ATÂT DE MULT, IUBITO


Aşa de multe-mi eşti, iubito, doar într-una,
Şi-ntr-una singură atât de mult îmi eşti,
Şi-oricât de mult ai face pe nebuna,
Tot am să-ţi scriu, neîncetat, poveşti.

Poveşti pe care-apoi să le presar în stele,
Nu sub balcoane, în tirade lungi şi dulci,
Şi-n miez de noapte să îţi brodez din ele
Un aşternut de vise, în care să te culci.

Şi la pieptu-mi, dar, în zori, să te trezeşti,
Cu-acelaşi zâmbet tandru, care m-a vrăjit,
C-atât de multe,-ntr-una singură, îmi eşti,
Şi dacă azi nu te-aş iubi… aş fi sfârşit!

26.07.2014
Foto by Cristina Maria Firoiu®

image

WordPress for Android

CRÂMPEIE DE AMURG


Pe plaja blondă,-ntr-un amurg,
Vreau ploi de stele să îţi curg,
În depărtări îţi ducă întristarea,
Când tu valsezi, suav, cu marea.

Şi-n timp ce Luna ne veghează –
Păstrând Iubirea veşnic trează –
Atunci când noaptea e la apogeu,
Tu să te culci… la pieptul meu.

19.07.2014
foto by Cristina Maria Firoiu®

image

WordPress for Android

CRÂMPEIE CABALINE


Când de dorul meu afla,
Murgul, măré, mă lua,
Coama-n vânt şi-o flutura,
Şi ca gândul mă purta

Peste mări, peste câmpii,
Peste nopţi şi zori de zi,
Peste râuri, printre flori,
Printre stele, peste nori,

Printre zumzete de-albine,
Să fiu, iarăşi, lângă tine,
Peste munţi şi peste văi,
Să mă scald în ochii tăi…

18.07.2014
foto by Lia Sârbu®

image

WordPress for Android

REFORMĂ CU ŞTAIF


– caragialism de buzunar –

Vrând să facă iar Reformă
Ca să iasă norma – normă,
Ministeriu’ nostru Culturale
Nu face DĂCÂT… dandanale!

Bă, Proşti… da’ mulţi să fie!

„Să iasă norma la hectar” – cum spunea un alt onorabil Ministeriu al Culturii (recte Agrare), în distinsa Epocă de Aur!

Păi ce trebuinţă mai avem noi azi, monşer, de vestita cultură „bostanieră”, sau de mult-apreciata „căpăţânoasă românească”, sau de celebrele „tărtăcuţe umplute” (servite musai cu garnitură de creier destupat, ci nu cu tochitură de rumeguş sablat).

Şi păcat… că Dacii s-au născut şi autoeducat în spiritul lui „sunt arhitectul propriului destin”; România, însă, se zbate, mocirlos, în zodia nefericitului rac: tooot înapoi tragem de vreo juma’ de mileniu încoa’…

Dar, ţinând cont (şi) de faptul că Mamiţa este „pretenă” la cataramă cu madam Chiriţa, nu carecumva ar trebui să ne autosesizăm propriile conştiinţi atunci când îl vedem pe Guliţă stând braţ la braţ cu domnu’ Goe la „cafiné ţentral” şi puind ţara la cale?!… Ţă-ri-şoa-ra NOASTRĂ, cum spunea jupân Dumitrache…

Şi, când te gândeşti că aceste Loaze sunt Five-O’Clock-ul soţietăţii de mâine, cum să nu-ţi vină, stimabile, să le tragi vro „doo pirechi de palme”, că… oricum n’ai ce „onoare” să le mai pătezi…

18.07.2014

image

WordPress for Android

HORROR DOCTORIS CAUSA


– pamflet caragialistic –
(notă: orice asemănare cu personagiile reprezentează strict alegerea cititorului)

Cică-n întreaga ţară, de azi o lege s-ar fi dat
Ca orice Prost ce se respectă să aibă Doctorat,
Conform vechii zicale – rămase din bătrâni –
Cum că Omu’ fără Carte e… slugă la stăpâni.

Şi astfel mi se strânse, măré, o ditai adunare,
Comitete şi comiţii – d’alea, parlamentare,
Şi care mai de care arătându-ni-se într-a fi
Mai avizat spre-a hotărî ordinea… pentru o zi.

Şi-onorată-audienţă, ştiu că-ţi este tot un drac
A vorbi în continuare despre Plozi şi despre BAC,
Ştiu că Şcoala pentru tine mai nimic nu însemnează,
‘Tâta timp cât e condusă ba de-un Goe, ba de-o Loază.

