DEZISU-S-AU DE NOI

Cândva, dezisu-s-au de noi străbunii,
Că prea ne-am luat cu dumnezeu,
Și, tâmpi, în nestatornicia noastră,
Am lepădat, din inime, pe Deceneu.

Dezisu-s-au de noi și falnici codrii,
Ce fostu-ne-au, cândva, ca niște frați,
Căci astăzi, în nimicnicia noastră,
Ne-am lepădat de mume și de tați.

Dezisu-s-a de noi chiar și pământul,
Ce bunilor străbuni le-a fost mormânt,
Că am secat din conștiința noastră
Tot ceea ce-n suflet ne era mai sfânt.

Dezisu-s-au de noi până și munții,
Ce vatră fost-au unui neam viteaz,
Că lași, de fel, ne îndoim genunchii,
Sub povara jugului de pe grumaz.

Și adânciți în somnul ăl de moarte,
Noi, iar, și iar, din noi tot abdicăm,
Dezisu-s-a de noi neînfricata haită,
Că ne trezim, dar nu ne deșteptăm.

Dezisu-s-au, făr’ de tăgadă, geto-dacii,
Că prea călcăm din ce în ce mai strâmb,
Și-n loc să ne schimbăm a noastre soarte,
Ne-am transformat într-un popor tălâmb.

04.10.2022