CÂNDVA, AM FI PUTUT…

E-o seară frumoasă, Copilă!
Și stelele-n lac clipocesc…
Mai este și-o Lună fragilă,
Și lacrimi ce nu contenesc…

Îți mai aduci aminte tu, Copilă?
Cândva, am fi putut să ne fi fost
Doi nebuni, sub ploaia cea fragilă,
Avându-ne asupră cerul, adăpost.

Am fi putut, ca Phœnix, a renaște…
Și nimic pe lume ne-ar fi-nfrânt…
Dar Zeii, toți, sărit-au te demaște
Că m-ai trădat prin faptă și cuvânt.

Am fi putut clădi chiar și castele
Din lutul ancestral și clipele în doi,
Dar tu mi te-ai pitit pe după stele,
Și-apoi ai tăvălit cu mine prin noroi.

Am fi putut avea chiar lumea toată
La al nostru deget — cel mai mic…
Dar luându-mi-te, iară, după gloată,
Forțatu-m-ai chiar astăzi să abdic.

Și-mi vei pleca, apoi, fără tăgadă,
Și-adânc în mine ai să mă cobori,
Căci nu ți-am fost decât o pradă
Pe care ți-a fost milă s-o omori…

O seară frumoasă, Copilă!
Și-o viață, asemeni, să ai!
Sunt stele, și-o Lună fragilă…
Păcat că nu vrei să stai…

27.06.-12.08.2016

Publicat de pe WordPress