GARA

Într-o gară primitivă
Stau cu Moartea la taclale.
Mugind aspru, mai la vale,
Zace o locomotivă.

Știre dată la revistă:
Azi, șinele fac, iar, scandal.
Cocoțată, sus, pe-un deal,
Râde-o vacă laburistă.

Sorb o gură de pelin,
Și trag, în gând, o-njurătură.
Umbra-mi fuge de căldură.
Trenurile nu mai vin.

La o masă-alăturată
Un Arhanghel bea c-un drac.
Scuip în sân coniacul vrac:
„Facerea” a fost trucată.

Se trezește împiegatul.
Ortul pe-un rachiu l-am dat.
Moartea rău s-a bosumflat
Și a luat acceleratul.

Cuib își face-o barză chioară.
Macazul și-a cam luat vacanță.
Cum viața nu mai dă chitanță,
Eu plec să-mi caut altă gară.

04.03.2023

NEBUNA PASIUNE

În iad de aș ajunge,
Iar tu în Rai de-ai fi,
O viață după tine
La fel eu aș tânji

Cum tânjește Luna
Când Soarele e sus,
La singura lor șansă:
O clipă, la apus.

Să îți aud iar glasul
Șoptindu-mi toate cele,
Eu – în genunea lumii,
Iar tu, tronând în stele.

Și cu privirea-ți blândă
Ocheade să-mi arunci,
Să-ncalc cu nepăsare
A unșpea-ntre porunci:

„Oprit ți-e ție, demon,
Să te îndrăgostești
De chipul ei angelic,
De ochii ei cerești”.

Din iad de aș purcede,
Din Rai tu de-ai veni,
Muritori în lume
Noi doi ne-am întâlni.

Și de-ai să scrii în ceruri
„Mi-e dor de tine, iar”,
Voi știi că sacrificiul
Meu, nu e în zadar.

Apoi să-mi cer iertare
Că iadu’ l-am sfăr’mat,
Când drumul către tine
Cu porți l-a ferecat.

Și-aș prăvăli cu sete
Raiul, pe Pământ,
Ca din abis, în ochii-ți,
Să mă ridic un sfânt.

Și-n iad de aș rămâne,
Iar tu în Rai de-ai fi,
Cu-aceeași pasiune,
Nebună, te-aș iubi.

03.08.2020

POVESTE CA-N POVEȘTI

A fost odată, ca-n povești,
Și, zău, că nu este minciună:
El n-avea straie-mpărătești,
Nici ea, în păr, sclipiri de Lună.

El nu luptase c-un balaur,
Și niciun zmeu nu a înfrânt,
Nici ea țesea în fir de aur,
În turnul ei, vré un veșmânt.

El n-avea cal care mănâncă
Jăratec, ca să zboare-n zări,
Nici ea castel săpat în stâncă,
Tronând vreo șapte mări și țări.

El n-a furat nici merele vrăjite,
Nici blana de pe urs i-a dat,
Voia doar buzele-i roșite,
Când pradă gurii sale s-a lăsat.

Căci ea era atâta de frumoasă,
Încât și Soarele gelos era
Că Noaptea-i poposea în casă,
Și-n păru-i stele-i împletea.

Când dimineața, iarba fină
Cu roua dulce-o dezmierda,
Lui – icoană fără vină
Ea-n pragul casei îi părea.

Mierlele cântau, sublim, în zare,
Din treburi sfinții s-au oprit,
Sub pomii care-au dat în floare
Pe veci ei sufletele și-au unit.

De-atunci au tot trăit o viață
Cum numa-n basme definești.
Și, cum spuneam și în prefață,
A fost iubire… ca-n povești!

20.04.2020

ARS POESIS

Era ca într-un timp, Poete,
Când versul dulce se scria
De romanticii æzi cu plete,
Și jovialii trubaduri-sadea.

Pe vremea aia, încă, versul,
Din pathos, mult tumult isca,
Mișcând, în juru-i, Universul,
Prin dulce, melodia sa.

Nimeni nu mai știe-a scrie,
Azi tindem versul a-l uita…
Fără un strop de melodie,
În călimară, pana s’a usca.

Tu îmbracă, iar, veșmântul,
A ‘cela care-ai fost, cândva,
Să renască, iar, cuvântul,
În veșnică, splendoarea sa.

Poetul s-a născut scriind,
Și asta face osebirea:
Prin pana lui, poeziind,
Va nemuri Iubirea!

13.10.2020

DE DORUL TĂU

Așa puțin a mai rămas
Că strigă îngerii-ntr-un glas,
Eu număr ceasul după ceas,
Așa puțin a mai rămas…

Și număr orele de foc
Ce țin pământul tot pe loc,
Toți zeii,-n taină, îi convoc,
Și număr orele de foc…

Și privesc pe geam mereu
Cum ploaia cade tot mai greu,
Dar nu-i decât un vechi clișeu,
Și privesc pe geam mereu,

Și-ți caut urma ta pe jos
Când calci cu pasul tău duios,
Fac reverențe lungi – evlavios,
Și-ți caut urma ta pe jos…

Și cum curg orele de foc
Toți zeii,-n taină, îi convoc,
Să numere un ultim ceas:
C-atâta, doar, a mai rămas.

