CÂND ÎNGERII AU CHIP DE OM…


in nomine Avus,

”N-ar fi lumea un loc mai bun, dacă am învăța că valoarea este cea mai importantă, și nu prețul?” Așa își începea un Înger pledoaria.

Și continúă: ”Ce-ar fi dacă… bla-bla-bla… ne-am lăsa o clipă pe noi… bla-bla-bla… să dăruim… bla-bla-bla… hainuțe, jucărele… bla-bla-bla… […] … un copil talentat… bla-bla…”

Încă un anunț ”umanitar” fără ecou (mi-am zis în sinea mea). Am trecut mai departe cu nepăsarea tipic românească: ”lasă, să moară vecinu’, să îi luăm capra”. Nu trece mult și recitesc același mesaj, de data aceasta în grupul pe care îl administrez pe Facebook: Cenaclul Romanticii. Și cum am prostul obicei de a ”frunzări” tot ce se publică acolo, îmi fac curaj și reiau textul: ”Ce-ar fi dacă, într-o zi, nu ne-am mai pune pe noi de-asupra celorlalți… ce-ar fi dacă ne-am lăsa o clipă pe noi, și ne-am întoarce privirea spre cei care au cu adevărat nevoie […]”. Era povestea unui băiat dintr-un centru de copii, care își scrisese memoriile, într-o încercare, poate, disperată, de a ieși din anonimatul acelei vieți damnate în uitare, și mai ales în nepăsare. Dar Îngerul a făcut tot posibilul să îi dăruiască… să i se dăruiască. Cu haine, cărți, și chiar și bani. Iar acum se zbătea să găsească un suflet căruia să îi pese. Căruia să îi pese mai mult decât a putut EL (Îngerul) să îi ofere. Și ascultându-i strigătul angelic, mi-am adus aminte că nu doar îngerii cunosc îngeri… Și Eu cunosc, la rându-mi, Îngeri. Și mi-am contactat Îngerul de legătură. Și i-am reprodus povestea. Și, fără să stea pe gânduri, mi-a răspuns că va face tot ce îi stă în puteri pentru a-i întinde o… aripă protectoare acelui copil.

Și a trecut o lună… Și, parcă totul fusese dat uitării… Parcă toată povestea fusese îngropată în negura timpului, așteptându-și, resemnată, uitarea… Și, culmea, parcă și eu mă gândeam, la rându-mi resemnat, că poate nu am deschis ușii care trebuia, și nici nu am bătut la ușa care trebuia. Totul, până într-o seară… Când am primit vestea care m-a cutremurat… de fericire: după ce, asemeni primului Înger, și cel din urmă Înger și-a rupt de la gură, la propriu, pentru a-i asigura un minim de confort de care puțini de teapa lui au norocul a se bucura, a reușit, cu destule eforturi, să convingă niște Oameni să îl ajute.

Oare câți (mai) suntem capabili de un astfel de sacrificiu… mai ales pentru cineva străin?!… Oare de ce Universul m-a ales tocmai pe mine liant între cei doi Îngeri?!… Oare să fie Hazardul cel care a decis ca acest triunghi filantropic să aibă sânge oltenesc?!… Nici n-ar mai conta… Atâta timp cât, în nimicnicia-mi de muritor, mă bucur ca de propria-mi realizare, deși eu nici n-am existat pe firmament. Pe când EI, Îngerii, în modestia lor, refuză să-și însușească laurii biruinței.

Nu știu cât din toate acestea au legătură cu dumnezeu… Nu știu nici măcar dacă sau cât de mult va fi înțeles acest copil Șansa care i s-a oferit…

Știu doar că… Îngerii și-au făcut Datoria!

P.S.1: Și pentru că Îngerii (pe care îi știu de-o viață) trebuiau să poarte un nume, i-am numit așa:

  • ALINA CLAUDIA
  • RALUCA GABRIELA CINCU

P.S.2: Zuzelor, vă mulțumesc!

28.11.2013

imagesas

P.S. : POST MORTEM


Latine dicitur Lucifer,
Cicero

Bine-ai venit – Înger al Morții,
Și iartă-ne, la Judecata de Apoi,
Că n-am putut, în viața noastră,
Să fim ‘naintea-ți decât goi…

Bine-ai venit – îți spun bătrânii,
Doi prunci – la sânul mamei lor,
Bine-ai venit – îți spune Geniul,
Și Omul simplu din popor…

Vino-acum și desfrânează-ți zeii,
Să își preumble pasul pe pământ,
Să deslușească singuri diferența
Între un Infam și-un Sfânt!

Bine-ai venit – Înger al Morții,
Te știu bătrânii, junii, pruncii lor,
Chiar dacă zeul tău astăzi în lume
Tronează-asupra tuturor…

Deschide, dară, porțile-nvrăjbite
Ce-n bezna veacului te-au ferecat,
Să spargem bariera grea și cruntă
Dintre smerenie și păcat…

Și-atunci când cerurile s-or dezice,
De-acest Pământ abject, clevertitor,
S’a ridica, egal, ’naintea ta, și Geniul
Și Omul simplu din popor…

