ROMANȚĂ DE TOAMNĂ (E, iarăși, toamnă)


E, iarăşi, toamnă între noi,
Şi, iarăşi, vântul bate,
Şi cad şi frunze, cad şi ploi,
Şi lacrimi nezvântate.

Se duc, iar, stolurile-n zbor,
Spre-o altă primăvară,
Şi lasă-n urmă-le-un decor
Veşted – ce-nfioară.

De ce, azi, ochii-ţi reci şi goi
Schiţează sumbre riduri,
Şi-n inime, ca-ntr-un război,
Nefast, se ‘nalţă ziduri?!…

Te-ndeamnă rozele s’-abdici –
O, tu, regină-a nimănui –
Brăzdează toamna cicatrici
În ochii-ţi mari, căprui.

Cad, iarăşi, lacrime… şi ploi…
Iar vântul frunza-mbie…
Se-aşterne toamna între noi…
O toamnă… arămie.

28.09.2014

image

WordPress for Android

SCRISOARE DESCHISĂ


(manifest caragialistic în contra cretinismului parental)
– amicului X, din urbea Y,
intelectual de modă veche –

Bonjour, Stimabile și Onorabile!
Iacătă că avuserăm iară BAC. Și încă unul de aceeași calitate josnică și îndoielnică. Și ne întrebăm cine este vinovatul?!… Păi cum, monșer? Că ți-o spui io numaidecât: NOI! Noi, ăștia de-i privim de pe margine și nu îndrăznim a face ceva întru a schimba această stare… Că vorbim, vorba ceea, de destinul acestei națiuni.
Dar să ne întoarcem, revenind la BAC… Pedagojii dă şcoale nouă să fie vinovații pentru colapsul acestor ghenerățiuni de loaze? Prin slaba lor pregătire, din ce în ce mai imininche, am putea spune că da, au și ei partea lor de vină… Deși, dragul meu Amic, io îi văz prințipalii vinovați pe tutori. Căci ei sunt ceia carele îi modelează caracterul pupilului. Nu degeaba Mircea cel Bătrân (domnitor român, nu liceu sau stradă neasfaltată) și-a refuzat nepotul, pe Mihai Pătrașcu (mai târziu Mihai Viteazul, tot domnitor român, de asemenea nu liceu, și nici stradă), când acesta i-a cerut să-l ia la război, motivând că… îi lipsesc cei 7 ani de-acasă!
M-oi întreba cum modelează părinții caracterul plozilor. Păi… cu bani, le cumpără fericirea; cu mașini scumpe le asigură statutul social; iar cu ”las’ să-l pupe Mamița” îl transformă într-un veritabil GOE modern, care, de altfel, nu a dispărut niciodată din peisagiu, ci doar s-a ascuns, timp de un secol, de ”colegul de compartiment” care a luptat mereu să îl combată.
Dar de ce nu încearcă onorabilii parentali să îi cumpere un dram de minte?!… Şi zău că nu coastă mult! Doar… o Carte!
Căci se mai trezise un june, deunăzi, când am criticat, la fel de incisiv, atât cretinismul acestor Bacalaureanzi, cât şi prostia Ministeriului Inculturii, să mă dojenească: „Băi, comunistule, cum îndrăznești să ne comentezi?” Răspunsul meu retoric a fost pe măsura întrebării: „Amice, ești idiot?! EU (și când spun ”eu”, mă refer la cele peste 90 de procente, ale generației din care fac parte, care au promovat acest test) mi-am câștigat dreptul de a comenta, prin simplul fapt că EU am învățat CARTE! EU, stimabilă Loază, mi-am câștigat dreptul de a-mi contrazice sau contracara dascălii pentru că EU am citit, nu i-am luat peste picior! EU nu i-am Bătut, ci i-am Combătut, prin intelectul pe care mi l-au modelat! EU am știu să ma și joc, să și citesc, să cunosc şi istoria străbunilor mei; Eu am învățat după Cărți, nu după manuale alternative sau tablete; EU am dat admitere la liceu, nu teste de incultură sau de inCapacitate. Apoi, au urmat cruciadele: în fiecare dimineață găseam pe pupitru Scrisoarea pierdută de musiu Tipătescu… era, zice-se, a treia; la prânz stăteam la taclale cu Moromete, care îmi istorisea povestea… Spânzuraților, sau, după toanele-i, îl bârfeam pe vecină-su, ION (ăla de era mai avid după avere chiar şi decât Bălosu); după-amiaza, studiam itinerariul eroic al Vitoriei, cea care ne releva (și revela, în egală măsură) transhumanța spirituală a poporului român; iar seara, obosit, dar nu plictisit, adormeam, cu Luceafărul luminându-mi fereastra într-O noapte furtunoasă, în timp ce la căpătâi o Floarea albastră trona, măiastră, printre-atâtea Flori de mucigai… Și uite-așa, am trecut… BAC-ul! Și uite-așa, mi-am câștigat dreptul de a fi OM! Pe când tu, Loază, cu ce realizări intelectuale te lauzi? Căci, carevasăzică, dragul meu, ”Cultură Generală” nu este titlul unei emisiuni TV; ”Istorie” nu este traducerea albumului omonim al lui M.Jackson; iar ”Limba Română” este, din păcate, cea în care ai învățat tu să fii Tâmpit! Și motivul pentru care acest comunist îți mai sugerează din când în când să mai citești o carte, nu este pentru că el le-ar fi citit pe toate (deși ar face-o de-ar fi posibil), ci pentru că s-a săturat să-ți vadă prototipul cretinoid etalat cu aceeași fală augustă a cuceritorilor romani, și ridicat la rang de virtute, cu același triumf napoleonian… Am văzut cât de titanic ești, când, pus în fața acestui abis al vieții tale, Bacul, pe o ”Căldură mare” ai transpirat tot acel manelism infect cu care ți-ai hrănit intelectul! Și aș fi putut reduce tot acest manifest la doar trei cuvinte: Amice, ești Dobitoc!…”