28.07.2017

DOZA IDEALĂ

Mă enervezi,
Mă captivezi,
Mă agasezi,
Mă motivezi,
Jude, tu, care m-acuzi,
Saltimbanc ce mă amuzi,
Cu-abnegație mă cerți,
Cu pasiune, apoi, mă ierți,
Și mă scoți ades din minți,
Și-apoi, iară, mă alinți,
Acu’ mă vrei, acu’ mă lași,
Parcă-s slugă la-arendași,
Și atunci când vreau să fug
Tu mă urci din nou pe rug,
Iar când vreau ca să revin
Îmi crești stresul sanguin:
 
Mă-nnebunești,
Mă liniștești,
Și-apoi, iar mă zăpăcești…
Mă răscolești,
Te răcorești,
Dar eu știu că mă iubești…
Când vrei tu, să mă posezi!
Când ai chef, mă-eliberezi…
Mă alungi, și-apoi, de draci,
Ca-ntr-o pânză mă atragi,
Ca o matcă mă-mpresori
La pieptul tău, de-atâtea ori.
Cu priviri suav-obscene
Mi-ai intrat adânc în vene,
Și îmi curgi ca un torent,
În continuum prezent.

Te expir
Și te inspir
Ca pe-un parfumat zefir,
Ca pe-un drog, o pasiune,
Ce în suflet se depune…
Poțiune… Elixir…
Mă vrăjești mai abitir,
Și în tot acest delir
La picioare-ți sunt martir —
Pentru tine,-un… chilipir —
Zău că nu știu ce îmi faci,
Mă urăști, dar mă și placi,
Mă ridici și mă cobori,
Când în iad, când peste nori,
Și-o vei face-așa, mereu,
Ducând tot la apogeu.

Dar declar în fața lumii
Ca să știe și postumii:
Ah, Femeie, tu, fatală,
Îmi ești doza ideală!

23.02.2017

EȘTI TITLUL VIEȚII MELE

…Și am ales să te iubesc pentru că îngerii tăi linișteau toți demonii mei…

În piele,-adânc, tu-mi scrii prefața
Dulcei vieți, la care am râvnit,
Când Soarele-mi traduce dimineața
Ce Luna,-n noapte, mi-a șoptit.

Și inima-ți de-ar vrea în doi să bată,
Suav și tandru să-mi gravezi
Cu dinții,-n carnea-mi sfârtecată,
Povestea-n care nu mai crezi.

Și în priviri să-mi creionezi icoane,
Cu ura sfinților ce se jertfesc,
Și să mă cerți, apoi, pentru canoane
Ce tot încalc, de când iubesc!

Și de-i simți că visele-ți sunt pline
De-amoru-mi ce te-a răvășit,
Să împletești din clipe, iar, destine
Ce nu cunosc vreun asfințit.

Și de-ar trebui, iubita mea frumoasă,
Cu îngerii-mpreună eu aș sta,
Și-aș bea, și-aș chefui, cu ei la masă,
Și „a iubi”, din nou, i-aș învăța.

Și-aș învăța și marea, iar, să cânte,
Cu valurile-n țărm, pe înserat,
Și-aș îndemna sirene să se-avânte
Dupa vreo perlă rară, pe uscat.

Și-aș învăța chiar zeii să-nțeleagă
Tot zisul care încă nu s-a zis,
Și aș privi cum „orbii” ne dezleagă
Scrisul care încă nu s-a scris.

Și-aș învăța și demonii să-și ierte
Păcate — strânse-n urma ta,
Și-apoi, cu pathos, buzele-mi inerte
Eu pradă gurii tale le-aș lăsa.

Și-n fiecare clipă cu dinții ți-aș grava,
Minunea mea, în piele,-o poezie…
Și-n carnea-mi sfârtecată te-aș sculpta,
Să-ți fiu… Să-mi fii… O veșnicie!

Și pentru-aceste suflete meschine
Să fim modelul ce-au râvnit…
Căci, azi, în lume, visele sunt pline
De proști-nebuni, ce s-au iubit!

11.02.2017

UN SOARE, UN PĂMÂNT, ȘI O FEMEIE

Te port în gând cum vântul poartă
Acea mireasmă dulce a florilor de tei,
Și-am să te rog, Minune, de mă iartă
Că te asemăn azi c-o Zeie-ntre femei.

Ești blânda desfătare a zorilor târzii,
Când greierii țes triluri în surdină,
Iar tu cu gingășie la pieptul tău mă ții,
Și-ntreaga mea suflare ți se-nchină.

