UMBRA UNEI GINTE


Pe-o pajiște-mbâcsită, o turmă de miei
Hăituiește fără scrupul pe Alfa dintre lei,
Dar cin’ să intervină-acuma eroic între ei,
Când au apus imperii, și decăzut-au zei?

Un stol păgân de berze își face cuib în stradă,
Divinitatea, astăzi, ne-mproașcă cu bravadă,
Ne înfloresc, iar, viermii cu pathos prin livadă,
Cât de vii mai suntem, n-avem nicio dovadă.

Zamolxe se preumblă, prin nori, îngândurat:
Când vatra nu mai șade ticsită-n miez de sat,
Doar porcii își mai scaldă râtul în păcat…
Pe-o Ginte de renume, doar praf s-a așezat.

05.03.2023

GARA


Într-o gară primitivă
Stau cu Moartea la taclale.
Mugind aspru, mai la vale,
Zace o locomotivă.

Știre dată la revistă:
Azi, șinele fac, iar, scandal.
Cocoțată, sus, pe-un deal,
Râde-o vacă laburistă.

Sorb o gură de pelin,
Și trag, în gând, o-njurătură.
Umbra-mi fuge de căldură.
Trenurile nu mai vin.

La o masă-alăturată
Un Arhanghel bea c-un drac.
Scuip în sân coniacul vrac:
„Facerea” a fost trucată.

Se trezește împiegatul.
Ortul pe-un rachiu l-am dat.
Moartea rău s-a bosumflat
Și a luat acceleratul.

Cuib își face-o barză chioară.
Macazul și-a cam luat vacanță.
Cum viața nu mai dă chitanță,
Eu plec să-mi caut altă gară.

04.03.2023

PUPĂZA DIN TEI


– caragialism infantil –

(fiului meu)

Vé-nea ba-ba la moș-neag,
Spri-ji-ni-tă-ntr-un to-iag,
Și pe moș ea îl cer-tá
Că i-a fú-rat pu-pă-zá.

Babo, babo, n-am fost eu!
Nu mă mai certa mé-réu!
Uite, Nică din bordei
A lúat pu-pă-zá din tei.

Și așa cum am mai spus
El cu pu-pă-zá s-a dus
Fix la târg, bia-tá de ea,
Să o schimbe c-o vi-țea.

Dar un moș mai fis-ti-chíu
L-a bunghit după chi-píu,
Și i-a tras o chel-fă-neală
De-a plecat cu mâna goală.

Și de-acolo s-a-n-drep-tat
La Ozana, la scăl-dat,
Dar mă-mu-ca l-a a-flat
Și hai-né-le i le-a luat:

Fără haine și pá-puci
Nică, Nică, un’ te duci?
Ia să dai la sat ó-col
Fix așa: în fundul gol!

08.05.2022

CUGETAREA UNUI DAC


– MANIFEST LIBERAL –

Eu sunt un om mai simplu, așa, ca de la țară,
Averea-mi este bătătura în care mi-am aflat
Tihna,-ntr-un cerdac, în miez torid de vară,
Și falnicul stejar sub care mă voi a fi-ngropat.

Eu încă mai traiesc în legea vechilor cutume,
Ce-n limba lor de moarte, bunii ne-au lăsat.
Prin muncă bieții daci clăditu-și-au un nume,
Prin faptele-ți deșarte, o nație-ai destrămat.

Eu sunt un om mai simplu, așa, ca de la țară,
Cu vatra mea cea veche cladită-n miez de sat.
Mi-ai strămutat bătrânii, și datini, bunăoară,
Și-apoi, făcut-ai ca onoarea să pară un păcat.

Șiruite-n portofoliu-ți sunt școale de renume,
Doar patru clase pe mine popitul m-a-nvățat.
Ieri, cu sudoare, singur m-am ridicat în lume,
Cu nonșalanță demnitatea astăzi mi-ai pătat.

Sunt doar un simplu om… Așa, ca de la țară…
Și-n glia strămoșească voi mâni a mă-ngropa.
Dar până ce tributul Cerul va veni să-mi ceară,
Maiestuos ca și stejarul, ‘nainte-ți voi ședea.

21.01.2021

DEZISU-S-AU DE NOI


Cândva, dezisu-s-au de noi străbunii,
Că prea ne-am luat cu dumnezeu,
Și, tâmpi, în nestatornicia noastră,
Am lepădat, din inime, pe Deceneu.

Dezisu-s-au de noi și falnici codrii,
Ce fostu-ne-au, cândva, ca niște frați,
Căci astăzi, în nimicnicia noastră,
Ne-am lepădat de mume și de tați.

Dezisu-s-a de noi chiar și pământul,
Ce bunilor străbuni le-a fost mormânt,
Că am secat din conștiința noastră
Tot ceea ce-n suflet ne era mai sfânt.

Dezisu-s-au de noi până și munții,
Ce vatră fost-au unui neam viteaz,
Că lași, de fel, ne îndoim genunchii,
Sub povara jugului de pe grumaz.

Și adânciți în somnul ăl de moarte,
Noi, iar, și iar, din noi tot abdicăm,
Dezisu-s-a de noi neînfricata haită,
Că ne trezim, dar nu ne deșteptăm.

Dezisu-s-au, făr’ de tăgadă, geto-dacii,
Că prea călcăm din ce în ce mai strâmb,
Și-n loc să ne schimbăm a noastre soarte,
Ne-am transformat într-un popor tălâmb.

04.10.2022

MOȘTENIRE GETO-DACĂ


Niciun popor nu are în această lume
Fotografii păstrate cu copiii lui,
Doar noi avem, și îi strigăm pe nume,
Și ne mândrim în fața orișicui.

Ținuți în brațe, sau mergând pe jos,
Cărați pe umeri sau pe scăfârlie,
Țipând, jucându-se, zâmbind duios,
Copii – oriunde-ar fi putut să fie.

Căci pentru ei trudit-au cu sudoare, tații,
Și s-au jertfit pe câmp de bătălie,
Ca fiii lor, semeți, să nu stea ca argații
În fața nimănui, în propria-le glie.

Prunci purtați la piept de a lor mume,
La clacă, pe ogor, la liturghii…
Niciun popor nu are în această lume,
Săpate-n piatră, poze-atât de vii.

Un martor, veșnic, Columna va rămâne
Ca loc de-nchinăciune fiilor daoi,
Dar te-ai întrebat vreodată, tu, române,
Dacă acei copii nu suntem noi?!

Noi, cei ce am grăbit, nefast, declinul
Măreției celora viteji și drepți,
Și am îmbrățișat cu fatalism destinul
Unor oameni de nimic, inepți.

Așa un testament fototecar copleșitor
Niciun popor în astă lume n-are,
Iar de n-om fi demni de moștenirea lor,
Să ne ferească sfinții din altare.

Și până când n-om reclădi această vatră,
Noi, prin negurile vremilor postume,
Simple fotografii vom fi, săpate-n piatră,
Adânc, de-un neam uitat de lume.

16.02.2023

TREZEȘTE-ȚI, DACE, ZIMBRII


Trezește-ți, dace, zimbrii, și-asmute-i la război,
Să reclădim, iar, fala unui neam măreț, de bravi,
Sărmana-ți brazdă plânge,-mbâcsită de noroi,
Tăvălită, azi, în beznă, de conducători mârșavi.

Nici codrul frate nu e, nici mării nu-i mai pasă,
De veacuri ne rodește câmpia un rod stricat,
Suntem ca slugi străine, în propria-ne casă,
Căci împotriva noastră tot noi ne-am răsculat.

Trezește-ți, dace, lupii, și-asmute-ți-i la luptă,
Din marele Zamolxe ăst neam s-a coborât,
Căci azi, când vulturi din trupu-i i se-nfruptă,
Nu știm respect de tată, de mumă nici atât.

Și spatele-am întors credinței noastre sfinte,
Ca s-adulăm, netrebnic, pe yahwe cel evreu,
Și am săpat adânc, în conștiința-ne, morminte,
Când trebuia să înviem, când ne era mai greu.

Trezește-ți, dace, sfinții, și-azvârle-i din altar,
Să-ți afle inimi dârze, iară,-ntre tinerii daoi,
Și toți vlăstarii vajnici ce-or dovedi c-au har,
Prefă-i astăzi în zimbrii, și-asmute-i la război.

29.12.2021

NEBUNA PASIUNE


În iad de aș ajunge,
Iar tu în Rai de-ai fi,
O viață după tine
La fel eu aș tânji

Cum tânjește Luna
Când Soarele e sus,
La singura lor șansă:
O clipă, la apus.

Să îți aud iar glasul
Șoptindu-mi toate cele,
Eu – în genunea lumii,
Iar tu, tronând în stele.

Și cu privirea-ți blândă
Ocheade să-mi arunci,
Să-ncalc cu nepăsare
A unșpea-ntre porunci:

„Oprit ți-e ție, demon,
Să te îndrăgostești
De chipul ei angelic,
De ochii ei cerești”.

Din iad de aș purcede,
Din Rai tu de-ai veni,
Muritori în lume
Noi doi ne-am întâlni.

Și de-ai să scrii în ceruri
„Mi-e dor de tine, iar”,
Voi știi că sacrificiul
Meu, nu e în zadar.

Apoi să-mi cer iertare
Că iadu’ l-am sfăr’mat,
Când drumul către tine
Cu porți l-a ferecat.

Și-aș prăvăli cu sete
Raiul, pe Pământ,
Ca din abis, în ochii-ți,
Să mă ridic un sfânt.

Și-n iad de aș rămâne,
Iar tu în Rai de-ai fi,
Cu-aceeași pasiune,
Nebună, te-aș iubi.

03.08.2020

POVESTE CA-N POVEȘTI


A fost odată, ca-n povești,
Și, zău, că nu este minciună:
El n-avea straie-mpărătești,
Nici ea, în păr, sclipiri de Lună.

El nu luptase c-un balaur,
Și niciun zmeu nu a înfrânt,
Nici ea țesea în fir de aur,
În turnul ei, vré un veșmânt.

El n-avea cal care mănâncă
Jăratec, ca să zboare-n zări,
Nici ea castel săpat în stâncă,
Tronând vreo șapte mări și țări.

El n-a furat nici merele vrăjite,
Nici blana de pe urs i-a dat,
Voia doar buzele-i roșite,
Când pradă gurii sale s-a lăsat.

Căci ea era atâta de frumoasă,
Încât și Soarele gelos era
Că Noaptea-i poposea în casă,
Și-n păru-i stele-i împletea.

Când dimineața, iarba fină
Cu roua dulce-o dezmierda,
Lui – icoană fără vină
Ea-n pragul casei îi părea.

Mierlele cântau, sublim, în zare,
Din treburi sfinții s-au oprit,
Sub pomii care-au dat în floare
Pe veci ei sufletele și-au unit.

De-atunci au tot trăit o viață
Cum numa-n basme definești.
Și, cum spuneam și în prefață,
A fost iubire… ca-n povești!

20.04.2020

ROMANȚĂ PENTRU EA


Dă-mi Luna din privirea-ți blândă
Și raze ce-ți răsar în prag de zi,
Dă-mi lighioanele-ți ce stau la pândă
Râvnitoare-n a mă nemuri.

Dă-mi calmul mărilor învolburate
Și zbuciumarea florilor de tei,
Dă-mi și mireasma pernelor pătate
Și cea mai prohibită-ntre idei.

Dă-mi nasturii ce îți încheie bluza
În nopțile făr’ de sfârșit din rai,
Dă-mi vânătaia ce îți scaldă buza
Când pradă gurii mele o lăsai.

Dă-mi zâmbetu-ți lasciv de Monalisă
Și gândurile-ți cele mai fierbinți,
Dă-mi și trăirea de pe urmă, interzisă,
Când zorii ne prindeau cuminți.

Dă-mi tot ce ai mai scump pe lume,
Dă-mi până chiar și umbra ta,
Iar când te voi striga șoptit pe nume
Voi ști că ești acolo, undeva.

07.03.2023

ROMANȚĂ DE VARĂ (Eu n-am știut vreodată)


Eu n-am știut vreodată ce înseamnă
Să ‘nalți altar pentru un lucru sfânt,
Atunci când conștiința te îndeamnă
Cu demonii să faci un legământ.

Eu n-am știut vreodată ce înseamnă
Să dormi și să visezi în miez de zi,
Atunci când conștiința te condamnă
Să fii, în sinea ta, opusul lui a fi.

Eu n-am știut vreodată ce înseamnă
Să te pictez suav în țărmuri azurii,
Când conștiința, scumpa-mi Doamnă,
Isca, în pieptu-mi, toride frenezii.

Eu n-am știut vreodată ce înseamnă
Să te culeg din muguri albi de flori,
Când conștiința,-n prag de toamnă,
Făcea să mor de dorul tău, în zori.

Întreaga-mi conștiință mă îndeamnă
Să-ți dau și inimă, și trup, în custodie,
Să-mi curgi torent, prin vene,-n veșnicie,
Căci astăzi văd, și simt, și știu ce-nseamnă.

08.06.2021

ARS POESIS


Era ca într-un timp, Poete,
Când versul dulce se scria
De romanticii æzi cu plete,
Și jovialii trubaduri-sadea.

Pe vremea aia, încă, versul,
Din pathos, mult tumult isca,
Mișcând, în juru-i, Universul,
Prin dulce, melodia sa.

Nimeni nu mai știe-a scrie,
Azi tindem versul a-l uita…
Fără un strop de melodie,
În călimară, pana s’a usca.

Tu îmbracă, iar, veșmântul,
A ‘cela care-ai fost, cândva,
Să renască, iar, cuvântul,
În veșnică, splendoarea sa.

Poetul s-a născut scriind,
Și asta face osebirea:
Prin pana lui, poeziind,
Va nemuri Iubirea!

13.10.2020

KLAUSA NAȚIUNII CELEI MAI… DEFAVORIZATE


– pamflet electoral –

Dimineaţă m-am trezit ca România dupa ’89: sfâşiat de probleme interne, în crah economic, demoralizat şi debusolat! Azi, singura mea salvare nu este Frontul Salvării Naţionale, ci cea dumnezeiască: aştept SeMeSe-ul divin din partea BOR-ului, care să îmi dea „părintescul” sfat cu cine să Pontez pentru o Klausă nobilă!
Până atunci, îmi voi lua locul în balcon, și mă voi delecta cu filmul „A doua cădere a Comunismului”, ce rulează laiv, în Romania, în stradă și în inimile a milioane de români!

