în păcat, privirea,
Mascând ușor, dar grav, o urmă de rouă pe sub gene,
Izvorâtă din adâncul plin de calm al fericirilor perene.

Dar mereu vom știi că lupta se duce doar în noi –
Nici curcubeul nu răsare mai înainte de-a fi ploi –
Și chiar de-un ochi zâmbește, iar celălalt suspină,
E important să știm ce parte s-o scoatem la lumină.

13.10.2012

by

CRÂMPEIE DE TOAMNĂ


Mă-nclin acum în fața ta –
Stăpână-a Toamnei ruginii –
Sunt eu, Răpciune, renegatul,
Cutreierând pe-aleile târzii,
Și-așternându-ți, dar, în cale,
Ofrandă – frunze purpurii –
Aceleași ce se scuturară
În nopțile din noi… pustii.

11.09.2012

by

CRÂMPEIE DE STICLĂ


Privind pe fereastră bătrâne metereze
Văd păsările trecutului ce vin să se așeze
Printre ruinele-nvrăjbite de-atâtea bacanale,
Sătule peste poate de-aceleași umbre goale,
Adulmecând doar teamă cu simțurile lor fade…
În timpul ăsta, ne-ncetat, cuget pe palisade
Privind în largul zării la marea cea albastră:
Să fie, dară, viața, un banal uitat pe fereastră?!…

19.09.2012

by

CRÂMPEIE DE AMINTIRE


Am chemat vântul,
şi vântul a venit.
Am strigat munţii,
şi munţii m-au auzit.
I-am cântat mării,
şi marea s-a legănat.
Am ţipat la cer,
şi cerul s-a cutremurat.
Am scuturat norii,
şi ploaia a venit.
I-am zâmbit Soarelui,
şi Soarele-a roşit.
L-am doborât pe-Atlas,
şi Pământul s-a oprit.

Ţi-am cerut o gură,
Şi tu… m-ai părăsit.

18.02.2012

by

CRÂMPEIE DE RUGĂ


Peretele să-l sparg, cândva, am îndrăznit,
Şi n-am găsit alt mod mai bun, mai cuvenit,
Decât să-ţi desenez în suflet curcubeie,
Să pun albastrul mării în ochii tăi să steie…
Deci, lasă-mă, femeie, la ţărmul tău divin
Nisipului tău blond, cu patos, să mă închin;
E cruntă depărtarea, şi greu îmi e în larg…
Ajută-mă, în doi, peretele să-l sparg!

15.08.2012

by

CRÂMPEIE DE REGRET


Că mă adori, să știi, nu e de-ajuns
Cât timp în mare te-ai ascuns,
Și te-nvelești, val după val,
Iar eu îngheț, tăcut, la mal,
Și îți pictez, pe jos, nisipul fin,
Zefiru-n plete-ți – un suspin,
Și-azurul zării – în priviri…
De t-‘ei privi, să nu te miri,
Ce țărm superb ți-am încrustat,
Ce albatroși mirifici ți-am brodat…
Dar eu știu MIE ce greu mi-ar fi
Dacă m-ai pierde într-o zi…

06.03.2012

by

CRÂMPEIE DE RASPUNS


Dacă viața-ar fi un fulg de nea
Iubirea nici nu ar mai exista…
N-ar fi nori, și vânt, și soare…
N-ar fi ploi, nisip… nici mare…
N-ar fi stele căzătoare…
Și nici paseri migratoare…
N-ar fi EU, nici TU, nici NOI…
Și Universul nu s-ar mai împărți la doi…

Dar toate acestea ne aparțin
Pentru simplul fapt… că ne IUBIM!

08.07.2012

by

CRÂMPEIE DE FERICIRE


De-ți pare rău, sau de te-apasă,
Că putea-vei să mă tulburi,
Înseamnă, cu-adevărat, că-ți pasă,
Și nu poți, decât, să mă bucuri!
Iar de crezi că singur pot crea
O-ntreagă-mpărăție…
Oh, nu! Te-nșeli, iubita mea…
Fericirea mea o datorez doar… ȚIE!

08.07.2012

by

CRÂMPEIE DE DOR


Atunci când, în iubire,
Cu brațele deschise,
Aștepți acea sclipire
A viselor promise,
Și realizezi că zeii
De tine s-au dezis,
Ca-n basmele cu zmeii
Ei uită ce-au promis,
Suspin o lacrimă umilă
Pe cerul greu, înnourat,
Și mă-ntreb, dragă copilă,
De mai vii… Sau m-ai uitat?!…

12.08.2012

by

CREAȚIE FEMININĂ


Cu mâna mea, Copilă,
Am vrut să te sculptez,
Și-n forma ta divină
Am început să te creez:

Să-ți desenez privirea,
Să-ți pun în păr zefir,
Să-ți creionez menirea,
Să fac din lacrimi – elixir,

Să îți pictez blândețea
Și sufletul curat,
Să-ți ajustez tristețea
Să nu plângi niciodat’.

Cu mâna mea, Femeie,
Din mine te-am creat,
Să-mi fii tu dumnezeie,
Să-ți fiu eu cruciat.

Și-ți voi așterne-n cale,
Ningând, suav, ceresc,
O ploaie de petale,
Să simți cât te iubesc!

28.11.2012

by

CRÂMPEIE DE CĂRARE


Îmi pare rău, iubito,
Dar eu ți-am fost mereu…
Nu ți-am cerut decât atât:
Să fii TU farul meu!
Și ți-am cerut doar țărmul
Să mă întorc din larg…
Pe plaja ta cea blondă,
În doi, peretele să-l sparg…
Din partea ta un gest
Eu încă mai aștept
Galera-mi către tine
De-ndată să o-ndrept
Și încă mai visez
Din partea ta o rază,
Fie-ți farul tău cel care
Spre tine, calea-mi luminează!

22.07.2012

by

CRÂMPEIE DE DURERE


Degeaba-mi ceri să mai rămân,
Când inima mi-a încetat a bate…
Din negura durerii, înapoi,
Nu pot… n-am forța a răzbate…
În visul meu eu te-am primit,
Și-acolo vreau ca să rămâi!
Și de va fi ca eu să fi murit,
Povestea lui, TU vreau s-o spui!

12.08.2012