Și clocotind de dor îmi curgi prin vene,
Asemeni unui fluviu de patimi te-ntețești,
Sedimentând în mine visele-ți perene,
Tânjind să fiu eu delta în care te sfârșești.

Și-atâta de adânc în suflet te-am sculptat
Încât natura geme de-această frenezie,
Apoi, nebun de tine, cu drag m-am apucat
Să-ți încrustez în piele, suav, o poezie.

Eu cred în trei minuni pe-această lume:
Un Soare, un Pământ, și o Femeie…
Pământul să ne țină, Soarele ne-ndrume,
Și mai sus de toate, TU-n viața mea o Zeie!

26.09.2016

Publicat de pe WordPress

MUZA

Tu Muză-ai fost, și vei rămâne,
Pentru un biet poet de mahala,
Ce toată viața va să-ngâne
De dor, poeme-n urma ta…

Dar prea departe dusă ești
Poetul pasul ți-l petreacă,
Din ce în ce te-asemuiești
Amantelor ce vin și pleacă.

Însă nu-i bai, ca tine-s toate,
Și ca tine multe or mai fii,
Dar să nu uiți, dacă se poate,
Că și Poeții pot muri…

23.09.2016

Publicat de pe WordPress

ȘI DACĂ…

Și dacă-n zorii dimineților rebele
Ți-aș scrie-un vers suav pe piele
Ce-ar clătina din temelii castele,
Ți-ai iscăli sărutul pe buzele mele?

Și dacă-n miezul zilelor cu Soare
Eu ți-aș picta-ntr-un țărm de mare
Patimi și dorinți mistuitoare,
Își vor găsi, la pieptu-ți, alinare?!

Și dacă-n nopțile lucind de stele
Te-aș ține prinsă-n visurile mele,
Și te-aș sculpta adânc în piele,
Mi-ai zâmbi în diminețile rebele?!

18.09.2016

Publicat de pe WordPress

CÂNDVA, AM FI PUTUT…

E-o seară frumoasă, Copilă!
Și stelele-n lac clipocesc…
Mai este și-o Lună fragilă,
Și lacrimi ce nu contenesc…

Îți mai aduci aminte tu, Copilă?
Cândva, am fi putut să ne fi fost
Doi nebuni, sub ploaia cea fragilă,
Avându-ne asupră cerul, adăpost.

Am fi putut, ca Phœnix, a renaște…
Și nimic pe lume ne-ar fi-nfrânt…
Dar Zeii, toți, sărit-au te demaște
Că m-ai trădat prin faptă și cuvânt.

Am fi putut clădi chiar și castele
Din lutul ancestral și clipele în doi,
Dar tu mi te-ai pitit pe după stele,
Și-apoi ai tăvălit cu mine prin noroi.

Am fi putut avea chiar lumea toată
La al nostru deget — cel mai mic…
Dar luându-mi-te, iară, după gloată,
Forțatu-m-ai chiar astăzi să abdic.

Și-mi vei pleca, apoi, fără tăgadă,
Și-adânc în mine ai să mă cobori,
Căci nu ți-am fost decât o pradă
Pe care ți-a fost milă s-o omori…

O seară frumoasă, Copilă!
Și-o viață, asemeni, să ai!
Sunt stele, și-o Lună fragilă…
Păcat că nu vrei să stai…

27.06.-12.08.2016

Publicat de pe WordPress

CÂNDVA, AM ÎMPĂRȚIT IUBIREA

Cândva, am împărțit iubirea-n două…
Și-apoi am aruncat-o-n cele patru zări,
S-o vânture, jumatea-mi, și s-o plouă,
S-o ducă mateloții departe, peste mări.

Cândva, am împărțit iubirea-n două…
Și-am aruncat-o în înalturi, peste nori,
Tandru-nvăluită într-un bob de rouă,
Jumatea ta, suav, să cearnă peste flori.

De fapt, am împărțit iubirea-ntr-una,
Și-atâta de adânc am îngropat-o-n noi,
Încât a prins chiar rădăcini, nebuna,
Pentru-ntreaga viață, și viețile de-apoi.

29.03.2016

MAMELOR DIN ROMÂNIA

(caragialism de luat în seamă)

Mamelor din România
Nu-i mai bateți pe copii,
Ci lăsați-le prostia
Model în viață spre-a le fi!

Așa ne spune,-azi, legea țării:
Bâjbâiți ca roata într-un zimț!
Ne-au pus în fața abjurării
De orice lege de bun-simț…

Europa, astăzi, ne condamnă
Pentru o palmă, o nuia…
A uitat Bătrâna Doamnă
Că-n Ev-Mediu-i sclavagea?!

Și mi-i lega în lanțuri grele
Ca pe ultimii damnați!
Astăzi, ei se leapădă de rele!
NÓI suntem, ázi, cei încuiați!

Și-astăzi, după-atâta sânge
În care fiii și-au crescut,
Întreaga Europă plânge,
Iar Mumele plătesc tribut!