Și, băi Fățarnicule, care, cu o indolentă lipsă de respect față de Drapelul Sfânt al Țării tale, în fanariotismul sufletesc și manelismul intelectual ce te definesc, te afișezi cu drapelul unui stat care a încuviințat, cu mai bine de 70 de ani în urmă, prin semnătură, ciopârțirea Sfintei Românii, zi să mori tu că n’o faci din pupincurism?!…

Proletari români din toate ţările, BORâţi la vot!
Ameno +

Baladă PeSe, De Geoană (că atât a putut):

Mihaiela, dragostea mea,
Nu fii tristă, nu plângea,
Repede-a căzut, la fel,
Și Daciana, a lu’ Viorel!
Nu mai are niciun rost,
Să mă facă NELU prost,
Altu-i fraieru-n oraș:
Băse-l strigă… Victoraș!

17.11.2017

CRÂMPEIE CRE(Ș)TINEȘTI


Vedeam, monșer, deunăzi,
Privind humerusul pe spate,
Cum, cu-ndârjire, mon ami,
Se-adună hoardele stricate

De popi, în neagra lor sutană,
Să târguiască suflete, perfid…
Se vând, ei înșiși, la satană,
Fiind, voit, părtași la genocid.

Să le combat, dar, indolența,
Cu citate sfinte din Martin*?
Mă tem că n-or ști diferența
Între ”le cretien” și ”le cretin”.

*Martin Le Franc (1410-1461) – cleric și poet francez

12.10.2020

CRÂMPEIE OLFACTIVE


Miros, cumva, a neputință,
La pândă demonii s-au pus,
Te strigă toată-a mea ființă,
Iar gândul meu la tine-i dus.

Miros, cumva, a nedreptate,
Ești nicăieri, și-n orice loc,
Apar, dispar, întortocheate,
Vise-n care te invoc…

Și-ncet, încet, mirosul brut
Îmi clocoteste doru-n vine…
Și cu zi ce trece, mai acut,
Miros a dor nebun de tine.

08.10.2020

ROMANȚĂ DE VARĂ (Trăiește-mă, iubito)


Trăiește-mă, iubito, doar prin tine,
Trăiește-mă prin aerul ce îl respiri,
Să-ți curg prin gânduri și prin vine,
Să-ți fiu eu ultima-ntre amintiri…

Să-ți scriu, suav, în piele,-o poezie,
Despre credință, dragoste, și noi…
Să-ți fiu și vers și rimă,-n veșnicie,
Să mă trăiești și-n viețile de-apoi.

Să mă iubești în primăvară
Când mugurii abia mi-au dat,
Iar verdele de-odinioară
În fluturi mi s-a preschimbat.

Iubește-mă cu pathos, vara,
Când cerul mi-este bleu-senin,
Să simt în mine revărsarea
Zâmbetului tău divin.

Iubește-mă în plină toamnă,
Când toate frunzele-mi pălesc,
Să las posterității, Doamnă,
Testamentu-mi: Te iubesc!

Să mă iubești, Minune,-n iarnă,
Când, alb de vreme, ning usor,
Și rouă ochii-ți de-or să cearnă,
Eu am să-ți spun că… te ador!

Trăiește-mă, iubito, doar prin tine,
Cum n-ai trăit pe nimeni, vreodat’,
Mă lasă, dar, să-ți curg prin vine,
În torente,-amorul meu neîntinat.

Să-ți fiu, în lumea asta, geamăn,
Când la pieptul meu te cuibărești,
Să mă trăiești, iubito, fără seamăn,
Cum doar pe tine însăți te trăiești!

19.08.2017

DE DORUL TĂU


Așa puțin a mai rămas
Că strigă îngerii-ntr-un glas,
Eu număr ceasul după ceas,
Așa puțin a mai rămas…

Și număr orele de foc
Ce țin pământul tot pe loc,
Toți zeii,-n taină, îi convoc,
Și număr orele de foc…

Și privesc pe geam mereu
Cum ploaia cade tot mai greu,
Dar nu-i decât un vechi clișeu,
Și privesc pe geam mereu,

Și-ți caut urma ta pe jos
Când calci cu pasul tău duios,
Fac reverențe lungi – evlavios,
Și-ți caut urma ta pe jos…

Și cum curg orele de foc
Toți zeii,-n taină, îi convoc,
Să numere un ultim ceas:
C-atâta, doar, a mai rămas.

28.07.2017

DOZA IDEALĂ


Mă enervezi,
Mă captivezi,
Mă agasezi,
Mă motivezi,
Jude, tu, care m-acuzi,
Saltimbanc ce mă amuzi,
Cu-abnegație mă cerți,
Cu pasiune, apoi, mă ierți,
Și mă scoți ades din minți,
Și-apoi, iară, mă alinți,
Acu’ mă vrei, acu’ mă lași,
Parcă-s slugă la-arendași,
Și atunci când vreau să fug
Tu mă urci din nou pe rug,
Iar când vreau ca să revin
Îmi crești stresul sanguin:
 
Mă-nnebunești,
Mă liniștești,
Și-apoi, iar mă zăpăcești…
Mă răscolești,
Te răcorești,
Dar eu știu că mă iubești…
Când vrei tu, să mă posezi!
Când ai chef, mă-eliberezi…
Mă alungi, și-apoi, de draci,
Ca-ntr-o pânză mă atragi,
Ca o matcă mă-mpresori
La pieptul tău, de-atâtea ori.
Cu priviri suav-obscene
Mi-ai intrat adânc în vene,
Și îmi curgi ca un torent,
În continuum prezent.

Te expir
Și te inspir
Ca pe-un parfumat zefir,
Ca pe-un drog, o pasiune,
Ce în suflet se depune…
Poțiune… Elixir…
Mă vrăjești mai abitir,
Și în tot acest delir
La picioare-ți sunt martir —
Pentru tine,-un… chilipir —
Zău că nu știu ce îmi faci,
Mă urăști, dar mă și placi,
Mă ridici și mă cobori,
Când în iad, când peste nori,
Și-o vei face-așa, mereu,
Ducând tot la apogeu.

Dar declar în fața lumii
Ca să știe și postumii:
Ah, Femeie, tu, fatală,
Îmi ești doza ideală!

23.02.2017

EȘTI TITLUL VIEȚII MELE


…Și am ales să te iubesc pentru că îngerii tăi linișteau toți demonii mei…

În piele,-adânc, tu-mi scrii prefața
Dulcei vieți, la care am râvnit,
Când Soarele-mi traduce dimineața
Ce Luna,-n noapte, mi-a șoptit.

Și inima-ți de-ar vrea în doi să bată,
Suav și tandru să-mi gravezi
Cu dinții,-n carnea-mi sfârtecată,
Povestea-n care nu mai crezi.

Și în priviri să-mi creionezi icoane,
Cu ura sfinților ce se jertfesc,
Și să mă cerți, apoi, pentru canoane
Ce tot încalc, de când iubesc!

Și de-i simți că visele-ți sunt pline
De-amoru-mi ce te-a răvășit,
Să împletești din clipe, iar, destine
Ce nu cunosc vreun asfințit.

Și de-ar trebui, iubita mea frumoasă,
Cu îngerii-mpreună eu aș sta,
Și-aș bea, și-aș chefui, cu ei la masă,
Și „a iubi”, din nou, i-aș învăța.

Și-aș învăța și marea, iar, să cânte,
Cu valurile-n țărm, pe înserat,
Și-aș îndemna sirene să se-avânte
Dupa vreo perlă rară, pe uscat.

Și-aș învăța chiar zeii să-nțeleagă
Tot zisul care încă nu s-a zis,
Și aș privi cum „orbii” ne dezleagă
Scrisul care încă nu s-a scris.

Și-aș învăța și demonii să-și ierte
Păcate — strânse-n urma ta,
Și-apoi, cu pathos, buzele-mi inerte
Eu pradă gurii tale le-aș lăsa.

Și-n fiecare clipă cu dinții ți-aș grava,
Minunea mea, în piele,-o poezie…
Și-n carnea-mi sfârtecată te-aș sculpta,
Să-ți fiu… Să-mi fii… O veșnicie!

Și pentru-aceste suflete meschine
Să fim modelul ce-au râvnit…
Căci, azi, în lume, visele sunt pline
De proști-nebuni, ce s-au iubit!

11.02.2017

UN SOARE, UN PĂMÂNT, ȘI O FEMEIE


Te port în gând cum vântul poartă
Acea mireasmă dulce a florilor de tei,
Și-am să te rog, Minune, de mă iartă
Că te asemăn azi c-o Zeie-ntre femei.

Ești blânda desfătare a zorilor târzii,
Când greierii țes triluri în surdină,
Iar tu cu gingășie la pieptul tău mă ții,
Și-ntreaga mea suflare ți se-nchină.

Și clocotind de dor îmi curgi prin vene,
Asemeni unui fluviu de patimi te-ntețești,
Sedimentând în mine visele-ți perene,
Tânjind să fiu eu delta în care te sfârșești.

Și-atâta de adânc în suflet te-am sculptat
Încât natura geme de-această frenezie,
Apoi, nebun de tine, cu drag m-am apucat
Să-ți încrustez în piele, suav, o poezie.

Eu cred în trei minuni pe-această lume:
Un Soare, un Pământ, și o Femeie…
Pământul să ne țină, Soarele ne-ndrume,
Și mai sus de toate, TU-n viața mea o Zeie!

26.09.2016

image

Publicat de pe WordPress

BALADA REALITĂȚII


Mâncam fructe nespălate,
Pe stradă, din curți furate,
Apa rece-o beam cu palma
Când la pompă dădeam valma,
Brifcor, Tec, sau Tropicana,
Le turnam pe gât ca Sana,
Și-n marchiză dam năvală
Bând laptele nefiert, din oală.

Eu cum dracu’ n-am murit
La „halu’-„n care m-am hrănit?!

N-aveam E-coli sau Trichinela,
Nici nu știam ce-i Salmonela…
Tetanos?! Nu era-n prospect!
Spălam rana, circumspect,
Doar cu sfânta apă chioară,
Și-ápoi, ca să nu mă doară,
Încropeam, ad-hoc, pomadă
Chiar din praful de pe stradă.

Eu cum dracu’ n-am murit
La „halu’-„n care am trăit?!

N-aveam psiholog la școală,
Ca să spun ce chelfăneală
Sfântu’-indicator dădea…
Vai și-amar de palma mea!
Și n-aveam telefon direct
Cu vreun O-eN-Ge abject,
Să-mi pârăsc vré un părinte
Când nu eram eu cel cuminte!

Eu cum dracu’ n-am murit
De la palma ce-am primit?!

Dar ce copil n-a luat cafteală
Pentru nota de la școală?!
Și cum de eu nu am crăpat
Când mămuca m-a certat?!
Și cu ce-am fost mai prejos
Decât generația „pe dos”?!
N-am avut de-atâtea parte,
Însă-am învățat o Carte!

Și cum dracu’ de nu’s prost?!
Cândva, Copil și eu am fost!

23.09.2016
Photo: Marius Mig

image

Publicat de pe WordPress

MUZA


Tu Muză-ai fost, și vei rămâne,
Pentru un biet poet de mahala,
Ce toată viața va să-ngâne
De dor, poeme-n urma ta…

Dar prea departe dusă ești
Poetul pasul ți-l petreacă,
Din ce în ce te-asemuiești
Amantelor ce vin și pleacă.

Însă nu-i bai, ca tine-s toate,
Și ca tine multe or mai fii,
Dar să nu uiți, dacă se poate,
Că și Poeții pot muri…

23.09.2016

Publicat de pe WordPress

ȘI DACĂ…


Și dacă-n zorii dimineților rebele
Ți-aș scrie-un vers suav pe piele
Ce-ar clătina din temelii castele,
Ți-ai iscăli sărutul pe buzele mele?

Și dacă-n miezul zilelor cu Soare
Eu ți-aș picta-ntr-un țărm de mare
Patimi și dorinți mistuitoare,
Își vor găsi, la pieptu-ți, alinare?!

Și dacă-n nopțile lucind de stele
Te-aș ține prinsă-n visurile mele,
Și te-aș sculpta adânc în piele,
Mi-ai zâmbi în diminețile rebele?!

18.09.2016

image

Publicat de pe WordPress

CÂNDVA, AM FI PUTUT…


E-o seară frumoasă, Copilă!
Și stelele-n lac clipocesc…
Mai este și-o Lună fragilă,
Și lacrimi ce nu contenesc…

Îți mai aduci aminte tu, Copilă?
Cândva, am fi putut să ne fi fost
Doi nebuni, sub ploaia cea fragilă,
Avându-ne asupră cerul, adăpost.

Am fi putut, ca Phœnix, a renaște…
Și nimic pe lume ne-ar fi-nfrânt…
Dar Zeii, toți, sărit-au te demaște
Că m-ai trădat prin faptă și cuvânt.

Am fi putut clădi chiar și castele
Din lutul ancestral și clipele în doi,
Dar tu mi te-ai pitit pe după stele,
Și-apoi ai tăvălit cu mine prin noroi.

Am fi putut avea chiar lumea toată
La al nostru deget — cel mai mic…
Dar luându-mi-te, iară, după gloată,
Forțatu-m-ai chiar astăzi să abdic.

Și-mi vei pleca, apoi, fără tăgadă,
Și-adânc în mine ai să mă cobori,
Căci nu ți-am fost decât o pradă
Pe care ți-a fost milă s-o omori…

O seară frumoasă, Copilă!
Și-o viață, asemeni, să ai!
Sunt stele, și-o Lună fragilă…
Păcat că nu vrei să stai…

27.06.-12.08.2016

Publicat de pe WordPress

CÂNDVA, AM ÎMPĂRȚIT IUBIREA


Cândva, am împărțit iubirea-n două…
Și-apoi am aruncat-o-n cele patru zări,
S-o vânture, jumatea-mi, și s-o plouă,
S-o ducă mateloții departe, peste mări.

Cândva, am împărțit iubirea-n două…
Și-am aruncat-o în înalturi, peste nori,
Tandru-nvăluită într-un bob de rouă,
Jumatea ta, suav, să cearnă peste flori.

De fapt, am împărțit iubirea-ntr-una,
Și-atâta de adânc am îngropat-o-n noi,
Încât a prins chiar rădăcini, nebuna,
Pentru-ntreaga viață, și viețile de-apoi.

29.03.2016

CRÂMPEIE DE SIMONĂ


(Simonă= personaj feminin fictiv, cu proprietăți dumnezeiești de gorgonice)

Am cunoscut, odată, o Simonă,
Ce se credea o dumnezeie…
Era, în fapt, altă Gorgonă,
Purtând o mască de Femeie!

Pe scena vieții, nedeplânsă,
Meschin – ea rolul și-l juca…
Dar prea mult am iubit-o, însă,
De n-am văzut ce mască-avea.

Și-am cunoscut o dumnezeie,
Mascată, gingaș, în Simonă…
Odată, ea-mi părea Femeie,
Azi, e doar o palidă Gorgonă.

27.03.2016

image

MAMELOR DIN ROMÂNIA


(caragialism de luat în seamă)

Mamelor din România
Nu-i mai bateți pe copii,
Ci lăsați-le prostia
Model în viață spre-a le fi!