18.11.2013

ANGEL OF DEATH

SULEIMANUL CEL … ROMÂN


De câteva zile, peste tot pe unde merg aud numai ”Suleiman în sus, Suleiman în jos, Suleiman la stânga, Suleiman la dreapta”. De la copilul de țâță, până la auto-intitulații oameni de cultură, toată lumea croncăne, guiță sau cotcodăcește câte ceva despre împăratul ajuns peste noapte (și veac) eroul întregii românități. Și, pe lângă faptul că nici acum nu s-a demonstrat, științific sau practic, utilitatea acestui personaj în istoria poporului român, conform standardelor culturale la care m-au aliniat, în antichitatea existenței mele, părinții, mă întreb (retoric, monșer) dacă toți marii regizori români s-ar fi unit pentru a realiza o telenovelă despre Mihai Viteazul, sau Ștefan cel Mare, sau chiar Vlad Țepeș, cel mai adulat și idolatrizat ghiaur la ‘Nalta Poartă, oare s-ar mai fi uitat cineva la teveu’, așteptând, cu sufletu’ la gură, ”episodu’ următor”?!… Ca să nu mai dau exemplul uichendului trecut, când un post filmografic afișa, la ceasuri de o oareșce audiență, pelicule ca ”Baltagul”, ”O noapte furtunoasă” sau ”Răpirea fecioarelor”. Și, când colo, ce să vezi, onorabile și stimabile, era mai magnific Suleimanonimul DĂCÂT Venturianul Ziței! Cum ”care Zița”? Sora Vetei, a jupân’lui Dumitrache!

Daaaar… pe mult-prea-cunoscutul și prea-adânc-împământenitul prințip fanariot ”capul ce se pleacă, te face să pari capră”, ne aruncăm valorile intelectuale la gunoi, și acceptăm, bucuroși, că turcismele sunt, totuși, niște bazar-lâcuri autentice.

Și am mai coborât o treaptă pe scara evoluției…

12.11.2013

222832_185109624872270_100001197025286_482582_1425039_a

ROMANȚĂ DE TOAMNĂ (Cândva au fost niște vise)


Cândva au fost niște vise
născute din Pasiunea cu care noi,
în locul neumblat de nimeni,
ne-am cântat Iubirea,
și-am dansat, desculți, în ploi.

Și-apoi, au fost cuvintele –
așteptări timide ale unei povești de-amor –
ce se împreunau armonios în fraze interminabile,
articulând melodia, și purtându-ne-n zbor.

Căci dincolo de imaginația
și gândurile mele
e o lume îndeajuns de mare pentru amândoi,
dar vremea-n care ne iubeam printre stele
va mai putea sădi iluzii printre frunzele moi?!…

Cândva, am scris chiar și o carte,
orbit de strălucirea iubirii tale,
cu litere stacojii, adesea iscate
din iluzii deșarte
și clipe-n avans, câteodată furate
din dulceața dorințelor noastre carnale.

Am scris-o, apoi, cu lacrimi de sânge,
pentru Toamna în care tu vei ședea
la umbra teiului ce își deplânge
soarta nătângă – prin slova mea…

Te rog, dară, iubito, ia cartea și citește
printre rânduri, și spune-mi: oare ce lispsește?!…

Chiar nu ai înțeles că-n acest decor feeric
m-ai dezbrăcat de tine, lăsându-mă postum
să zac printre romanțe – în visul meu homeric,
de dorul tău, ca Phoenix, să mă prefac în scrum?!…

Și-acum, în epilog, cugetă doar o clipă:
în jurul tău chiar plânge Toamna,
sau eu ți-am așternut Iubirea-n drum?!…

10.11.2013

AȘTEPTARE II


Am să te-aştept pe plaja unde
Ai promis în noapte să apari
Să împietreşti lacrimi arzânde
Şi-n suflet flori să îmi răsari.

Trecut-au ani de când nisipul,
Uscat şi ars de-atâţia Sori,
Ne contura, în zori, periplul –
Necrolog de-o vară,-a doi actori.

Dar marea-ngroapă, fără milă,
Şi rol, şi scenă, şi decor…
Și-n piesa mea, astăzi, copilă,
Ești doar un simplu spectator.

Pe-același țărm și azi te-aștept
Pierdut, ca marea,-n asfințit…
Sperând, în sinea mea, inept,
Că dintre zei, doar tu mă fi iubit!

06.11.2013

CÂNDVA SPUNEA IUBIREA


Cândva-mi spunea Iubirea:
„De azi, nebune, am plecat,
Îți iau și dragostea cu mine
Și tot ce ea ți-a însemnat,

Și-acum în prag de Toamnă
Desculț, pe-alei, te voi lăsa,
Și-n zorii grelei neputințe
De nicio stea nu-mi va păsa,

Mă duc cu dorul tău în lume,
Departe,-n cele patru zări,
Să-nduri, în lacrimile surde,
Singurătatea-ți, peste mări.”

Nu reuşesc defel nici astăzi
S-o înţeleg ce-avea de spus…
Știu doar că-n urma ei, o stea,
Plângând, în suflet mi-a apus…

Aşa mi-a spus cândva Iubirea:
„De astăzi singur tu vei fi!”
Şi secole de-atunci trecut-au
De când tot curg prin poezii…

03.11.2013

ROMANȚĂ DE TOAMNĂ (Dă-mi tot ce ai)


Dă-mi tot ce ai mai scump pe lume,
Dă-mi ochii-ți dulci, făr’ de cusur,
Vreodat’ să nu fiu nevoit, anume,
Sărutu-n noapte să ți-l fur.

Dă-mi visul alb, de-o vară, trecător,
Și iarna-ți viscolindă,-n drumul său,
Dă-mi târgurile-n care și-astăzi mor
Cavalerii, după chipul tău.

Dă-mi valsul vântului de primăvară,
Ce unduia, suav, cărări spre asfințit,
Și chiar și lacul de unde,-ntâia oară,
O Lună, pentru noi, a răsărit.

Dă-mi Toamna grea-nvelită în pastel
Sau parcul îmbrăcat în frunze arămii,
Și dă-mi iar cheia învechitului castel
Să mă întorc în nopțile târzii.

Și din tot ce-ai tu mai scump pe lume
Nimic nu am să-ți cer, într-un final…
Iar dacă marea va dori să te îndrume,
Am să te-aștept pe-același mal.

02.11.2013