Pe când fiii noștri de roman
Palma sfântă de și-au luat,
S-au mândrit că-s din țăran…
Amărât… Dar educat!!!

Iar pe-a lor mume geto-dace
Blamați-le că i-au certat;
Dar au știut din ei a face
Oameni de nelepădat!

Și,-azi, în contra legii țării,
Și-a prostiei ce se vrea,
Din adâncul călimării
Eu legiferez așa:

Mamelor din România
Educați-i pe copii,
Că-i apucă pandalia,
Și-n Ev-Mediu vom sfârși!

26.03.2016

PARAFRAZĂ LA NICHITA

A venit.. A venit iarna…
Și cuib își încropește la șosea.
S-a întors, iubito, iarna…
Cu flori de cireș și fulgi de nea.

A venit, iubito, iarna…
Și te rog să nu suspini,
C-au lăcrimat destul copacii
Flori suave prin grădini,
Flori din cele mai vestite,
Galbene, sau roz, sau bleu,
Albe,-așa cum este marma
Din simfonia „l’Adieu”.

A venit.. A venit iarna…
Și cuib și-a făcut în inima mea.
S-a întors, iubito, iarna…
Cu flori de cireș și fulgi de nea.

S-au dezbrăcat, pe-alei, copacii,
Ți s-a dezis amorul de cuvânt,
Iar pasu-mi greu, pe unde trece,
Pictează florile-n pământ.
Mi-ai norocit, în primăvară,
Cu „iarna”-ți – firile Boeme…
Și-n timp ce pomii ning de floare,
În urma ta, eu ning… poeme!

Și s-a întors, iubito, iarna,
Cu flori de cireș și fulgi de nea.
Dar ce folos c-a venit iarna?!…
Nu mai ești tu floarea mea…

22.03.2016

CRITICILOR MEI

Cândva, m-ați acuzat, inept,
Cum că aș urî… Femeia.
Vă voi spune-acuma, drept,
Care e – de fapt – ideea:

În lumea asta, prea nebună,
De-i spui de rău unei femei,
Și Rai, și Tartar, se răzbună,
În piept cu ea dacă te iei.

Când te-abați, în ochii-i mari,
De la calea ta, cea dreaptă,
Să nu uiți, nicicând, s-o ”pari”
Tot pe ea cea mai deșteaptă.

Și să-i scrii, în prag de noapte,
Lungi poeme de amor,
Și pe rând, cu tandre șoapte,
Să-i lingi rănile ce-o dor….

Și s-o ridici pe piedestaluri
Ce umbresc și munți, și nori,
Și-apoi s-o-mbuni cu idealuri
Transcendente-n dulci fiori.

Bătrânii spun că poa’ să vină
Primăvara, chiar c-o floare…
Dar ce te faci când, în grădină,
Curg, în valuri, ”lăcrămioare”?!

Sau când și tu-ai aripi frânte,
Și din suflet cioburi curg,
Cine,-atunci, să se frământe,
Când te vaeți, în amurg?!…

Cândva, m-ați acuzat, inept,
Cum că aș urî Femeia…
Dar să vă spun acuma drept:
Deloc n-ați înțeles ideea!

Din slova mea, fără suflare,
Din Romanțe și Crâmpeie,
Într-un țărm uitat, de mare,
Am creat, în zori, o Zeie!

Și-am cântat-o prin cuvânt
În toate zilele sub Soare,
Și i-am făcut din nori și vânt,
Noaptea, aripe să zboare.

Stăpânind pământ și lume,
Din Tártar până-n Elizee,
Și neavând, încă, un nume,
Eu i-am spus atunci: Femeie!

Și voi cânta-o, prin cerdacuri,
Cât timp floare vor da teii…
Să se spună, peste veacuri:
Ca Ea, poate, sunt doar zeii!

Cândva, m-ați acuzat, inept,
Că denigrat-am dumnezeia…
Mărturisesc – c-așa e drept:
Eu am iubit, mereu, Femeia!

10.01.2016

ȚIE, NE-FEMEIE…

Și mi te-ai dus, albă minune,
Și-ai plecat, îngerul meu,
Unde dracu – nu pot spune –
Ți-a dus pasul, Dumnezeu.

În lumea ta, mascat-perfectă,
Crezut-ai că pot fi și eu
Vreo tălâmbă de marionetă,
Iar tu, vezi-doamne, vré un zeu.

Și-ai plantat în bătătură
Spini – în loc de ghiocei,
Crezând că, la băutură,
Am să calc taman în ei.

După cum mă știi, iubito,
Cu băutura nu mă-mpac,
Îmbătat fui, zăpăcito,
Chiar de ochii tăi de drac!

Și la schimb, drept răzbunare,
Ți-am plantat în pat doar crini,
Iar când ți-o fi de-o sărutare,
Amar, de doru-mi să suspini.