Așa ne spune,-azi, legea țării:
Bâjbâiți ca roata într-un zimț!
Ne-au pus în fața abjurării
De orice lege de bun-simț…

Europa, astăzi, ne condamnă
Pentru o palmă, o nuia…
A uitat Bătrâna Doamnă
Că-n Ev-Mediu-i sclavagea?!

Și mi-i lega în lanțuri grele
Ca pe ultimii damnați!
Astăzi, ei se leapădă de rele!
NÓI suntem, ázi, cei încuiați!

Și-astăzi, după-atâta sânge
În care fiii și-au crescut,
Întreaga Europă plânge,
Iar Mumele plătesc tribut!

Pe când fiii noștri de roman
Palma sfântă de și-au luat,
S-au mândrit că-s din țăran…
Amărât… Dar educat!!!

Iar pe-a lor mume geto-dace
Blamați-le că i-au certat;
Dar au știut din ei a face
Oameni de nelepădat!

Și,-azi, în contra legii țării,
Și-a prostiei ce se vrea,
Din adâncul călimării
Eu legiferez așa:

Mamelor din România
Educați-i pe copii,
Că-i apucă pandalia,
Și-n Ev-Mediu vom sfârși!

26.03.2016

image

PARAFRAZĂ LA NICHITA


A venit.. A venit iarna…
Și cuib își încropește la șosea.
S-a întors, iubito, iarna…
Cu flori de cireș și fulgi de nea.

A venit, iubito, iarna…
Și te rog să nu suspini,
C-au lăcrimat destul copacii
Flori suave prin grădini,
Flori din cele mai vestite,
Galbene, sau roz, sau bleu,
Albe,-așa cum este marma
Din simfonia „l’Adieu”.

A venit.. A venit iarna…
Și cuib și-a făcut în inima mea.
S-a întors, iubito, iarna…
Cu flori de cireș și fulgi de nea.

S-au dezbrăcat, pe-alei, copacii,
Ți s-a dezis amorul de cuvânt,
Iar pasu-mi greu, pe unde trece,
Pictează florile-n pământ.
Mi-ai norocit, în primăvară,
Cu „iarna”-ți – firile Boeme…
Și-n timp ce pomii ning de floare,
În urma ta, eu ning… poeme!

Și s-a întors, iubito, iarna,
Cu flori de cireș și fulgi de nea.
Dar ce folos c-a venit iarna?!…
Nu mai ești tu floarea mea…

22.03.2016

image

BALADA PRIMĂIERNII


Ieri a nins. Astăzi e Soare.
Dar cine să mai știe, oare,
Iarnă e… sau Primăvară?!
Vremea asta e-ntr-o doară!

Ieri ningea ca în poveste…
Dar cine poate să conteste,
Când Babele, de la distanță,
Cu Mieii fac… mezalianță?!

Ziua toată, noaptea-ntreagă,
Vremea norii mi-i dezleagă,
Și-n loc de ghiocei – împarte
Fluturi albi, în Idele lui Marte.

Însă-n zori, vai, ce stupoare:
Nu-i zăpadă, ci-i doar Soare!
Și-n loc să plec cu… sănioara,
Dau nas în nas cu Primăvara!

Și mi-arunc ochii-n călindar:
Nici Miei, nici Babe, nu apar!
Aceasta — zice-se-n popor —
E luna dacicului… Mărțișor!

Și să spuie doamne-doamne
Cât mai tré să ne condamne,
Și clar să scrie-n călindară:
Iarnă e… sau Primăvară?!

20.03.2016

image

ROMANȚĂ DE PRIMĂVARĂ (Dezbracă-ți, primăvara, pomii)


Dezbracă-ți, primăvara, pomii,
Și ninge-i prin sufletu-mi gol,
Prin parcuri, la fel ca boemii,
Să-mi port, iară, pasul domol.

Și-apoi, doar cu buze-rubine,
Pe-o bancă, suav, să m-alinți,
Să cred orice ploaie ce vine,
De petale – că-s aripi de sfinți.

Și-n brațe să-ți zac în neștire
Sub cupola surâsului blând,
Să simt cum ai pus stăpânire
Pe suflet, pe trup, și pe gând.

Dezbracă-ți, Femeie, copacii,
Și ninge-i în ochii-mi flămânzi,
Peste veacuri să scrie tălmacii
Că-n mine doar tu mai izbânzi.

Și-așa cum, pe vremuri, prințese
După proprii lor prinți au tânjit,
Tu arată-mi, prin gesturi alese,
Cât de mult din tine-am lipsit.

Și-n trupu-mi – dumnezeiește,
Să-mi ningi doar iubirea, la fel
Cum matca stupu-și clădește,
Punând toată dragostea-n el.

Dezbracă-ți natura, Copilă,
De vise… de fluturi… de flori,
Gingașă, și-atât de fragilă,
Cum sunt toate a’ tale ninsori.

12.03.2016
Sursa foto: internet.

image

CRITICILOR MEI


Cândva, m-ați acuzat, inept,
Cum că aș urî… Femeia.
Vă voi spune-acuma, drept,
Care e – de fapt – ideea:

În lumea asta, prea nebună,
De-i spui de rău unei femei,
Și Rai, și Tartar, se răzbună,
În piept cu ea dacă te iei.

Când te-abați, în ochii-i mari,
De la calea ta, cea dreaptă,
Să nu uiți, nicicând, s-o ”pari”
Tot pe ea cea mai deșteaptă.

Și să-i scrii, în prag de noapte,
Lungi poeme de amor,
Și pe rând, cu tandre șoapte,
Să-i lingi rănile ce-o dor….

Și s-o ridici pe piedestaluri
Ce umbresc și munți, și nori,
Și-apoi s-o-mbuni cu idealuri
Transcendente-n dulci fiori.

Bătrânii spun că poa’ să vină
Primăvara, chiar c-o floare…
Dar ce te faci când, în grădină,
Curg, în valuri, ”lăcrămioare”?!

Sau când și tu-ai aripi frânte,
Și din suflet cioburi curg,
Cine,-atunci, să se frământe,
Când te vaeți, în amurg?!…

Cândva, m-ați acuzat, inept,
Cum că aș urî Femeia…
Dar să vă spun acuma drept:
Deloc n-ați înțeles ideea!

Din slova mea, fără suflare,
Din Romanțe și Crâmpeie,
Într-un țărm uitat, de mare,
Am creat, în zori, o Zeie!

Și-am cântat-o prin cuvânt
În toate zilele sub Soare,
Și i-am făcut din nori și vânt,
Noaptea, aripe să zboare.

Stăpânind pământ și lume,
Din Tártar până-n Elizee,
Și neavând, încă, un nume,
Eu i-am spus atunci: Femeie!

Și voi cânta-o, prin cerdacuri,
Cât timp floare vor da teii…
Să se spună, peste veacuri:
Ca Ea, poate, sunt doar zeii!

Cândva, m-ați acuzat, inept,
Că denigrat-am dumnezeia…
Mărturisesc – c-așa e drept:
Eu am iubit, mereu, Femeia!

10.01.2016

image

CRÂMPEIE GNOSTICE


Sincer, nu știu ce-am să fac
Când îmi va veni de hac…
Dar mai bine-i fac pe plac,
Că și Moartea-i tot un drac!

Și nu mă duc eu printre stele,
Că e doamne-doamne-n ele,
Nu mai bine stăm – de vrei –
Pe Pământ, cu… dracii mei?!

07.01.2016

image

ȚIE, NE-FEMEIE…


Și mi te-ai dus, albă minune,
Și-ai plecat, îngerul meu,
Unde dracu – nu pot spune –
Ți-a dus pasul, Dumnezeu.

În lumea ta, mascat-perfectă,
Crezut-ai că pot fi și eu
Vreo tălâmbă de marionetă,
Iar tu, vezi-doamne, vré un zeu.

Și-ai plantat în bătătură
Spini – în loc de ghiocei,
Crezând că, la băutură,
Am să calc taman în ei.

După cum mă știi, iubito,
Cu băutura nu mă-mpac,
Îmbătat fui, zăpăcito,
Chiar de ochii tăi de drac!

Și la schimb, drept răzbunare,
Ți-am plantat în pat doar crini,
Iar când ți-o fi de-o sărutare,
Amar, de doru-mi să suspini.

Pe jos sădit-am flori de câmp,
De-un cenușiu ușor neînverzit,
Azi simbolizează cât de tâmp
Fost-am ieri, când te-am iubit.

Așa de reci îs ochii tăi, iubito,
Precum un sânge de vampir…
Ți-i mai admir și azi, nefericito,
Doar așa, din… pamplezir.

Căci ce ți-am dat eu nu-ți va da
Niciunul, într-această viață,
Dar poate că-ntr-o zi vei realiza
Că inima nu-i marfă-n piață.

E prea târziu să înțelegi, anume,
Și ăsta-i tristul adevăr, de vrei,
Nicicând vei fi, în astă lume,
Nebuno, tu, Femeie-ntre Femei!

27.12.2015

image

ROMANȚĂ DE IARNĂ (Te-aș fi putut iubi…)


Te-aș fi putut iubi în multe feluri:
În alb și negru… sau în gri…
Pe muzichia vechilor rondeluri,
În palida lumină a zorilor de zi.

Te-aș fi putut iubi fără tăgadă
În ziua-n care te-am văzut,
Dar frumuseții tale, eu o pradă,
Pe-ndat’, Copilă, i-am căzut.

Te-aș fi putut iubi fără măsură,
Sau, poate, doar, nemăsurat,
Dar știu prea-bine ce îndură
Toți cei ce-amorul ți-au cântat.

Dar nu te voi iubi deloc în feluri,
Ci doar color… în rogvaiv…
Pe fundalul tristelor rondeluri,
Cât timp în sufletu-ți mă ții captiv.

Cerul a-nceput, suav, să cearnă,
Iar eu – poeme să-ți pictez…
Și vreau acum, în prag de iarnă,
Doar să mă lași să te curtez!

29.11.2015

image

DE-A IARNA SURPRINSELEA


S-a anunțat că mâine seară,
În tropicala noastră țărișoară,
Va ninge pentru prima oară
În existența ei, cea milenară.

De mâine seară vin ninsori.
Și iar ne-ncearcă pandalia!
De n-ar fi nins de-atâtea ori
În plină iarnă,-n… România!

Dar din Guvernul „Hoț-Bărbat”
O știre-bo(a)mbă se prelinse:
Autoritățile déja(!) au decretat
Că poimâine vor fi… surprinse!

26.11.2015

image

ROMANȚA VEȘNICIEI


dilectus avus Aurelius

E Toamnă, iar, de-o veșnicie…
Timpul s-a-nvelit în strai gălbui,
Și-n toată-această acalmie
Nu e nici zi, nici noapte nu-i.

Se zbate-o floare-n colivie…
M-a năpădit parfumul de gutui…
Doar vântu-n oase-ți mai adie…
Pe cer planează corbi sătui.

Dar cărui înger i-a fost teamă,
Sau câți demoni ai speriat,
Ca frumusețea-ți fără seamă
Lumii noastre să-i fi luat?!

De-atâta frig frunzele toate
Cad istovite la pământ…
De dorul tău, de doru-mi, poate,
Sub tălpi își află un mormânt.

Asemeni lor, tu ești țărână,
Cândva, și eu țărân’-oi fi…
Și-n scumpa ta glie bătrână
Cu drag noi doi ne-om reuni.

Și-n toată-această acalmie,
Mă roade gândul amărui
Că-n Toamna ta, de-o veșnicie,
Nu e nici zi, nici noapte nu-i.

21.10.2015

image

ȚI-E GÂNDUL DEPARTE


Ți-e gândul departe, Copilă,
În orizonturi ce nu par lumești…
Ce dulce-suavă idilă
Între Tine și Lume, sădești.

Ți-e gândul departe, Copilă,
Dar cu ochii închiși mă privești
Cu-aceeași dorință febrilă
Cu care zarea încerci s-o găsești.

Ți-e gândul departe, Iubito,
Dar în sufletu-ți încă nutrești,
Cum Manole pe Ana’a zidit-o,
Tu lumea-mi, la fel, s-o clădești!

Ți-e gândul departe, Copilă,
Și-ntre Tine și Lume-mpletești
O dulce-suavă idilă,
În orizonturi ce par nelumești.

08.11.2015

Photo by Teodora Mănăilă

image

CRÂMPEIE DE BUCURIE


Eu știu că mă iubești de-o viață,
Și azi, și mâine, tot așa,
Cu fiecare dimineață
Ce ți-o aștern în calea ta.

Eu știu că mă iubești cu-ardoare,
Cu trupul și ființa ta,
Cu fiecare răsărit de Soare
Ce se ivește-n calea mea.

Eu știu că mă iubești, Femeie!
Și am să scriu în cinstea ta
Toate-aceste dulci crâmpeie,
Și azi, și mâine, tot așa…

05.10.2015
CRAMPEIE DE BUCURIE1

ROMANȚA LUI MUSETTE


Povestea-ncepe de demult,
Într-un decor mai desuet,
Când vara-abia se priponise,
Iar eu aflasem pe Musette.

Cuprins de pathos și tumult,
Vrăjit de zâmbetu-i cochet,
Natura-ntreagă mă-nrobise,
La pieptul cald al lui Musette.

Și-n toată-această tevatură
N-a prevestit niciun profet
Că inima-mi va da în boală:
Mă-ndrăgostisem de Musette.

Iar pictori ce ne cunoscură
Țesut-au, parcă,-n chevalet,
Viața,-n plina-i vânzoleală,
Când iubeam doar pe Musette.

Și-n crunta iarnă ce-a venit,
De anii vieții-mbătrânit,
La pieptul ei stând cuibărit,
Sărutând-o tandru pe pomet,
Îi voi șopti, mereu, fără regret:
Nespus iubitu-te-am, Musette!

30.08.2015

CRÂMPEIE DE SIGURANȚĂ


Mai am un gând ca să îți spun –
Când noaptea lin se lasă,
Și stele pe cer se-adun’ –
Că-mi pasă…

Mai am o vorbă să-ți vorbesc –
În zori, când dorul mă apasă –
Vreau să urlu, când șoptesc,
Că-mi pasă…

Știind că de-ochii tăi zeiești
Mi-e-un dor ca de acasă,
Nicicând, copilă, te-ndoiești
Că-mi pasă!

30.08.2015
WP_20150820_002

ROMANȚĂ DE VARĂ (Măcar privim același cer)


Să mă privești târziu în noapte,
Să mă-nvelești chiar și atunci
Când vise se prefac în șoapte,
Iar șoaptele devin porunci…

Să dai un sens tăcerii mele,
Și-n ochii mei să te avânți,
Și între două ploi de stele
Cu tine vreau să mă-nveșmânți.