Şi-şi adúseră aminte c-ăsta-i „anul Eminescu” –
Ce comédie, când pe scenă taman conu’ Tipătescu…
Şi cu toţii se-apucară să se dea mari eminologi,
Ajungând analfabeţii ne fie, astăzi, pedagogi…

Şi-ncep, doamne, să-I recite câte-un vers, câte o frază,
De se sucea sărmanu-n groapă mai ceva ca o sfârlează:
Ba o Floare-de-alabastră, ba Scrisoarea un-doi-trei;
Ah, de-ar mai trăi Eminul, de pământ ar da cu ei…

De-i întrebi cine-i Petrescu, vor răspunde: fotbalist…
Şi tot lor – Galaction le pare doar un Guru ocultist…
Despre Flori-de-mucigai – scrie-Arghezi, putrefact…
Însă au habar ei, veneticii, cine e zdreanţa, de fapt?!…

Dar mai e şi anul lui Enescu, Iorga, sau Alecsandri…
Suntem proşti făcuţi grămadă, cu-asta vrem a ne mândri:
Să ne batem joc de-naintaşi, şi de tot ce ne-au lăsat?!…
Dar mult prea mare-i nesimţirea, şi zic: zău, ar fi păcat!

Brâncoveanu-Vodă Constantin – poate fi şi anul lui,
Că atât-amar de vreme spaimă-a fost Sultanului;
De un’ să ştim noi, parveniţii, plini de-atâtea infamii,
Că-n Temelia astei ţărişoare şi-a zidit el proprii fii?!

Au mai fost şi Cărturarii – ce au inventat o Şcoală…
Vină, iară, Cantemire – din mormântu-ţi mi te scoală,
La fel ca-n vremea lui Ureche, sau Varlaam, sau Veniamin…
De ăsta-i preţul aroganţei – e musai treabă să-l plătim!!!

Dar, porniţi pe caterincă, am uitat chiar de Caragiale…
Avem multe facultăţuri… da’ nu ştim unde-i Haimanale…
Blamăm, pe-ascuns, pe Brancuzí, cum făceau pe vremi neferii,
Închină-te şi-nghite-ţi vorba – că d’aia-i masă a tăcerii!

Şi-ntorşi iară la-nchinat, mi-aduc, din nou, aminte –
Şi, zău, că nu pot să nu-mi fac draci pe cele sfinte –
Că azi aleşii noştri au decis, prin legea asta culturală,
Votând să mute-ntreg soborul din altar în… Şcoală.

C-avem nevoie de credinţă, monşer, asta-i corect,
Da’ nici că voi îndoctrinare în stilul vostru-abject!
Taman acum, în secolul vitezei, să ne fi-mpotmolit?!
Să ne-nturnăm din nou la Evul… Mediu, ‘cela inchizit?!

Vă duceţi preoţi în sutană, copiii-n pace ni-i lăsaţi
Să-şi aleagă singuri oastea, precum vechii învăţaţi,
Să-şi aleagă zei, războaie… dar şi Raiu-n care vor
Să-şi înceapă-o nouă viaţă – după ce în asta mor.

Și dacă azi ne-arată, Cleritatea, cu adevărat că-i pasă
(cum slova şi-o purta Bălcescu, umil, din casă-n casă),
Promit și eu să mă întorc, spăşit, din nou, la denii,
Atunci când Şcoala Românească va naşte, iară, Genii.

Dar Dumnezeu fiind scârbit, cam până peste-poate,
Să-şi verse mila peste noi – el nici că mai socoate,
Şi-n lumea asta izbutindă prin legile lui Nepotescu,
Cu-atât mai mult avem nevoie, AZI, de Eminescu!

10.07.2014

image

WordPress for Android

MESCHINUITATE


amicului M.S.

Ai tu habar, copilă, câţi oameni goi
Se îmbracă, azi, cu cerul dintre noi?!
Sau că vreun suflet, poate, mai abrupt,
L-a căptuşit, luându-şi-l pe dedesubt?!

Iar pe deasupra s-a-nvelit c-o pelerină,
Din nori grei – mai scurtă, şi meschină,
Să-şi camufleze în tăcere, şi pe-ascuns,
De universul ăsta rece – orice neajuns.

Şi şi-a brodat, nocturn, motive selenare,
Mascând ancestralele abisuri interioare,
Şi ploi de stele şi-a presărat pe la rever,
Doar ca să uite cât de gol e propriul cer…

Şi nici nu ai idee sărmanul cum planează
Prin văzduhul tău, de-ndat’ ce înserează,
Ca vulturii-nsetaţi – din vechiul Babilon,
Râvnind să-ţi scape, poate, vreun buton,

Cu care să-şi cârpească sufletul corupt,
Completându-şi cerul, purtat pe dedesubt…

06.07.2014

foto by Lia Sârbu®

image

WordPress for Android