Pe jos sădit-am flori de câmp,
De-un cenușiu ușor neînverzit,
Azi simbolizează cât de tâmp
Fost-am ieri, când te-am iubit.

Așa de reci îs ochii tăi, iubito,
Precum un sânge de vampir…
Ți-i mai admir și azi, nefericito,
Doar așa, din… pamplezir.

Căci ce ți-am dat eu nu-ți va da
Niciunul, într-această viață,
Dar poate că-ntr-o zi vei realiza
Că inima nu-i marfă-n piață.

E prea târziu să înțelegi, anume,
Și ăsta-i tristul adevăr, de vrei,
Nicicând vei fi, în astă lume,
Nebuno, tu, Femeie-ntre Femei!

27.12.2015

DE-A IARNA SURPRINSELEA

S-a anunțat că mâine seară,
În tropicala noastră țărișoară,
Va ninge pentru prima oară
În existența ei, cea milenară.

De mâine seară vin ninsori.
Și iar ne-ncearcă pandalia!
De n-ar fi nins de-atâtea ori
În plină iarnă,-n… România!

Dar din Guvernul „Hoț-Bărbat”
O știre-bo(a)mbă se prelinse:
Autoritățile déja(!) au decretat
Că poimâine vor fi… surprinse!

26.11.2015

ȚI-E GÂNDUL DEPARTE

Ți-e gândul departe, Copilă,
În orizonturi ce nu par lumești…
Ce dulce-suavă idilă
Între Tine și Lume, sădești.

Ți-e gândul departe, Copilă,
Dar cu ochii închiși mă privești
Cu-aceeași dorință febrilă
Cu care zarea încerci s-o găsești.

Ți-e gândul departe, Iubito,
Dar în sufletu-ți încă nutrești,
Cum Manole pe Ana’a zidit-o,
Tu lumea-mi, la fel, s-o clădești!

Ți-e gândul departe, Copilă,
Și-ntre Tine și Lume-mpletești
O dulce-suavă idilă,
În orizonturi ce par nelumești.

08.11.2015

Photo by Teodora Mănăilă™

UNDE ERAI CÂND TE IUBEAM

Mă uit la tine-acum, şi-mi amintesc
Cât de plăcut era, cândva, să te privesc,
Și cât de mult mi-erai, mereu,
Femeie – universul meu….
Ieri cădeam pradă stării de visare
Când te priveam, în prag, seducătoare,
Dar azi vin îngeri să se-adape
Cu lacrimi împietrite-n pleoape.

Acum, de ce ai mai venit?
Ce colț de lume-ai năruit,
Ce universuri colorate-ai asfințit,
Și câte suflete sărmane-ai mistuit?
Nu ți-a ajuns că, ieri, când ai plecat,
Sufletu-n otravă mi-ai lăsat,
Și-adânc, în amintire, mi-ai sculptat
Sărutu-ți, ce ma-nveninat?

Ca vulturii-nsetați de Prometeu,
Trufașă, te-ai întors după trofeu…
Vrei tu să fii cea care-l duce
În vârf de Gólgota, pe cruce?
Spui, azi, că mă iubeşti? Târziu!
Unde erai, când eu puteam să-ți fiu,
În vremi apuse, de-altădat’,
Și cavaler, și mândru cruciat?

Deși, cândva, eu îți eram,
Unde erai când te iubeam?!…

01.08.2015

FLOARE DE MAI

Îți amintești, copilă, când spuneai
Că dintre toate-ți plac doar Florile de Mai?

Când adormeai, și-ți presăram prin vise
Nemărginite lanuri de iriși și narcise,
Iar pe bolta-ntunecată, în loc de mii de stele,
Eu îți pictam, copilă, în rogvaiv, lalele,
Și gerbere-nroșite, duioase gladiole,
Sau stânjenei sălbatici, din țărmuri spaniole?

Apoi, pe noptieră – știindu-te că-ți plac –
Zambile, crizanteme, și flori de liliac,
Se completau în vaza plină cu bujori,
Așteptând să vină, iar, zorii următori,
Când te-mbia, în dulce’-a greierilor simfonie,
Sentimentala mea Cafea, cu iz de iasomie…

Îți amintești, iubito, când stăteai
Până târziu, în nopțile de Mai,
La pieptul meu, și îmi cereai
Să nu ne-alung, nicicând, din rai?
Iar viața noastră – o-ntreagă odisee –
S-o-mpodobim, regal, cu azalee,
Și-n așternutul alb de orhidee
Să ne iubim ca zeii-n Elizee?

Dar, azi, îmi este cerul îmbrăcat în nori
Ce-și scutură-n adins, reci, nepăsători,
Picurii de lacrimi, grei, sfâșietori,
Peste-o vară tristă, lipsită de culori…
Deși-n fereastra mea răsar aceiași zori,
Ceva,-n tabloul ăsta, lipsește dintre flori…

Îți amintești, iubito?! Tu erai
Mândra mea Floare de Mai…

01.06.2015

photo by Andreea Serpegean™

PACTUL

Ne suntem, azi, într-o dispută
Născută ieri dintr-un război,
Se-ndeamnă zeii să-şi asmută
Înfometaţii cerberi între noi.