Să mă topești, de dor, copilă,
Și să-mi adormi, târziu, în gând,
Și, ca-ntr-o veșnică idilă,
Să te trezești, în zori, râzând.

Și să m-aștepți cu nerăbdare
Când lungul drum îl rătăcesc,
Și-n sufletu-mi, c-o sărutare,
Să gravezi zeiescul te iubesc!

Și de suspini când dorurile mele
Ca rugi se ‘nalță prin eter,
Atunci când ne uităm la ele,
Măcar privim același cer…

06.08.2015
WP_20150805_003

UNDE ERAI CÂND TE IUBEAM


Mă uit la tine-acum, şi-mi amintesc
Cât de plăcut era, cândva, să te privesc,
Și cât de mult mi-erai, mereu,
Femeie – universul meu….
Ieri cădeam pradă stării de visare
Când te priveam, în prag, seducătoare,
Dar azi vin îngeri să se-adape
Cu lacrimi împietrite-n pleoape.

Acum, de ce ai mai venit?
Ce colț de lume-ai năruit,
Ce universuri colorate-ai asfințit,
Și câte suflete sărmane-ai mistuit?
Nu ți-a ajuns că, ieri, când ai plecat,
Sufletu-n otravă mi-ai lăsat,
Și-adânc, în amintire, mi-ai sculptat
Sărutu-ți, ce ma-nveninat?

Ca vulturii-nsetați de Prometeu,
Trufașă, te-ai întors după trofeu…
Vrei tu să fii cea care-l duce
În vârf de Gólgota, pe cruce?
Spui, azi, că mă iubeşti? Târziu!
Unde erai, când eu puteam să-ți fiu,
În vremi apuse, de-altădat’,
Și cavaler, și mândru cruciat?

Deși, cândva, eu îți eram,
Unde erai când te iubeam?!…

01.08.2015
tumblr_nh98pkcuCj1to6rzjo1_500

DOINĂ


(creație proprie, în stil arhaic)

Frățește-mă, doamne, cu vântul,
Să cutreier tot pământul,
Și când mândră mi-oi afla,
S-o iubesc ca pe o stea,
Mândră, mândrulița mea.

Mândra când îmi poposea
Pe-nserate, la cișmea,
Soarele iar răsărea,
Și-n câmp iarba încolțea.
Ș’apoi mândra când zâmbea
Codru-n luncă se-nverzea,
Păsări – tril ne ciripea,
Și dumbrava înflorea,
Râurile-n loc stătea,
Turmele mi se-aciua,
Ciocârliile-mi cânta,
Primăvară se făcea.
Iară lumea când afla,
Măré, toată îmi venea,
Ca la înger se-nchina,
Și cunune-i făurea.

Văduvește-mă, doamne, de gândul
De-a mai cutreiera pământul,
Căci eu mândra mi-am aflat
Și-o iubesc cu-adevărat.

Și-apoi lumea s-a pornit
Ca să cate, negreșit,
Un loc verde, neumbrit,
Numa’ bun de dănțuit.
Și când locul fu găsit
S-au și pus pe ghiftuit,
Ciocârliile-au tocmit,
Horă mândră ne-au horit.
Dară ursele-au aflat
Că e nuntă mare-n sat,
Și degrab’ s-au ’fățișat,
Și cu mândra mi-au plecat.
De-atunci, doamne, o tot cat,
Zi și noapte, ne-ncetat,
Lacrimi-râuri am vărsat,
Și de urmă nu i-am dat…

Cutreierat-am, doamne, tot pământul,
Și dus lăsatu-m-am de gândul
Că-ntr-o zi îmi voi afla
Mândră, mândrulița mea.
Dar cum mândra n-am aflat,
N-am să mai iubesc vreodat’,
Și în lacrimi voi scălda
Toată suferința mea…

30.06.2015
povesti-populare-romanesti-aquila-p27115-27115-02

ROMANȚĂ POST-DATATĂ


M-ai aruncat, iubito, iar, pe scena
Războaielor străvechi, osânditoare,
Sunt un Paris luptând pentru Elena,
Sau un Tristan, pe mări otrăvitoare.

Nu sunt un hoț de inimi ce-a plecat
Cu-o ultimă zvâcnire tremurândă,
Și nici abilul vânător ce-a încercat,
Ca-n basme,-n lanțuri să te prindă.

Dar cine este, oare, vinovatul?
Și-ai cui sunt Îngerii căzuți?
În cine zace, ne’ngropat, păcatul
Arhanghelilor ce vor fi vânduți?

Dă-mi doar acel motiv să te urăsc –
Atâta cât să mă determine-a pleca…
Și-mi râde, iar, în față, când vorbesc,
Să ai ce plânge,-apoi, în urma mea.

Și șterge-mi orice urmă de-adevăr,
Și fiecare dâră de-ncredere-ntrupată;
Am dreptul, astăzi, ca să mă dezbăr
De o iubire ancestrală – post-datată…

15.06.2015
s560x316_Despartire

FLOARE DE MAI


Îți amintești, copilă, când spuneai
Că dintre toate-ți plac doar Florile de Mai?

Când adormeai, și-ți presăram prin vise
Nemărginite lanuri de iriși și narcise,
Iar pe bolta-ntunecată, în loc de mii de stele,
Eu îți pictam, copilă, în rogvaiv, lalele,
Și gerbere-nroșite, duioase gladiole,
Sau stânjenei sălbatici, din țărmuri spaniole?

Apoi, pe noptieră – știindu-te că-ți plac –
Zambile, crizanteme, și flori de liliac,
Se completau în vaza plină cu bujori,
Așteptând să vină, iar, zorii următori,
Când te-mbia, în dulce’-a greierilor simfonie,
Sentimentala mea Cafea, cu iz de iasomie…

Îți amintești, iubito, când stăteai
Până târziu, în nopțile de Mai,
La pieptul meu, și îmi cereai
Să nu ne-alung, nicicând, din rai?
Iar viața noastră – o-ntreagă odisee –
S-o-mpodobim, regal, cu azalee,
Și-n așternutul alb de orhidee
Să ne iubim ca zeii-n Elizee?

Dar, azi, îmi este cerul îmbrăcat în nori
Ce-și scutură-n adins, reci, nepăsători,
Picurii de lacrimi, grei, sfâșietori,
Peste-o vară tristă, lipsită de culori…
Deși-n fereastra mea răsar aceiași zori,
Ceva,-n tabloul ăsta, lipsește dintre flori…

Îți amintești, iubito?! Tu erai
Mândra mea Floare de Mai

01.06.2015

photo by Andreea Serpegean™
64659_160855917266330_2448981_n

ROMANȚĂ DE PRIMĂVARĂ (Cândva, m-au transformat)


Cândva, m-au transformat ursele-ntr-un val,
Spre țărmul tău albastru etern și lin să curg,
Mi-a trebuit curajul de-a mă-mpietri la mal,
Ca-n zori să îți contemplu chipul–demiurg.

Apoi, am vrut în pală de vânt să mă prefac,
Pe-aleea-ți, cu noblețe, gingaș să unduiesc,
Mi-a trebuit o clipă, și-un zâmbet din iatac,
De tine,-n miezul nopții, să mă-ndrăgostesc.

Și a trecut o vară, o toamnă, şi-un Crăciun,
De când am convocat prin târguri oratorii –
Căci prin măiastre vorbe vrut-am să îţi spun
Că te iubesc cum, primăvara, iubeşte iarba norii.

Dar, într-un țărm de lume, uitat de zei și sori,
Din locul de-unde Luna periplul ne-a-nceput,
Ca să-mi preschimbi tu viața hulită de-ursitori,
Ți-a trebuit doar… marea, o noapte și-un sărut.

11.05.2015
dreaming

ROMANȚĂ PENTRU NOI


S-a anunţat de ieri că-i primăvară,
Dar, zău, că nu am înțeles de ce…
Eu nu prea am văzut-o să apară
Nici pe la geam, și nici pe la tévé.

Am cumpărat, cândva, o bucățică,
Prin vremea când umblam la târg,
Acolo-s mulți ce vor să se dezică
De-amorul ce abia le-a dat în pârg.

Și, chiar așa – închipuie-ți o viață
Fără de flori, sau miei, sau ciocârlii,
Fără mirosul teilor, de dimineață,
Sau Eu fără de Tine – într-o zi.

Și-nchipuie-ți cum ar fi primăvara
Fără de zumzet, nori, sau trandafiri,
Fără un tril suav, de greieri, seara,
Sau cu o lume văduvită de iubiri…

Și dacă aș putea, cumva, să-ți țes,
Ca fluturele,-o haină de mătase,
La pieptu-ți eu mi-aș pripăși ades
Iubirea – de privirile câinoase.

Apoi, captivă-n dulcea-mi sărutare,
Am să te țin, copilă, să nu-mi pleci,
Și-ntortochind cărările-ți pe mare,
Tu să rămâi a mea – pe veci.

27.02.2015

photo by Andreea Serpegean™

FB_20150227_20_30_49_Saved_Picture[1]

CRÂMPEIE DE SFÂRŞIT


E vremea să mă ofilesc, iubito –
Prea mult am strălucit printre ciulini…
Să nu îmi verşi vreo lacrimă arzândă,
Şi nici în urma mea să nu suspini.

E vremea să-mi petrec destinul –
Îmbătrânit, acum, de grele drumeţii…
Să nu implori nici zeii să mă-ntoarne,
Când eu, în iarna ta, mă voi topi.

E vremea să mă ofilesc, iubito –
Mi-ai smuls, din tine, orice rădăcini…
Te blestem azi să îmi îngropi parfumul
În câmpul tău, băltind a mărăcini.

08.11.2014

s560x316_Despartire

PACTUL


Ne suntem, azi, într-o dispută
Născută ieri dintr-un război,
Se-ndeamnă zeii să-şi asmută
Înfometaţii cerberi între noi.

Ne suntem, iar, în tabere opuse,
Şi între noi se naşte un abis,
Decad, nefast, cu aripe răpuse,
Arhangelii de care ne-am dezis.

Pretenţiile-mi sunt mărunte,
Revendicările-s asemenea,
Însă privirile-ţi, atât de crunte,
Nu contenesc în a mă săgeta.

Răzbat cu gândul peste dealuri,
Mi-arunc privirea peste văi,
Scruntez apusurile-n maluri,
C-un dor nebun de ochii tăi.

Şi îţi propun, iubito, azi un pact,
Chiar dacă armistiţiul pare efemer:
Tu să începi a te purta cu tact,
Iar eu să-ţi fiu, din nou, un cavaler.

30.01.2015

cearta cuplu botosani bani

ROMANŢĂ DE IARNĂ (Ninge, iar… )


Ninge, iar, peste păduri,
Ninge la câmpie,
Ninge peste munţii suri,
E tot o feerie.

Ninge calm, ca în poveşti,
Natura se răsfaţă
Cu dalbe lacrime cereşti,
Dis-de-dimineaţă.

Pământul iar a îmbrăcat
O mantie pufoasă,
Parcă şi Timpul a-ngheţat –
Atât eşti de frumoasă.

Ninge grav din ochii-ti mari
Dulcea mea Naiada,
Privindu-te, uimit, îmi pari
O Albă ca Zăpada.

Jos, în vale, sub salcâmul
Unde tu m-ai fermecat,
Te aştept pe caldarâmul
Verilor de altădat’.

Vino, şi dă-ţi jos broboada,
Vreau o viaţă să îţi fiu,
Să ne iubim pe esplanada
Iernilor de mai târziu.

12.01.2015

image

WordPress for Android

IUBEŞTE-MĂ, FEMEIE


Iubește-mă, Femeie,
Și nu-ntreba de ce
Nu-s urse-n cer să steie,
Nici Lună nu mai e.

Șirag – mărgăritare –
La gât eu ți le-am pus,
Și stelele de mare
La țărm ți le-am adus.

Sărută-mă să doară,
Dar nu mă întreba
De ce Steaua Polară
Tot iese-n calea ta,

De ce e tristă Luna
Când afară plouă,
De ce îmi curg, într-una,
Din ochi, boabe de rouă.

De ce mi-ai alungat
Arhanghelii din cer?
Căderea mea-n păcat
Rămâne un mister!

Și-așa va fi să fie
Pentru înc-un veac,
Căci dorul meu nu știe
În lume niciun leac.

Iubește-mă, Femeie –
Nu-ți cer nemurirea –
Dă-mi doar o scânteie
Și am s-aprind iubirea!

07.12.2014

WordPress for Android

ROMANŢĂ NETERMINATĂ


(amicului GGC)

Cândva i-a spus că o iubeşte…
Iar ea, atunci, a lăcrimat,
Şi-n umăru-i, ca-ntr-o poveste,
Albastre gânduri şi-a culcat.

Şi-au stat aşa o veşnicie –
Atât lor clipa le-a părut –
Şi gândurile-au prins făclie
Privind la noul început.

Şi-i spunea, cu vorbe-alese,
Despre plopi şi despre tei,
Dar ea încă-şi rămăsese
Captivă temerilor ei…

Unduind prin plete-i vântul,
Atât de tandru îi şoptea…
Ea-i răstălmăcea cuvântul,
Şi-apoi, suavă, îi zâmbea.

Şi o purta prin toate cele
Câte-n cer şi-n Lună sunt,
Ea – îi răspundea cu stele
Căzătoare pe pământ.

Şi i-a spus, iar, c-o iubeşte…
Şi-atunci în ochi ea l-a privit,
Şi tot crezând că el glumeşte
I-a şoptit: „Eşti a-me-ţit!

Eu n-am o inimă de dat…
Nu vreau alt suflet s-o conducă,
Şi nici pe tine ancorat,
Frumos-nebun, de o nălucă!”

Demult, i-a spus că o iubeşte,
Iar ochii ei au lăcrimat…
Şi-n iarna grea, mult prea-departe,
Din sufletu-i ea a plecat…

Trecut-au anii – nefiresc,
Şi dor, şi lacrimi, se adună,
Ea vrea să-şi urle: „te iubesc”,
Nici el nu are cui să spună…

Şi astăzi îşi mai dau de veste,
Din când în când, la o şuetă;
Ea ştie cât de dragă-i este,
Amar, el înc-o mai regretă…

03.10.2014

image

WordPress for Android

ROMANŢĂ DE TOAMNĂ (Azi a căzut întâia brumă)


Azi a căzut, iubita mea, întâia brumă,
Şi-a-mpodobit, atemporal, copacii goi,
Cu-aceeaşi aroganţă Timpul îşi asumă
Toamna ce se-aşterne, astăzi, între noi.

Şi-ţi caut printre zumzete – cuvântul,
Şi-mi pare irealul palpabil de adevărat,
Şi-a îngheţat, de-atâta alb, pământul,
Până şi lacrimile-n iarbă-au îngheţat.

O floare-şi etalează, dintr-o glastră,
Tronând imperial, un iz multicolor,
Însă priveşte-n agonie, pe fereastră,
La suratele-i de-afară – care mor.

