Cândva, m-ați acuzat, inept,
Cum că aș urî… Femeia.
Vă voi spune-acuma, drept,
Care e – de fapt – ideea:
În lumea asta, prea nebună,
De-i spui de rău unei femei,
Și Rai, și Tartar, se răzbună,
În piept cu ea dacă te iei.
Când te-abați, în ochii-i mari,
De la calea ta, cea dreaptă,
Să nu uiți, nicicând, s-o ”pari”
Tot pe ea cea mai deșteaptă.
Și să-i scrii, în prag de noapte,
Lungi poeme de amor,
Și pe rând, cu tandre șoapte,
Să-i lingi rănile ce-o dor….
Și s-o ridici pe piedestaluri
Ce umbresc și munți, și nori,
Și-apoi s-o-mbuni cu idealuri
Transcendente-n dulci fiori.
Bătrânii spun că poa’ să vină
Primăvara, chiar c-o floare…
Dar ce te faci când, în grădină,
Curg, în valuri, ”lăcrămioare”?!
Sau când și tu-ai aripi frânte,
Și din suflet cioburi curg,
Cine,-atunci, să se frământe,
Când te vaeți, în amurg?!…
Cândva, m-ați acuzat, inept,
Cum că aș urî Femeia…
Dar să vă spun acuma drept:
Deloc n-ați înțeles ideea!
Din slova mea, fără suflare,
Din Romanțe și Crâmpeie,
Într-un țărm uitat, de mare,
Am creat, în zori, o Zeie!
Și-am cântat-o prin cuvânt
În toate zilele sub Soare,
Și i-am făcut din nori și vânt,
Noaptea, aripe să zboare.
Stăpânind pământ și lume,
Din Tártar până-n Elizee,
Și neavând, încă, un nume,
Eu i-am spus atunci: Femeie!
Și voi cânta-o, prin cerdacuri,
Cât timp floare vor da teii…
Să se spună, peste veacuri:
Ca Ea, poate, sunt doar zeii!
Cândva, m-ați acuzat, inept,
Că denigrat-am dumnezeia…
Mărturisesc – c-așa e drept:
Eu am iubit, mereu, Femeia!
10.01.2016
Cenaclul ROMANTICII (Migdale Marius) 