Ne suntem, iar, în tabere opuse,
Şi între noi se naşte un abis,
Decad, nefast, cu aripe răpuse,
Arhangelii de care ne-am dezis.

Pretenţiile-mi sunt mărunte,
Revendicările-s asemenea,
Însă privirile-ţi, atât de crunte,
Nu contenesc în a mă săgeta.

Răzbat cu gândul peste dealuri,
Mi-arunc privirea peste văi,
Scruntez apusurile-n maluri,
C-un dor nebun de ochii tăi.

Şi îţi propun, iubito, azi un pact,
Chiar dacă armistiţiul pare efemer:
Tu să începi a te purta cu tact,
Iar eu să-ţi fiu, din nou, un cavaler.

30.01.2015

IUBEŞTE-MĂ, FEMEIE

Iubește-mă, Femeie,
Și nu-ntreba de ce
Nu-s urse-n cer să steie,
Nici Lună nu mai e.

Șirag – mărgăritare –
La gât eu ți le-am pus,
Și stelele de mare
La țărm ți le-am adus.

Sărută-mă să doară,
Dar nu mă întreba
De ce Steaua Polară
Tot iese-n calea ta,

De ce e tristă Luna
Când afară plouă,
De ce îmi curg, într-una,
Din ochi, boabe de rouă.

De ce mi-ai alungat
Arhanghelii din cer?
Căderea mea-n păcat
Rămâne un mister!

Și-așa va fi să fie
Pentru înc-un veac,
Căci dorul meu nu știe
În lume niciun leac.

Iubește-mă, Femeie –
Nu-ți cer nemurirea –
Dă-mi doar o scânteie
Și am s-aprind iubirea!

07.12.2014

WordPress for Android

CÂNDVA, TE VOI SALVA

Cândva, te voi salva, iubita mea, de tine,
De demonii hulpavi ce te-au îmbrăţişat,
Şi n-am să îţi renunţ, de-a fi să se termine
Sărutul tău albastru, în sufletu-mi brodat.

De azi ne suntem, iar, în tabere străine –
Nici partizani nu suntem… nu suntem nici vrăjmaşi…
Cândva, te voi salva, iubita mea, de tine,
Şi-am să te duc departe de zeii pătimaşi.

Şi am să-ţi lupt ‘potrivă, chiar dacă te doare –
Nici zmei şi nici arhangheli să ne mai dezbine –
Căci n-am cu viaţa asta mai sinceră prinsoare
Decât să te salvez, iubita mea… de tine.

10.09.2014

WordPress for Android

FERPAR

– caragialism de buzunar –

Astăzi am scris la Gazetă,
Pe un colţ mai şifonat –
Într-o lucrare desuetă –
Despre-o Damă şi-un Bărbat.

Se făcea că Dama noastră,
Făr’ un pic de caracter,
Cu o tehnică măiastră,
Amăgi un Domn belfér.

Şi n-avea alte interese,
Mai mult nici că îşi dorea,
Decât drumuri lungi şi dese
La banca lu’ Dom’ Beizadea.

Şi-o ţinu aşa, o vreme,
Fără, însă,-a-i mai păsa
Că aste „pártiuri” boeme
Contul repede-i golea.

Şi, rămasă fără ponturi,
Se decise ca-ntr-o zi
Alte biete… orizonturi
Să încerce-a le-amăgi.

Dar aflând despre Infamă,
„Răzbunare!”, Domnu’-a zis;
Însă,-atunci, coţcara Damă
C-un sărut l-a… sinucis!

Ce am scris eu la Gazetă –
Constat acum, în epilog –
Că lucrarea-mi desuetă
E de fapt un… necrolog!

08.08.2014

foto by Lali Lala®

WordPress for Android

ATÂT DE MULT, IUBITO

Aşa de multe-mi eşti, iubito, doar într-una,
Şi-ntr-una singură atât de mult îmi eşti,
Şi-oricât de mult ai face pe nebuna,
Tot am să-ţi scriu, neîncetat, poveşti.

Poveşti pe care-apoi să le presar în stele,
Nu sub balcoane, în tirade lungi şi dulci,
Şi-n miez de noapte să îţi brodez din ele
Un aşternut de vise, în care să te culci.

Şi la pieptu-mi, dar, în zori, să te trezeşti,
Cu-acelaşi zâmbet tandru, care m-a vrăjit,
C-atât de multe,-ntr-una singură, îmi eşti,
Şi dacă azi nu te-aş iubi… aş fi sfârşit!

26.07.2014
Foto by Cristina Maria Firoiu®

WordPress for Android

MESCHINUITATE

amicului M.S.