Dintr-o casă veche, gătită-n promoroacă,
Din recele decor – de-un gri bacovian,
Pe-aleea-n care azi castanii se dezbracă,
Răsună, doar, acorduri triste, de pian.

Dar oare ţie îţi mai pasă, azi, pe brumă,
Că eu am îngheţat de dor să ne vorbim?!
Sau te bucuri, doar, că Timpul îşi asumă
O Toamnă-n care-ar trebui să ne iubim?!

04.11.2014

image

WordPress for Android

ROMANȚĂ DE TOAMNĂ (A plâns azi ceru’-ntâia oară)


A plâns azi ceru’-ntâia oară,
Şi-o zi întreagă-a lăcrimat
Cu picuri reci, ce te-nfioară,
În Toamna-n care ai plecat.

E-un plâns amar şi-nveninat,
Tunând a gemete de fiară,
Pe-un deal natura a-ngheţat,
Şi iarba a-nceput să doară.

Castanii-au început să moară,
Sub streşini via s-a uscat,
Din zorii zilei până-n seară
Un cer tot plânge ne-ncetat…

Din Toamna-n care ai plecat
Un dor cumplit mă împresoară,
Şi-n sufletu-mi, îndurerat,
S-au cuibărit ciulinii, iară.

Văd trandafiri lăsaţi să piară
La umbra teilor ce şi-au plecat
Coroana-n vântul care zbiară
În toate patru zări, de-odat’.

Un cocostârc abia s-a ancorat
De-un stol de berze care zboară;
În calea vântului turbat
Sunt doar o frunză solitară…

Cu lacrimi reci, ce te-nfioară,
Ploaia-n geamuri mi-a pictat
Povestea-n care,-odinioară,
Noi doi destinul ne-am legat.

Şi-n Toamna-n care m-ai uitat,
Amintirile-au început să doară;
Iar azi, de dorul ce l-a măcinat,
Ceru’-a plâns întâiaşi oară…

28.10.2014

image

WordPress for Android

ROMANŢĂ DE TOAMNĂ (Te-ai îmbrăcat cu Toamna)


Te-ai îmbrăcat, în zori, cu Toamna peste ie,
Şi-n păr ţi-ai împletit, iar, flori de busuioc,
Prin geam, suav, răsună un tril de ciocârlie,
Şi-n iarba grea de rouă doi greieri ies la joc.

Dar mut e de uimire – de-atâta frumuseţe –
Chiar Soarele pe cer, când te zăreşte-n prag;
Mai şade-o clipă Luna, cât să-ţi dea bineţe,
Minune fără seamăn, să îi zâmbeşti cu drag.

Te-ai îmbrăcat cu-o Toamnă atât de arămie
Încât şi brazii, sus, pe dealuri, sunt geloşi,
Iar râurile repezi, de munte,-ar vrea să fie
Ca lacrima de limpezi, din ochii tăi duioşi.

Prin norii călători, ce nu îşi schimbă haina,
Prin stelele-australe, lucinde, sus, pe cer,
Florile se-ndeamnă să-ţi tot ascundă taina,
Lumii prosternându-i acelaşi vechi mister.

Cu-o prea icoană sfântă mi te asemuiesc,
Şi-nnebunesc salcâmii, de-atâta frenezie,
Şi-alături, azi, de ei, şi eu înnebunesc,
Când te îmbraci, suav, cu Toamna peste ie.

18.10.2014

image

WordPress for Android

ROMANŢĂ DE TOAMNĂ (Cândva a fost)


Cândva a fost ca niciodată –
Vreodată nici că va mai fi –
În ochi ţi-apune vara toată,
Mă sting şi eu în zori de zi…

Tu eşti lumină din lumină,
Din intuneric sunt creat…
Dar cine va să poarte vină
Că eu mă lăfăi în păcat?

În ochii tăi, cei mari, căprui,
Veşted, Toamna se revarsă…
De lacrimi crude şi-amărui,
Nefast, privirea îţi e ştearsă.

Din rouă tu ai fost născută…
Din Haos eu sunt plămădit…
Arhangheli săbii să-şi ascută
Vor azi – în trupu-mi răvăşit.

Şi plouă mult… şi plouă des…
Nu lasă dorul să se zvinte…
Nici greieri triluri nu mai ţes,
Ci sapă-n amintiri morminte.

07.10.2014

image

WordPress for Android

ROMANȚĂ DE TOAMNĂ (E, iarăși, toamnă)


E, iarăşi, toamnă între noi,
Şi, iarăşi, vântul bate,
Şi cad şi frunze, cad şi ploi,
Şi lacrimi nezvântate.

Se duc, iar, stolurile-n zbor,
Spre-o altă primăvară,
Şi lasă-n urmă-le-un decor
Veşted – ce-nfioară.

De ce, azi, ochii-ţi reci şi goi
Schiţează sumbre riduri,
Şi-n inime, ca-ntr-un război,
Nefast, se ‘nalţă ziduri?!…

Te-ndeamnă rozele s’-abdici –
O, tu, regină-a nimănui –
Brăzdează toamna cicatrici
În ochii-ţi mari, căprui.

Cad, iarăşi, lacrime… şi ploi…
Iar vântul frunza-mbie…
Se-aşterne toamna între noi…
O toamnă… arămie.

28.09.2014

image

WordPress for Android

SCRISOARE DESCHISĂ


(manifest caragialistic în contra cretinismului parental)
– amicului X, din urbea Y,
intelectual de modă veche –

Bonjour, Stimabile și Onorabile!
Iacătă că avuserăm iară BAC. Și încă unul de aceeași calitate josnică și îndoielnică. Și ne întrebăm cine este vinovatul?!… Păi cum, monșer? Că ți-o spui io numaidecât: NOI! Noi, ăștia de-i privim de pe margine și nu îndrăznim a face ceva întru a schimba această stare… Că vorbim, vorba ceea, de destinul acestei națiuni.
Dar să ne întoarcem, revenind la BAC… Pedagojii dă şcoale nouă să fie vinovații pentru colapsul acestor ghenerățiuni de loaze? Prin slaba lor pregătire, din ce în ce mai imininche, am putea spune că da, au și ei partea lor de vină… Deși, dragul meu Amic, io îi văz prințipalii vinovați pe tutori. Căci ei sunt ceia carele îi modelează caracterul pupilului. Nu degeaba Mircea cel Bătrân (domnitor român, nu liceu sau stradă neasfaltată) și-a refuzat nepotul, pe Mihai Pătrașcu (mai târziu Mihai Viteazul, tot domnitor român, de asemenea nu liceu, și nici stradă), când acesta i-a cerut să-l ia la război, motivând că… îi lipsesc cei 7 ani de-acasă!
M-oi întreba cum modelează părinții caracterul plozilor. Păi… cu bani, le cumpără fericirea; cu mașini scumpe le asigură statutul social; iar cu ”las’ să-l pupe Mamița” îl transformă într-un veritabil GOE modern, care, de altfel, nu a dispărut niciodată din peisagiu, ci doar s-a ascuns, timp de un secol, de ”colegul de compartiment” care a luptat mereu să îl combată.
Dar de ce nu încearcă onorabilii parentali să îi cumpere un dram de minte?!… Şi zău că nu coastă mult! Doar… o Carte!
Căci se mai trezise un june, deunăzi, când am criticat, la fel de incisiv, atât cretinismul acestor Bacalaureanzi, cât şi prostia Ministeriului Inculturii, să mă dojenească: „Băi, comunistule, cum îndrăznești să ne comentezi?” Răspunsul meu retoric a fost pe măsura întrebării: „Amice, ești idiot?! EU (și când spun ”eu”, mă refer la cele peste 90 de procente, ale generației din care fac parte, care au promovat acest test) mi-am câștigat dreptul de a comenta, prin simplul fapt că EU am învățat CARTE! EU, stimabilă Loază, mi-am câștigat dreptul de a-mi contrazice sau contracara dascălii pentru că EU am citit, nu i-am luat peste picior! EU nu i-am Bătut, ci i-am Combătut, prin intelectul pe care mi l-au modelat! EU am știu să ma și joc, să și citesc, să cunosc şi istoria străbunilor mei; Eu am învățat după Cărți, nu după manuale alternative sau tablete; EU am dat admitere la liceu, nu teste de incultură sau de inCapacitate. Apoi, au urmat cruciadele: în fiecare dimineață găseam pe pupitru Scrisoarea pierdută de musiu Tipătescu… era, zice-se, a treia; la prânz stăteam la taclale cu Moromete, care îmi istorisea povestea… Spânzuraților, sau, după toanele-i, îl bârfeam pe vecină-su, ION (ăla de era mai avid după avere chiar şi decât Bălosu); după-amiaza, studiam itinerariul eroic al Vitoriei, cea care ne releva (și revela, în egală măsură) transhumanța spirituală a poporului român; iar seara, obosit, dar nu plictisit, adormeam, cu Luceafărul luminându-mi fereastra într-O noapte furtunoasă, în timp ce la căpătâi o Floarea albastră trona, măiastră, printre-atâtea Flori de mucigai… Și uite-așa, am trecut… BAC-ul! Și uite-așa, mi-am câștigat dreptul de a fi OM! Pe când tu, Loază, cu ce realizări intelectuale te lauzi? Căci, carevasăzică, dragul meu, ”Cultură Generală” nu este titlul unei emisiuni TV; ”Istorie” nu este traducerea albumului omonim al lui M.Jackson; iar ”Limba Română” este, din păcate, cea în care ai învățat tu să fii Tâmpit! Și motivul pentru care acest comunist îți mai sugerează din când în când să mai citești o carte, nu este pentru că el le-ar fi citit pe toate (deși ar face-o de-ar fi posibil), ci pentru că s-a săturat să-ți vadă prototipul cretinoid etalat cu aceeași fală augustă a cuceritorilor romani, și ridicat la rang de virtute, cu același triumf napoleonian… Am văzut cât de titanic ești, când, pus în fața acestui abis al vieții tale, Bacul, pe o ”Căldură mare” ai transpirat tot acel manelism infect cu care ți-ai hrănit intelectul! Și aș fi putut reduce tot acest manifest la doar trei cuvinte: Amice, ești Dobitoc!…”

Cam atât am avut de spus despre această ruşine pe care acest popor o trăieşte (printre multe altele). Dar, încă mai sper în acele orizonturi la care visau Bălcescu, Goga, sau Nichita…

Şi, hai aurevoire, monşer… Am fugit, că începe Şcoala…

15.09.2014

image

WordPress for Android

CÂNDVA, TE VOI SALVA


Cândva, te voi salva, iubita mea, de tine,
De demonii hulpavi ce te-au îmbrăţişat,
Şi n-am să îţi renunţ, de-a fi să se termine
Sărutul tău albastru, în sufletu-mi brodat.

De azi ne suntem, iar, în tabere străine –
Nici partizani nu suntem… nu suntem nici vrăjmaşi…
Cândva, te voi salva, iubita mea, de tine,
Şi-am să te duc departe de zeii pătimaşi.

Şi am să-ţi lupt ‘potrivă, chiar dacă te doare –
Nici zmei şi nici arhangheli să ne mai dezbine –
Căci n-am cu viaţa asta mai sinceră prinsoare
Decât să te salvez, iubita mea… de tine.

10.09.2014

image

WordPress for Android

ROMANŢĂ DE TOAMNĂ (Cad frunze, iar)


Cad frunze, iar, iubito, şi mă doare
Să te privesc, idilic, printre rădăcini,
Ne plâng salcâmii, văduviţi de floare,
Se-nclină amorţite roze prin grădini.

Cad picuri reci de rouă printre stele,
Încet, sub tălpi pământul ne îngheaţă,
Din vise nu se mai clădesc castele…
Cu lacrimi de nisip o plajă se răsfaţă…

Cad frunze, iar, iubito, şi mi-e teamă
Să mai sădesc speranţe pe alei pustii,
M-aşteaptă vulturi, însetaţi de dramă,
Să-mi las, de-a-ntregul, stârvul a pieri.

Prăbuşite-n mine, impériile de-o vară
Zac mute în decorul pictat de un penel,
Dar se destramă-ncet, fără ca să doară,
Şi între noi se-aşterne un întreg pastel.

Cad frunze, iar, iubito… Prin grădini
uitarea-i cea care condamnă…
Nici ploile, nici vântul, nu au vini…
E pur şi simplu… Toamnă!

08.09.2014

image

WordPress for Android

CRÂMPEIE DE CĂPRUI


Mă tot întreb cam cum ar fi această minte
S-o pierdem printre gesturi atâta de fireşti,
Şi-abia într-un târziu, prin tandre necuvinte,
Cu ochii tăi căprui să-mi spui cât mă iubeşti,

În timp ce eu adorm sub cerul tău de stele,
Sub mângaierea ta gingaşă, ca de flori de tei,
Să îmi presari speranţe, şi vise, printre ele,
Iubirea noastră-i facă geloşi chiar şi pe zei.

Aş vrea, apoi, să-mi dai, o viaţă, de pe buze
Să-ţi sorb cu patimă nectarul dulce-amărui,
Şi-atunci când zeii toţi or vrea să mă recuze
Tu să mă-nchizi în ochii tăi, cei mari, căprui.

23.08.2014

image

WordPress for Android

CRÂMPEIE ISTORICE


Cândva, lumea credea în plopi şi în destine,
Schiţând, din vise iluzorii, perenele doctrine;
Şi lustruindu-şi calea pe-un trainic fundament,
Ieri, avea să se clădească regnul… sapient!

Din păcate,-azi lumea nu mai crede-n plopi,
Iar în locul lor sădim, în suflete, doar gropi,
Şi când viaţa ne trânteşte în nas câte o poartă,
Fatidic ne-aruncăm să dăm vina… pe Soartă!

13.08.2014

image

WordPress for Android

TeVeGRAME


– caragialism de mahala –

Pă prinţipul băsescian „iubesc trădarea, dar îi ador pe trădători”, vreau să felicit, în mod public, demersul inoportun şi inutil al unei televiziuni de a-şi preumbla prohodul primprejurul unui palat prezidenţiabil.

Prea târziu, monşer, zic! Prea târziu… Deşi, eu i-aş întreba pe aceşti onorabili dacă au habar cine deţine puterea în ţărişoara asta. Păi să vă spui io, stimabili: Opoziţiunea! Ea are frâiele puterii de vreo doi ani jumate. Şi ce a făcut Opoziţiunea în tot acest timp?! Păi ce să facă, monşer, s-a jucat de-a puterea, de-a politica, de-a promisiunile, de-a guvernarea… Canaliile!