Cam atât am avut de spus despre această ruşine pe care acest popor o trăieşte (printre multe altele). Dar, încă mai sper în acele orizonturi la care visau Bălcescu, Goga, sau Nichita…

Şi, hai aurevoire, monşer… Am fugit, că începe Şcoala…

15.09.2014

image

WordPress for Android

CÂNDVA, TE VOI SALVA


Cândva, te voi salva, iubita mea, de tine,
De demonii hulpavi ce te-au îmbrăţişat,
Şi n-am să îţi renunţ, de-a fi să se termine
Sărutul tău albastru, în sufletu-mi brodat.

De azi ne suntem, iar, în tabere străine –
Nici partizani nu suntem… nu suntem nici vrăjmaşi…
Cândva, te voi salva, iubita mea, de tine,
Şi-am să te duc departe de zeii pătimaşi.

Şi am să-ţi lupt ‘potrivă, chiar dacă te doare –
Nici zmei şi nici arhangheli să ne mai dezbine –
Căci n-am cu viaţa asta mai sinceră prinsoare
Decât să te salvez, iubita mea… de tine.

10.09.2014

image

WordPress for Android

ROMANŢĂ DE TOAMNĂ (Cad frunze, iar)


Cad frunze, iar, iubito, şi mă doare
Să te privesc, idilic, printre rădăcini,
Ne plâng salcâmii, văduviţi de floare,
Se-nclină amorţite roze prin grădini.

Cad picuri reci de rouă printre stele,
Încet, sub tălpi pământul ne îngheaţă,
Din vise nu se mai clădesc castele…
Cu lacrimi de nisip o plajă se răsfaţă…

Cad frunze, iar, iubito, şi mi-e teamă
Să mai sădesc speranţe pe alei pustii,
M-aşteaptă vulturi, însetaţi de dramă,
Să-mi las, de-a-ntregul, stârvul a pieri.

Prăbuşite-n mine, impériile de-o vară
Zac mute în decorul pictat de un penel,
Dar se destramă-ncet, fără ca să doară,
Şi între noi se-aşterne un întreg pastel.

Cad frunze, iar, iubito… Prin grădini
uitarea-i cea care condamnă…
Nici ploile, nici vântul, nu au vini…
E pur şi simplu… Toamnă!

08.09.2014

image

WordPress for Android