Ai tu habar, copilă, câţi oameni goi
Se îmbracă, azi, cu cerul dintre noi?!
Sau că vreun suflet, poate, mai abrupt,
L-a căptuşit, luându-şi-l pe dedesubt?!

Iar pe deasupra s-a-nvelit c-o pelerină,
Din nori grei – mai scurtă, şi meschină,
Să-şi camufleze în tăcere, şi pe-ascuns,
De universul ăsta rece – orice neajuns.

Şi şi-a brodat, nocturn, motive selenare,
Mascând ancestralele abisuri interioare,
Şi ploi de stele şi-a presărat pe la rever,
Doar ca să uite cât de gol e propriul cer…

Şi nici nu ai idee sărmanul cum planează
Prin văzduhul tău, de-ndat’ ce înserează,
Ca vulturii-nsetaţi – din vechiul Babilon,
Râvnind să-ţi scape, poate, vreun buton,

Cu care să-şi cârpească sufletul corupt,
Completându-şi cerul, purtat pe dedesubt…

06.07.2014

foto by Lia Sârbu®

WordPress for Android

ROGVAIV

Penelul tău mă-mbracă în umbre reci şi moi,
Iar cu focul din priviri de gânduri mă despoi,
Schiţează-mă prin parcuri cu-alei fără sfârşit,
Şi culcă-mă, apoi, în lanuri de maci, în asfinţit.

Penelul tău dansează pe-o nuanţă străvezie,
Cum valsează marea-n zori pe plaja mea pustie,
Mi te apropie-n culori, cu zâmbetu-ţi cochet,
Sedus ca Samson de Dálila, m-aşterne-n şevalet.

Şi-apoi tu cântă-mi, iară, Romanţa Lunii, în pastel,
Să-mi potolească-azi jarul din sufletu-mi rebel…
Şi-aşa cum notele se-ngână, suav, pe portativ,
Pictează-mi, cu candoare, tristeţea-n ROGVAIV.

28.06.2014
photo by Lia Sârbu®

WordPress for Android

MERITUL PIONIERESC

(caragialism de buzunar)

Cândva era o vreme când în Şcoala românească
Se făcea ce Intelectualii numeau cu fală Carte;
Dar astăzi, din păcate, revine moda chiriţească,
Iar noul nostru Pedagog cu Goe banca îşi împarte.

Dar, ca orişicare om cu carte (care se respectă)
Din ţărişoara asta sfântă – de-acum a nimănui,
Îmi arog senin tupeul, şi dreptul ce-mi reflectă,
De a scuipa – scârbit – veninul în ochii orişicui

Va îndrăzni să îmi impună prostia drept virtute…
Şi-atunci, ca fiara, mi-oi ridica-mpotriva lui peniţa,
Iar versurile-mi crunte ca pe Cerberi voi asmute…
Eu am crescut cu Eminescu, nu voi a ştii cine-i Chiriţa!

Dar astăzi tu, neo-Guliţă, prin natura ta abjectă,
Nu ai habar de datini sau graiul strămoşesc…
Pe când, mai ieri, exclus fiind din lumea ta infectă,
Cu mândrie port şi astăzi Meritul Pionieresc!

22.06.2014

WordPress for Android

RESEMNARE

Îţi zac alături, ca-ntr-o închisoare…
Mai scriu, din când în când, pe ziduri câte-un vers –
Că mi-ai călcat până şi visul în picioare,
Şi chiar şi zorii zilei mi i-ai şters.

Priveşte-mă acum în ochi cu nepăsarea
Acelor temniţi negre – cu pereţii reci,
Şi în genunchi să îmi cerşeşti iertarea
Când vei dori din mine, într-un târziu, să pleci.

Dar te provoc să ne jucăm cu Soarta,
Cu Timpul, şi cu Noi – de-adevărat’ –
Şi să vedem cine se-ntoarnă, ca în Sparta,
După război, pe-un suflet de metal culcat.

Hai să-ngropăm, prea-adorato, şi Destinul,
Oricum, îţi cer prea mult să mă cunoşti…
Ce-mi simţi pe buze-i clocotind veninul
Ce-ai reuşit, mai ieri, în suflet să-mi împroşti.

Şi de nu îţi voi răspunde, măcar să înţelegi
De ce, minunea mea, de tine m-am dezis:
Drumul nostru-n viaţă, ce astăzi îl dezlegi,
Cu un sărut în suflet, cândva, eu ţi l-am scris.

16.04.2014

WordPress for Android

DEZAMĂGIRE

Ieri mi-ai vândut iluzii, iar azi mi-oferi speranţe,
Ţi-ascunzi deşertăciunea sub zâmbete şi măşti,
Dar ignori că între noi se nasc, vădit, distanţe,
Şi-n loc să-mi dai iubirea, preferi să mă urăşti.

Şi-mi porţi mereu în suflet alte şi-alte doruri,
Mascând furtuna-arzândă prin calmul aparent,
Apoi, falsezi un zâmbet tandru în recile decoruri,
În timp ce ochii ţi-i acoperi cu un fard strident.