Dăm cu toţii şi într-una vina pe dl. Prezident al Naţiunii (care, în ceea ce mă priveşte, acest Caţavencu modern este, probabil, cel mai făţiş şantajist şi manipulator politic de la Nero încoace). Daaar… viu şi vă întreb, carevasăzică… ca să nu spui vorba aia… pe musiu Président al Consiliului de Miniştri, acest Gudurău Venturian socialist, nu mi ţi-l urechiază niminea?! Că zău, coane, dacă n-ajunserăm ca-n „Telegramele” lu’ nenea Iancu: păi al cui este, dom’le, mă-nţelegi, Ministeriu’ Justiţiei?! Şi dacă acest pristanda ministru al Justiţiei este un „papă lapte” (cum îl alintă camaradul său de partid, „măscăriciul naţional de la malul mării”), oare nu ar trebui ca „cher Président” (recte al Consiliului de Miniştri) să îi dea vreo „doo pirechi di palme” şi să îl destituie?! Dar fără interimat!!! Nu de alta, dar a mai fost Musiul interimar odată, şi l-a râs o-ntreagă Europă…
Şi viu iară şi vă-ntreb, oarecum retoric: cetăţeni, cum dracu să stai cu frâiele puterii în mâini, dar să laşi pe alţii să ţi(-o) le tragă?! Eu, unu, asta nu pot pentru ca s-o pricep, şi pace!

Cât despre reacţiunea respectabililor televizionişti, carevasăzică, cum mă vezi şi cum te văd, o aplaud… dar nu o agreez.

Şi… să nu spui vorba aia (din „Căldură mare”)… dar tare mă tem, nene Iancule, că, orbiţi de setea de răzbunare împotriva „bampirilor” poporului, iar au greşit… adrisantu’.

10.08.2014

image

WordPress for Android

ROMANŢĂ DE VARĂ (Păşeşte azi, iubita mea)


Păşeşte azi, iubita mea, prin mine,
Să vezi şi tu ce-alei uscate ai lăsat,
Cum roze mor pe-acorduri pianine,
Până şi păsările trilul şi-au uitat.

În tâmple vântu-mi suflă cu putere…
Prin vene-mi curg imagini stacojii…
Priveşte-n urma ta cum totul piere…
Cândva – uscat de tine – voi pieri.

Şi-n goana ta nebună prin destine,
Castele-ntregi de vise-ai dărâmat,
Nici gândul, astăzi, nu îmi aparţine,
Cu vulturii-ţi hulpavi l-ai sfârtecat.

Dar în periplul tău pe-aleile mizere,
Te-ai întrebat vreodată cum ar fii
Să nu îţi mai găseşti altarul de-nviere
Când eu – uscat de tine – voi pieri?!

Păşeşte azi, iubita mea, printre suspine,
Şi cântă-mi, iară, valsul nostru de al’dat’,
Sădeşte-mi maci în suflet, să-mi aline,
Dorul ce ţi-l port, de veacuri, ne-ncetat.

09.08.2014
foto by Andreea Petrea®

image

WordPress for Android

FERPAR


– caragialism de buzunar –

Astăzi am scris la Gazetă,
Pe un colţ mai şifonat –
Într-o lucrare desuetă –
Despre-o Damă şi-un Bărbat.

Se făcea că Dama noastră,
Făr’ un pic de caracter,
Cu o tehnică măiastră,
Amăgi un Domn belfér.

Şi n-avea alte interese,
Mai mult nici că îşi dorea,
Decât drumuri lungi şi dese
La banca lu’ Dom’ Beizadea.

Şi-o ţinu aşa, o vreme,
Fără, însă,-a-i mai păsa
Că aste „pártiuri” boeme
Contul repede-i golea.

Şi, rămasă fără ponturi,
Se decise ca-ntr-o zi
Alte biete… orizonturi
Să încerce-a le-amăgi.

Dar aflând despre Infamă,
„Răzbunare!”, Domnu’-a zis;
Însă,-atunci, coţcara Damă
C-un sărut l-a… sinucis!

Ce am scris eu la Gazetă –
Constat acum, în epilog –
Că lucrarea-mi desuetă
E de fapt un… necrolog!

08.08.2014

foto by Lali Lala®

image

WordPress for Android

ROMANŢĂ DE VARĂ (Dor de tine)


Mi-e dor de tine,-azi, ca şi când
Nimic pe lume ar mai fii…
Să te privesc, copilă, aşteptând,
Pe malul mării străvezii…

Mi-e dor de-acele lungi finaluri
Scăldate-n ochii tăi adânci…
Mi-e dor să văd, iară, cum valuri
Chipul ţi-l sculptează-n stânci.

Mi-e dor de Toamnă… dor de noi…
Mi-e dor de nopţile târzii…
Mi-e dor ca-n părul tău vâlvoi
Să-ţi împletesc, iar, poezii.

Mi-e dor de frunze… dor de vânt…
Mi-e dor de ploi ce cad mereu…
Şi se plecau Arhangheli la pământ
Când tu mergeai la braţul meu.

Azi te privesc topindu-te în zare…
În urmă-ţi roze cad pe brânci…
Nici valuri nu mai sunt pe mare…
Nici chipul nu ţi-l văd pe stânci.

Şi dac-ar fi să vreau ceva, anume,
La pieptu-ţi îmi doresc să mor…
De tine, doară, între toate-n lume,
Mi-e dor să-mi fie, iarăşi… dor!

07.08.2014
photo by Andreea Petrea®

image

WordPress for Android

ROMANŢĂ DE VARĂ (Mă ia iubito,-n noaptea asta)


Mă ia iubito,-n noaptea asta, şi mă pune
Într-un colţ de Rai, la pieptul tău culcat,
Şi-n simfonia-albastră a zilei ce apune,
Să dănţuim, iar, valsul nostru, de al’dat’!

Să îţi pictez privirea pe-o stea care răsare,
Să-mi încrustezi în suflet dulcele-ţi sărut,
Să transformăm această crudă depărtare
Într-un atât de nou şi magic început!

Grea e depărtarea, şi lungă, şi nedreaptă,
Dar n-ascultăm de sfatul celor înţelepţi…
Şi nu ne pasă-n zori ce drumuri ne aşteaptă,
Căci azi, în faţa lumii, noi suntem deştepţi!

Noi suntem artizanii a tot ce ne-nconjoară:
În mâna dreaptă ţinem globul pământesc,
Cu stânga desenăm un vis în miez de vară,
Şi conjugăm, sub salcii, eternul „Te Iubesc”.

Cândva, nu era nimeni boala să mi-o ştie,
Doar tu ai reuşit cu-un zâmbet mă supui,
Şi să mă scald aş vrea, măcar o veşnicie,
Iubita mea, în ochii tăi, cei mari, căprui!

05.08.2014

image

WordPress for Android

ATÂT DE MULT, IUBITO


Aşa de multe-mi eşti, iubito, doar într-una,
Şi-ntr-una singură atât de mult îmi eşti,
Şi-oricât de mult ai face pe nebuna,
Tot am să-ţi scriu, neîncetat, poveşti.

Poveşti pe care-apoi să le presar în stele,
Nu sub balcoane, în tirade lungi şi dulci,
Şi-n miez de noapte să îţi brodez din ele
Un aşternut de vise, în care să te culci.

Şi la pieptu-mi, dar, în zori, să te trezeşti,
Cu-acelaşi zâmbet tandru, care m-a vrăjit,
C-atât de multe,-ntr-una singură, îmi eşti,
Şi dacă azi nu te-aş iubi… aş fi sfârşit!

26.07.2014
Foto by Cristina Maria Firoiu®

image

WordPress for Android

CRÂMPEIE DE AMURG


Pe plaja blondă,-ntr-un amurg,
Vreau ploi de stele să îţi curg,
În depărtări îţi ducă întristarea,
Când tu valsezi, suav, cu marea.

Şi-n timp ce Luna ne veghează –
Păstrând Iubirea veşnic trează –
Atunci când noaptea e la apogeu,
Tu să te culci… la pieptul meu.

19.07.2014
foto by Cristina Maria Firoiu®

image

WordPress for Android

CRÂMPEIE CABALINE


Când de dorul meu afla,
Murgul, măré, mă lua,
Coama-n vânt şi-o flutura,
Şi ca gândul mă purta

Peste mări, peste câmpii,
Peste nopţi şi zori de zi,
Peste râuri, printre flori,
Printre stele, peste nori,

Printre zumzete de-albine,
Să fiu, iarăşi, lângă tine,
Peste munţi şi peste văi,
Să mă scald în ochii tăi…

18.07.2014
foto by Lia Sârbu®

image

WordPress for Android

REFORMĂ CU ŞTAIF


– caragialism de buzunar –

Vrând să facă iar Reformă
Ca să iasă norma – normă,
Ministeriu’ nostru Culturale
Nu face DĂCÂT… dandanale!

Bă, Proşti… da’ mulţi să fie!

„Să iasă norma la hectar” – cum spunea un alt onorabil Ministeriu al Culturii (recte Agrare), în distinsa Epocă de Aur!

Păi ce trebuinţă mai avem noi azi, monşer, de vestita cultură „bostanieră”, sau de mult-apreciata „căpăţânoasă românească”, sau de celebrele „tărtăcuţe umplute” (servite musai cu garnitură de creier destupat, ci nu cu tochitură de rumeguş sablat).

Şi păcat… că Dacii s-au născut şi autoeducat în spiritul lui „sunt arhitectul propriului destin”; România, însă, se zbate, mocirlos, în zodia nefericitului rac: tooot înapoi tragem de vreo juma’ de mileniu încoa’…

Dar, ţinând cont (şi) de faptul că Mamiţa este „pretenă” la cataramă cu madam Chiriţa, nu carecumva ar trebui să ne autosesizăm propriile conştiinţi atunci când îl vedem pe Guliţă stând braţ la braţ cu domnu’ Goe la „cafiné ţentral” şi puind ţara la cale?!… Ţă-ri-şoa-ra NOASTRĂ, cum spunea jupân Dumitrache…

Şi, când te gândeşti că aceste Loaze sunt Five-O’Clock-ul soţietăţii de mâine, cum să nu-ţi vină, stimabile, să le tragi vro „doo pirechi de palme”, că… oricum n’ai ce „onoare” să le mai pătezi…

18.07.2014

image

WordPress for Android

HORROR DOCTORIS CAUSA


– pamflet caragialistic –
(notă: orice asemănare cu personagiile reprezentează strict alegerea cititorului)

Cică-n întreaga ţară, de azi o lege s-ar fi dat
Ca orice Prost ce se respectă să aibă Doctorat,
Conform vechii zicale – rămase din bătrâni –
Cum că Omu’ fără Carte e… slugă la stăpâni.

Şi astfel mi se strânse, măré, o ditai adunare,
Comitete şi comiţii – d’alea, parlamentare,
Şi care mai de care arătându-ni-se într-a fi
Mai avizat spre-a hotărî ordinea… pentru o zi.

Şi-onorată-audienţă, ştiu că-ţi este tot un drac
A vorbi în continuare despre Plozi şi despre BAC,
Ştiu că Şcoala pentru tine mai nimic nu însemnează,
‘Tâta timp cât e condusă ba de-un Goe, ba de-o Loază.

Şi-şi adúseră aminte c-ăsta-i „anul Eminescu” –
Ce comédie, când pe scenă taman conu’ Tipătescu…
Şi cu toţii se-apucară să se dea mari eminologi,
Ajungând analfabeţii ne fie, astăzi, pedagogi…

Şi-ncep, doamne, să-I recite câte-un vers, câte o frază,
De se sucea sărmanu-n groapă mai ceva ca o sfârlează:
Ba o Floare-de-alabastră, ba Scrisoarea un-doi-trei;
Ah, de-ar mai trăi Eminul, de pământ ar da cu ei…

De-i întrebi cine-i Petrescu, vor răspunde: fotbalist…
Şi tot lor – Galaction le pare doar un Guru ocultist…
Despre Flori-de-mucigai – scrie-Arghezi, putrefact…
Însă au habar ei, veneticii, cine e zdreanţa, de fapt?!…

Dar mai e şi anul lui Enescu, Iorga, sau Alecsandri…
Suntem proşti făcuţi grămadă, cu-asta vrem a ne mândri:
Să ne batem joc de-naintaşi, şi de tot ce ne-au lăsat?!…
Dar mult prea mare-i nesimţirea, şi zic: zău, ar fi păcat!

Brâncoveanu-Vodă Constantin – poate fi şi anul lui,
Că atât-amar de vreme spaimă-a fost Sultanului;
De un’ să ştim noi, parveniţii, plini de-atâtea infamii,
Că-n Temelia astei ţărişoare şi-a zidit el proprii fii?!

Au mai fost şi Cărturarii – ce au inventat o Şcoală…
Vină, iară, Cantemire – din mormântu-ţi mi te scoală,
La fel ca-n vremea lui Ureche, sau Varlaam, sau Veniamin…
De ăsta-i preţul aroganţei – e musai treabă să-l plătim!!!

Dar, porniţi pe caterincă, am uitat chiar de Caragiale…
Avem multe facultăţuri… da’ nu ştim unde-i Haimanale…
Blamăm, pe-ascuns, pe Brancuzí, cum făceau pe vremi neferii,
Închină-te şi-nghite-ţi vorba – că d’aia-i masă a tăcerii!

Şi-ntorşi iară la-nchinat, mi-aduc, din nou, aminte –
Şi, zău, că nu pot să nu-mi fac draci pe cele sfinte –
Că azi aleşii noştri au decis, prin legea asta culturală,
Votând să mute-ntreg soborul din altar în… Şcoală.

C-avem nevoie de credinţă, monşer, asta-i corect,
Da’ nici că voi îndoctrinare în stilul vostru-abject!
Taman acum, în secolul vitezei, să ne fi-mpotmolit?!
Să ne-nturnăm din nou la Evul… Mediu, ‘cela inchizit?!

Vă duceţi preoţi în sutană, copiii-n pace ni-i lăsaţi
Să-şi aleagă singuri oastea, precum vechii învăţaţi,
Să-şi aleagă zei, războaie… dar şi Raiu-n care vor
Să-şi înceapă-o nouă viaţă – după ce în asta mor.

Și dacă azi ne-arată, Cleritatea, cu adevărat că-i pasă
(cum slova şi-o purta Bălcescu, umil, din casă-n casă),
Promit și eu să mă întorc, spăşit, din nou, la denii,
Atunci când Şcoala Românească va naşte, iară, Genii.

Dar Dumnezeu fiind scârbit, cam până peste-poate,
Să-şi verse mila peste noi – el nici că mai socoate,
Şi-n lumea asta izbutindă prin legile lui Nepotescu,
Cu-atât mai mult avem nevoie, AZI, de Eminescu!

10.07.2014

image

WordPress for Android

MESCHINUITATE


amicului M.S.

Ai tu habar, copilă, câţi oameni goi
Se îmbracă, azi, cu cerul dintre noi?!
Sau că vreun suflet, poate, mai abrupt,
L-a căptuşit, luându-şi-l pe dedesubt?!

Iar pe deasupra s-a-nvelit c-o pelerină,
Din nori grei – mai scurtă, şi meschină,
Să-şi camufleze în tăcere, şi pe-ascuns,
De universul ăsta rece – orice neajuns.

Şi şi-a brodat, nocturn, motive selenare,
Mascând ancestralele abisuri interioare,
Şi ploi de stele şi-a presărat pe la rever,
Doar ca să uite cât de gol e propriul cer…

Şi nici nu ai idee sărmanul cum planează
Prin văzduhul tău, de-ndat’ ce înserează,
Ca vulturii-nsetaţi – din vechiul Babilon,
Râvnind să-ţi scape, poate, vreun buton,

Cu care să-şi cârpească sufletul corupt,
Completându-şi cerul, purtat pe dedesubt…

06.07.2014

foto by Lia Sârbu®

image

WordPress for Android

ROGVAIV


Penelul tău mă-mbracă în umbre reci şi moi,
Iar cu focul din priviri de gânduri mă despoi,
Schiţează-mă prin parcuri cu-alei fără sfârşit,
Şi culcă-mă, apoi, în lanuri de maci, în asfinţit.

Penelul tău dansează pe-o nuanţă străvezie,
Cum valsează marea-n zori pe plaja mea pustie,
Mi te apropie-n culori, cu zâmbetu-ţi cochet,
Sedus ca Samson de Dálila, m-aşterne-n şevalet.

Şi-apoi tu cântă-mi, iară, Romanţa Lunii, în pastel,
Să-mi potolească-azi jarul din sufletu-mi rebel…
Şi-aşa cum notele se-ngână, suav, pe portativ,
Pictează-mi, cu candoare, tristeţea-n ROGVAIV.

28.06.2014
photo by Lia Sârbu®

image

WordPress for Android

MERITUL PIONIERESC


(caragialism de buzunar)

Cândva era o vreme când în Şcoala românească
Se făcea ce Intelectualii numeau cu fală Carte;
Dar astăzi, din păcate, revine moda chiriţească,
Iar noul nostru Pedagog cu Goe banca îşi împarte.

Dar, ca orişicare om cu carte (care se respectă)
Din ţărişoara asta sfântă – de-acum a nimănui,
Îmi arog senin tupeul, şi dreptul ce-mi reflectă,
De a scuipa – scârbit – veninul în ochii orişicui

Va îndrăzni să îmi impună prostia drept virtute…
Şi-atunci, ca fiara, mi-oi ridica-mpotriva lui peniţa,
Iar versurile-mi crunte ca pe Cerberi voi asmute…
Eu am crescut cu Eminescu, nu voi a ştii cine-i Chiriţa!

Dar astăzi tu, neo-Guliţă, prin natura ta abjectă,
Nu ai habar de datini sau graiul strămoşesc…
Pe când, mai ieri, exclus fiind din lumea ta infectă,
Cu mândrie port şi astăzi Meritul Pionieresc!

22.06.2014

image

WordPress for Android

CRÂMPEIE DE POVESTE


Aşa de dor îmi e de gările de altădată,
Când un băiat – timid – aştepta o fată,
De peste mări şi ţări să vie-ncununată,
Şi să rescrie basmul cu A fost odată!

Aşa de dor îmi e de ploile de-odinioară,
Când dansam desculţi prin miez de vară,
Şi ne iubeam din zorii zilei până-n seară,
Pândind, îmbrăţişaţi, alţi zori ca să apară.

Şi-aşa de dor îmi e de zâmbetu-ţi sublim,
Şi pe-aceeaşi plajă, nebuni, să ne iubim…
Dar tu ai pus în tren doar propriile nevoi,
Ducând departe gara, şi vara dintre noi.

20.06.2014

image

WordPress for Android

ROMANŢĂ DE TOAMNĂ (E Toamnă de o veşnicie)


E Toamnă – parcă de o veşnicie…
O floare îmi zâmbeşte, la margine de drum…
Pe cerul neputinţei norii vor să scrie
Crâmpeie de iubire, cu litere de scrum.

Plopii-ncărunţiţi au început să-şi cearnă,
De-atâta Toamnă – parcă de o veşnicie,
Ramuri despletite, ca vântul să le-aştearnă,
Într-un covor de lacrimi, frunza arămie.

Ploaia fredonează în geam o simfonie,
Cu jale,-n depărtări, buciumul răsună,
Mi-e Toamnă – parcă de o veşnicie…
Iar notele mă dor prin fiecare strună.

Povestea de iubire trăită-n ţărm de mare,
Azi, cu litere de scrum, ploaia o va scrie…
Şi-n timp ce tu, copilă, te pierzi în depărtare,
Vântul unduieşte, pe-alei, o simfonie.

La margine de drum, suav, zâmbeşte-o floare…
Dar încă-i Toamnă între noi – de-o veşnicie…

19.06.2014
foto by Andreea Petrea®

image

WordPress for Android

ROMANŢĂ DE VARĂ (Uscaţi, murit-au macii)


Uscaţi pe câmpuri, au murit,
Încet-încet, toţi macii…
Şi-n urma lor mi-au înflorit
În suflet, doar gândacii…

Mi-e dor de roşul lor aprins,
Dintr-un amurg de vară,
De dragostea ce m-a cuprins
De tine,-ntâia oară…

Mi-e dor de păsări ce zburau
Pe cerul verde-azuriu,
De ochii tăi – ce îmi zâmbeau,
Prin păru-ţi castaniu.

Mi-e dor de-un Soare ce dansa
În jurul rău, Minune,
Când Luna-n nori se ascundea,
Făr’ a mai apune…

O noapte-ntreagă ne-am iubit,
Uitând de toate cele…
Dar brusc, în zori, mi-ai risipit
Iubirea printre stele…

Am să te-aştept încă o noapte,
Şi înc-o zi am să-ţi rămân,
De-mi dai voie, printre şoapte,
Versuri dulci să îţi îngân…

Dar de crezi că nu sunt vrednic
Să-ţi fiu eu un Cavaler,
Noaptea îmi voi lua drept sfetnic,
Şi ca macii am să pier…

12.06.2014

image

WordPress for Android

CRÂMPEIE NOCTURNE


(Celei care iubeşte marea)

Chiar de nu îţi sunt aproape
Să-ţi sărut a’ tale pleoape,
Să te strâng la pieptul meu
Cum aş vrea s-o fac mereu,
Ţi-am scris în stele o urare
Chiar ‘nainte de culcare:

În noaptea asta, draga mea,
Voi trimite-n calea ta,
Voi trimite sute-sute,
Din partea mea să te sărute,
Îngerii, şi să îţi spună:
Noapte Bună!

08.06.2014
image

ROMANŢĂ DE VARĂ (Şedeam ca un damnat… )


Şedeam ca un damnat pe propriul meu scafald:
Nici Ziua – ziuă nu-mi era,
Nici Noaptea-n suflet îmi cădea,
Nici Luna-n gând mi se-arăta,
Nici Soare-n piept mă încălzea.

Dar atunci când am zărit
Chipul tău – la asfinţit,
Un Zefir m-a răscolit,
Sângele mi l-a-nteţit,
Flori în jur mi-a înflorit,
Şi copaci mi-a-nmugurit,
Păsări – tril mi-au ciripit,
Iar Pământul s-a oprit…

Şi-ntr-un amurg de catifea
Am să culeg din cer o Stea,
Şi-ngenunchind ‘naintea ta
Am să-ţi cer – umil – aşa:
Mă lasă, dar, Copilă, în ochii-ţi să mă scald!

06.06.2014

image

WordPress for Android

DUALITATE


Oricât de zâmbitoare ar fi Femeia, şi oricât de mieroasă i-ar fi vorba, în adâncul sufletului ei, şi-n străfundul conştiinţei sale, rămâne aceeaşi parşivă manipulatoare, demnă de tot dispreţul.

20.05.2014

image

WordPress for Android

ROMANŢĂ DE PRIMĂVARĂ (Atâta de frumoasă… )


Nu vreau a şti de ce ales-ai altă cale –
Măcar de-ai fi-nţeles vreodată cine sunt:
Cândva spuneau bătrânii că-s apă curgătoare,
M-asemuiau fecioare – rafalelor de vânt,

Copiii-mi desenau în stele inocenţa,
Şi ceru-mi picura în suflet flori de tei,
Fugeau, de zor, păunii, şi-ascundă opulenţa,
Iar cavalerii, încă, se mai luptau cu zmei.

Am dărâmat palate, şi am supus imperii,
Şi-am triumfat cæsaric sus pe firmament,
Dar, pentr-o clipită, sunt azi supus tăcerii,
Trăirile-mi haotic se-ngână-ntr-un torent.

Atâta de frumoasă… Şi-atâta de sublim
Ţi-mpodobeşte chipul un zâmbet serafim…
Privindu-te, mă-ntreb: ce eşti tu, Femeie?!
Un Înger fără aripi? Sau, poate, chiar o Zeie!

14.05.2014

image

WordPress for Android

ROMANŢĂ DE PRIMĂVARĂ (Cândva ţi-am cerut doar Iubirea)


Cândva ţi-am cerut doar Iubirea…
Şi mi-ai zâmbit înapoi c-un sărut…
Într-un târziu am aflat norocirea –
Că ofranda ţi-era cu-mprumut…

Cu stele ai vrut să te-asameni,
Şi laolaltă cu zei să domneşti,
Lăsându-m’aici, printre oameni,
Pângărit de-a lor vicii trupeşti.

Chiar cu vântul ai vrut să rămâi,
Şi pe aripi, în zbor, să te poarte,
Căci, în zori, visul tău cel dintâi
A fost să m-alungi prea-departe!

Şi-apoi ai cerut drept răsplată
Poveşti ce nu s-au mai scris…
Dar n-am să-nţeleg, vreodată,
De ce, brusc, de noi te-ai dezis.

Cândva ţi-am cerut doar Iubirea…
Şi-ai râs, şi-ai tăcut, şi-ai fugit…
Doar că azi ai rămas plăsmuirea
Din romanul meu vechi, prăfuit!

18.04.2014

image

WordPress for Android

ROMANŢĂ DE PRIMĂVARĂ (Spune-mi, ai văzut… )


Spune-mi, ai văzut vreodată ploaia
Dansând pe străzile pustii?
E-un vals sinistru, care toarnă
Venin amar, în sufletele gri.

Spune-mi, ai văzut vreodată roua
Topindu-se cât ai clipi?
E fiica ploii – o nestemată –
Născută pură-n zori de zi.

Spune-mi, ai văzut vreodat’ Femeia
Râvnind la alte bogăţii?
Comoara ei – un suflet care,
Pe timp de ploaie,-o poate cuibări.

Spune-mi, i-ai văzut vreodată ochii
Lăcrimând în nopţile târzii?
E urletul tăcut, şi greu, de fiară,
Când i-ai ucis speranţa de-a iubi.

Şi dacă n-ai să înţelegi vreodată
Că Ea e roua-n zori de zi,
Întoarnă-te, şi cată ploaia,
Valsând în sufletele gri!

04.05.2014

image

WordPress for Android

RESEMNARE


Îţi zac alături, ca-ntr-o închisoare…
Mai scriu, din când în când, pe ziduri câte-un vers –
Că mi-ai călcat până şi visul în picioare,
Şi chiar şi zorii zilei mi i-ai şters.

Priveşte-mă acum în ochi cu nepăsarea
Acelor temniţi negre – cu pereţii reci,
Şi în genunchi să îmi cerşeşti iertarea
Când vei dori din mine, într-un târziu, să pleci.

Dar te provoc să ne jucăm cu Soarta,
Cu Timpul, şi cu Noi – de-adevărat’ –
Şi să vedem cine se-ntoarnă, ca în Sparta,
După război, pe-un suflet de metal culcat.

Hai să-ngropăm, prea-adorato, şi Destinul,
Oricum, îţi cer prea mult să mă cunoşti…
Ce-mi simţi pe buze-i clocotind veninul
Ce-ai reuşit, mai ieri, în suflet să-mi împroşti.

Şi de nu îţi voi răspunde, măcar să înţelegi
De ce, minunea mea, de tine m-am dezis:
Drumul nostru-n viaţă, ce astăzi îl dezlegi,
Cu un sărut în suflet, cândva, eu ţi l-am scris.

16.04.2014

image

WordPress for Android

POEMA OMULUI TÂMPIT


Avertisment: Poezia conţine cuvinte şi expresii licenţioase. Se recomandă lecturarea cu atenţie sporită. Orice identificare cu personajul reprezintă strict opţiunea cititorului.

– caragialism de mahala –

Intro:
Când Poetul se trezeşte
De toţi Tembelii terfelit,
El pe loc le mâzgăleşte
„Poema Omului Tâmpit”!

Cam de vreo doo luni încoa’
Mai tot blocat stau pă reţea,
Şi mă-ntreb aşa, ca prostu’:
Şi Tonţii ştiu la Feizbuc rostu’?!

Şi-azi, văzând înc-o blocare,
Îmi fată mintea o-ntrebare:
Păi, băi Cretine… (sau Cretină)
Cumva-ai vró boală dă retină?!

Sau ţi-a stat mintea în loc?!
O fi luat vreun… streptococ;
Căci, de la vorba-mi ascuţită
Să nu dea-n vró… ‘te-n’gâtită!

Şi, băi Muistu’ (sau Muistă)*
Care m-ai blocat tu-n listă,
Zi, pă mă-ta-n cur să-ţi fut,
Din ce scriu, ce-n’ ţi-a plăcut?

Ia nu mai fă tu pe niznaiu’
Şi zi-mi în faţă care-i baiu’!
Ce nu-ţi place: versul, rima,
De mă-njuri cu toată stima?!

Păi, domnu’ Jeg, care-aberezi,
De treaba ta nu poţi să-ţi vezi?
Că nu mă ştii, gen, tu să te faci,
Şi-n munca mea să nu te caci?!

În Paş’ pă mă-ta (şi pă tine) –
Cum Moromete-ţi zicea bine –
‘Ţi-ar rasa a dracu’ de Român,
Chiar nu poţi fii dăcât hapsân?!

Păi ştii tu, băi, Vită-ncălţată,
Că lumea asta-i plină toată
De Boi, ce vor să s’ex-prime?
Până-i fac eu varză-n… rime!

Şi, hai, că prea m-ai enervat,
Fi-ţi-ar neamul de rahat…
Nu dau doi bani pe ginta ta,
Lua-te-ar dracu’ să te ia!

D’apăi fix mă doare între fese
Mintea-n colţuri când îţi bese,
Şi-n ciudă-ţi scriu, mai abitir,
Pamflete,-n care-ţi dau sictir!

Acuma, zău, că Io-mi cer scuze,
Pentru toate-aceste… fine-acuze,
Şi pentru felul meu de-a fi, anost…
Am vrut să ştii doar că… eşti Prost!

Concluzie:
Dar să ştiţi, şi-atât vă spun,
Oricât m-aţi crede voi nebun:
Mai Tâmpit decât Românu’
Pe-acest Pământ nu e niciunu’!

* Múie = s.f. (reg. argotic) gură.
conform Dicţionarul Academiei Române, 1955-56

11.04.2014

image

WordPress for Android

DEZAMĂGIRE


Ieri mi-ai vândut iluzii, iar azi mi-oferi speranţe,
Ţi-ascunzi deşertăciunea sub zâmbete şi măşti,
Dar ignori că între noi se nasc, vădit, distanţe,
Şi-n loc să-mi dai iubirea, preferi să mă urăşti.

Şi-mi porţi mereu în suflet alte şi-alte doruri,
Mascând furtuna-arzândă prin calmul aparent,
Apoi, falsezi un zâmbet tandru în recile decoruri,
În timp ce ochii ţi-i acoperi cu un fard strident.

Iar trupul dezgolit, stârnind plăceri nevinovate
În nopţile fierbinţi – eu nu vreau să-l mai ştiu…
Căci buzele-ţi, mai ieri în trupu-mi încrustate,
Cu nepăsare-azi sunt mânjite în roşu sângeriu.

Dar oare-atunci când zeii sorţii-ţi vor decide,
Iar ultima-ntre măşti, nefast, îţi va cădea,
Iubito, zâmbetul tău fad pe cine-ar mai ucide,
Când, îmbătrâniţi de lacrimi, ochii-ţi vor seca?!…

05.04.2014

image

WordPress for Android

CRÂMPEIE DE SINGURĂTATE


În visul meu, iubito, deși sunt încă treaz,
Mi-ai încrustat durerea în suflet și pe chip,
Și mi-ai pictat tristețea în lacrimi pe obraz,
Așa cum marea croșetează valuri în nisip.

Și cu fiecare stea, se stinge înc-un Soare,
Iar cu fiecare noapte, mai moare înc-o zi,
Dar rolul tău – aceeași sublimă nepăsare,
Căci în piesa ta se joacă aceleași fantezii.

Și dacă pașii-ți soarta abia îi mai îndrumă
Din când în când pe strada sufletului meu,
Odată cu cortina, nefast iubirea se consumă,
Adio, dară, zeie, de azi sunt propriu-mi zeu!

29.03.2014
CRAMPEIE DE SINGURATATE

MATEMATICA IUBIRII


Învață-mă să te iubesc așa cum știu că vrei,
Nectar să-ți fiu – turnat, în cupa de cristal,
Când pe satinul violet te pierzi în ochii mei,
Topindu-ne-ntre perne, ca într-un joc tribal.

Dar cu ce parabolă subtilă, în aceste situații,
Pot extrage-o rădăcină amplă dintr-un vers?!
Căci eu aș merge mai departe, cu alte ecuații,
Sfidând și rima la pătrat – restantă-n univers!

Și-aș mai emite,-n gând – în alb – o teoremă,
Având la bază-un épos din páthosu’-ancestral,
Și aș mai pune lacrimi și dor într-o problemă,
Și-aș rezolva pe loc uitarea într-un mod banal.

Apoi, în simfonia necântată a greierilor triști,
În noaptea-n care nuferi din lac sărută Luna,
În paradoxuri și-axiome din nou să îmi exiști,
Postulând, pasional, iubirea, pentru totdeauna!

Învață-mă să-ți fiu dorință, și să te-ating ușor,
Când norii țes stropi gingași de rouă peste noi;
Cu un buchet de mângâieri spre tine să cobor,
Și-n Matematica Iubirii să ne-mpărțim la Doi!

24.03.2014
MATEMATICA IUBIRII

BLESTEMUL ZEILOR


Cândva, chiar zeii m-au vrut mort…
Dar, pesemne, Moartea mă adoră,
Căci m-a trimis ‘napoi, să-mi port
Blestemul moștenit de la pandoră!

Cândva la trântă chiar cu dumnezeu
M-am luat, în luptă-atât de dreaptă,
Încât am strâns demónii-n jurul meu
Corupând Arhanghelii c-o treaptă.

Nu am pretins eu însumi dezlegarea,
Nici să mă nasc, măcar, nu am cerut,
Dar îmi asum, fățarnic, îngâmfarea,
De-a fi ‘naintea zeilor… un Decăzut!

Și îmi arog dreptul vremilor antume
De a ieși pe ușa vieții când vreau eu!
Căci n-am un pact făcut cu astă lume,
Și nici contract semnat cu vré ún zeu.

Și ca-n trecut încearcă, tot aceiași zei,
Să îmi prăvale, iară, ortul pe pleoape,
Uită, dar, mișeii, că Muzele-s femei
Și ele-i stau mereu Poetului aproape!

09.03.2014
imagesaa

CRÂMPEIE DE LAȘITATE


Mă-mbrățișezi, suav, cu dorul tău de ducă,
Și mai degrabă-mi pleci, decât să-mi vii…
Nu știu nici pasul tău mirean pe unde-apucă,
Învelit în floare dulce de migdal și-n poezii.

Cadoul meu, de pleci – compasul și busola,
Căci eu de-acum de sorți mă voi lăsa ghidat,
Și-n timp ce pașii-ți poartă, în van, aureola,
De tine,-n numele iubirii, azi m-am lepădat.

Și-n jurul meu demónii, uniți, se-mpotrivesc
Să-mi vând chiar zeilor bucata mea de univers,
Mi-e ciudă, doar, că-n loc să lupt să te iubesc,
Ca un laș, în urma ta, eu îți mai scriu un vers!

19.03.2014
523661_437278802980304_1747665163_n

ROMANȚĂ DE PRIMĂVARĂ (Ce-ai face azi cu viața mea)


Ce-ai face azi cu viața mea
Dacă ți-aș da-o ție?
Și-n timpul ăsta eu să dorm
Din anii mei – o mie…

Ai știi tu ce să faci cu ea?
Cu-atâta suferință?!
Sau zeilor ai da-o, ca ofrandă,
Căutând căință?

Ce-ai face mâine de-aș pleca
Din viața ta – o viață?
Te-ai mai trezi cu mine-n gând
În fiecare dimineață?

Ai mai vărsa o lacrimă de dor
Când inima te-mbie?
Sau citindu-mă, poate chiar tu
Mi-ai scrie-o poezie!

Și de-ai vrea să-mi scrii tu viața,
Fie-n versuri, fie-n proză,
Să o așezi cu grijă-ntr-un sipet
Și-apoi s-o-ncui c-o roză!

19.03.2014
ROMANTA DE PRIMAVARA (Ce-ai face azi cu viata mea)

AMANTA


L-ai cucerit, nebuno… ce faptă vitejească…
Ți-ai câștigat trofeul, și-n grabă ai plecat,
Lăsându-ți prada-n zori suav să putrezească,
Intoxicată de iubire, dorință, și păcat…

Dar te înșeli, copilă, căci prada nu e pradă,
Și-nvinsul nu e-nvins, ci un învingător –
Eroul prosternat din sângeroasa ta tiradă,
Ce-și savurează pilda ca pe-un vis revelator…

Din sânu-ți alungat, ieri, a-nvățat să cadă…
Lui, i-a rămas prezentul… Tu, nu ai viitor!

20.02.2014
389079_640117832681852_2052483129_n

ȘI EU TE IUBESC!


– Iubitule, cum ai ajuns să te îndrăgostești de mine?
(lipindu-și obrazul de obrazul ei, o apucă tandru de bărbie, ridicându-și, simultan, privirile)
– Uite, acolo sus, cu miliarde de ani în urmă, o stea ajunsă la apogeu și-a dat ultima suflare, într-un spectacol exploziv de particule.
– Ca o super-Novă?!
– Da, ca o super-Novă! Și dintre toate, una – o particulă de carbon – s-a rostogolit haotic prin Univers. După un timp, plictisită de atâta drum, s-a oprit. Și, fascinată de acest loc, a început să țopăie într-un dans nebun.
– (râzând) Chiar țopăia?! Cum țopăie… o particulă?
– Uite-așa: țup-țup! Și acea mică particulă de carbon…
– (întrerupându-l iar) Cât de mică?
– Foarte mică!
– Mică, mică, mică?!…
– Cea mai mică!
– Nu te cred! (râde și mai cu poftă) Câteva miliarde de particule abia dacă încap în vârful unui ac.
– Cu care am să te înțep în limbă! (strâmbându-se într-un gest copilăresc) Tocilaro, nu vrei să asculți povestea?
– Ba daaa, vrăjitoruleee! (încătușându-i fața în palme, și făcând ochii mari la el) Sunt numai ochi și urechi! Ia zi, ce s-a întâmplat cu particula de carbon?
– După ce s-a săturat de țopăit, s-a oprit și a început să se frământe singură. Și așa a ajuns să se transforme în pământ, în mare, în munți, în flori, în prăjitura pe care ai mâncat-o în urmă cu o lună, și care s-a descompus în atomi care, contopiți cu celulele tale, s-au transformat în doi ochi mirifici, la fel de misterioși ca și colțul acela de Univers din care s-a născut, cu miliarde de ani în urmă, o particulă de carbon.
– (devenind serioasă) Dar, dacă ar fi să definești iubirea, ți-ar fi greu?
– Iubirea nu e greu de definit. E atunci când cineva face cele mai nebunești lucruri doar pentru tine. Sau atunci când te vede într-o rochie nouă și rămâne mut, amețit de frumusețea ta. Sau atunci când simți că nu mai poți de dorul lui, cu cinci minute înainte de a pleca. Sau atunci când te invită la dans, deși sunteți în mijlocul străzii, iar afară plouă torențial. Sau când insistă, aproape obsedant, să îi spui ce ai pe suflet, pentru că, deși negi cu înverșunare, el ȘTIE sigur că tu NU ești bine. Sau când privirea ta îl caută, instinctiv, în mulțime, deși ești înconjurată de alții mult mai arătoși. Sau când îți ține ușa, îți așează scaunul, sau îți oferă brațul, și nu pentru a te impresiona, ci pur și simplu pentru că AȘA consideră el că MERIȚI să fii tratată. Ah… și atunci când, oricât de dereglat ar fi omul, preferi să rămâi cu el, decât fără.
– Și de ce… eu?!
– Pentru că atunci când te-am văzut prima oară, în acele puține clipe, zâmbetul tău m-a mișcat cât nu a reușit să o facă nicio altă femeie până la tine. (sărutând-o, tandru, pe frunte) Și poate că nu ești tot ce am visat, dar știu că ești cea care vreau să rămână pentru totdeauna.
– (aruncându-i o privire vinovată) Și toate astea din cauza unei super-Nove?
– …și datorită unei particule de carbon! Știi, iubito…
– (pecetluindu-i buzele cu degetul arătător) Nu! Dar… și eu te iubesc!

19.02.2014
.facebook_-53336883

ÎNGER ȘI DEMON IV


Ți-am fost un înger între îngeri…
Dar azi sunt doar un Decăzut…
Mă doare să te văd cum sângeri
Doar amintiri – relicve din trecut.

Mi-ai dăruit un strop de fericire,
Iar pentru asta eu am renunțat
La Haos și-ntuneric… nemurire…
Doar ție, Arce, să îți fiu Bărbat!

Dar nu a fost de-ajuns, se pare,
Și nimic nu pare-a fi de-ajuns,
Ca să usuce rana ce mă doare –
Nemărginirea care m-a pătruns.

Și-atunci când aripi mi-ai tăiat
Sortind, în veci, să nu mai zbor,
În secole întregi m-ai aruncat
De urlete, și lacrime… ce dor.

15.02.2014
love-love-33995782-3300-2550

ŞAH… ROSé


Ca Rege Scit m-oi ridica,
Valahia de-oi traversa,
Şi Oltenia, până-n Banat,
Ca să nu-mi dai șah şi mat;

Şi-am s’-atac al tău regat
Pe un Cal mai răpciugat,
Scos acuma la mezat,
Cu jăratec săturat;

Și-am să-ți lupt, neînfricat,
Fără niciun alt rabat…
Iar când lupta s’a fi încheiat
Să-mi spui, Domniță, de îndat’,
De-acest Rege migdalat
Este-un laș, sau ţi-e… Bărbat!

Şi de-oi cădea-n prizonierat
Păcatul meu fi-va-mi iertat
C-am îndrăznit şi ţi-am luptat
Ca un mândru cruciat;

Iar ultima dorinţă de damnat –
Ca TU iertarea să-mi fi dat –
E să-ţi aştern, Regina mea,
Nebun, o roză-n calea ta…

15.02.2014
392868_280711402061137_1776077247_n

NEGARE


De ce-n albumele cu poze
Păstrăm doar amintirile frumoase,
Și niciodată nu avem curajul
Imortalizării celor dureroase?!

De ce toți oamenii care aleargă
Spre viitor, nu iau deloc aminte
Că nicicând vré unul s-a întors
Ca să ne spună ce e și ‘nainte?!

De ce iubirea doare atunci când e atinsă?!
Și de ce dorul vine mai mult ca o sentință
Căzută peste capul celui condamnat?!…

Și de mi-ar fi permisă o ultimă dorință,
Atâta vă mai cer: lăsați-mă negarea
S-o iau, nefast, cu mine, azi, în neființă!

04.02.2014
1461131_559249237486773_680182165_n

TE DUCI…


Te duci pe calea ce de-acum
Nicicând va fi la fel cu-a mea,
Căci apucat-ai pe-un alt drum
Decât credeam c-om apuca…

Te duci, și aș fi vrut să-ți spun,
Când tăcerea prinde, iară, glas,
Cât după tine-am fost nebun,
Și cât, încă, ți-am rămas…

Te duci, și-aș vrea să te opresc,
Căci parte-ai fost din viața mea,
Dar stau acum și mă gândesc:
Oare rost ar mai avea?!…

Și te privesc topindu-te în zare –
Arzând cum arde-un dor păgân…
Azi plâng Arhanghelii-n altare –
Te duci, și-n urma ta… rămân!

30.01.2014
lacrima-sufletului-01

ASCULTĂ-MI TĂCEREA


Ascultă-mi tăcerea și-nvață să vezi
Oceane de vise topindu-se-n nori…
Oprește-te-o clipă ‘nainte să zbori:
Ascultă-mi privirea și-nvață să crezi!

Ascultă-mi iubirea și-nvață să vezi
Tumultul ce naște în zori printre stele…
Devino-ncleștarea din tâmplele mele:
Ascultă-mi visarea și-nvață să crezi!

Ascultă-mi dorința și-nvață să vezi
Ce flăcări mă mistuie-n brațele-ți reci…
Oprește-te-o clipă mai ‘nainte să pleci:
Ascultă-mi tăcerea și-atunci ai să crezi!

29.01.2014
419047_320137168045533_1636279102_n