Iar trupul dezgolit, stârnind plăceri nevinovate
În nopţile fierbinţi – eu nu vreau să-l mai ştiu…
Căci buzele-ţi, mai ieri în trupu-mi încrustate,
Cu nepăsare-azi sunt mânjite în roşu sângeriu.

Dar oare-atunci când zeii sorţii-ţi vor decide,
Iar ultima-ntre măşti, nefast, îţi va cădea,
Iubito, zâmbetul tău fad pe cine-ar mai ucide,
Când, îmbătrâniţi de lacrimi, ochii-ţi vor seca?!…

05.04.2014

WordPress for Android

MATEMATICA IUBIRII

Învață-mă să te iubesc așa cum știu că vrei,
Nectar să-ți fiu – turnat, în cupa de cristal,
Când pe satinul violet te pierzi în ochii mei,
Topindu-ne-ntre perne, ca într-un joc tribal.

Dar cu ce parabolă subtilă, în aceste situații,
Pot extrage-o rădăcină amplă dintr-un vers?!
Căci eu aș merge mai departe, cu alte ecuații,
Sfidând și rima la pătrat – restantă-n univers!

Și-aș mai emite,-n gând – în alb – o teoremă,
Având la bază-un épos din páthosu’-ancestral,
Și aș mai pune lacrimi și dor într-o problemă,
Și-aș rezolva pe loc uitarea într-un mod banal.

Apoi, în simfonia necântată a greierilor triști,
În noaptea-n care nuferi din lac sărută Luna,
În paradoxuri și-axiome din nou să îmi exiști,
Postulând, pasional, iubirea, pentru totdeauna!

Învață-mă să-ți fiu dorință, și să te-ating ușor,
Când norii țes stropi gingași de rouă peste noi;
Cu un buchet de mângâieri spre tine să cobor,
Și-n Matematica Iubirii să ne-mpărțim la Doi!

24.03.2014

BLESTEMUL ZEILOR

Cândva, chiar zeii m-au vrut mort…
Dar, pesemne, Moartea mă adoră,
Căci m-a trimis ‘napoi, să-mi port
Blestemul moștenit de la pandoră!

Cândva la trântă chiar cu dumnezeu
M-am luat, în luptă-atât de dreaptă,
Încât am strâns demónii-n jurul meu
Corupând Arhanghelii c-o treaptă.

Nu am pretins eu însumi dezlegarea,
Nici să mă nasc, măcar, nu am cerut,
Dar îmi asum, fățarnic, îngâmfarea,
De-a fi ‘naintea zeilor… un Decăzut!

Și îmi arog dreptul vremilor antume
De a ieși pe ușa vieții când vreau eu!
Căci n-am un pact făcut cu astă lume,
Și nici contract semnat cu vré ún zeu.

Și ca-n trecut încearcă, tot aceiași zei,
Să îmi prăvale, iară, ortul pe pleoape,
Uită, dar, mișeii, că Muzele-s femei
Și ele-i stau mereu Poetului aproape!

09.03.2014

AMANTA

L-ai cucerit, nebuno… ce faptă vitejească…
Ți-ai câștigat trofeul, și-n grabă ai plecat,
Lăsându-ți prada-n zori suav să putrezească,
Intoxicată de iubire, dorință, și păcat…

Dar te înșeli, copilă, căci prada nu e pradă,
Și-nvinsul nu e-nvins, ci un învingător –
Eroul prosternat din sângeroasa ta tiradă,
Ce-și savurează pilda ca pe-un vis revelator…

Din sânu-ți alungat, ieri, a-nvățat să cadă…
Lui, i-a rămas prezentul… Tu, nu ai viitor!

20.02.2014

ŞAH… ROSé

Ca Rege Scit m-oi ridica,
Valahia de-oi traversa,
Şi Oltenia, până-n Banat,
Ca să nu-mi dai șah şi mat;

Şi-am s’-atac al tău regat
Pe un Cal mai răpciugat,
Scos acuma la mezat,
Cu jăratec săturat;

Și-am să-ți lupt, neînfricat,
Fără niciun alt rabat…
Iar când lupta s’a fi încheiat
Să-mi spui, Domniță, de îndat’,
De-acest Rege migdalat
Este-un laș, sau ţi-e… Bărbat!

Şi de-oi cădea-n prizonierat
Păcatul meu fi-va-mi iertat
C-am îndrăznit şi ţi-am luptat
Ca un mândru cruciat;

Iar ultima dorinţă de damnat –
Ca TU iertarea să-mi fi dat –
E să-ţi aştern, Regina mea,
Nebun, o roză-n calea ta…

15.02.2014

NEGARE

De ce-n albumele cu poze
Păstrăm doar amintirile frumoase,
Și niciodată nu avem curajul
Imortalizării celor dureroase?!

De ce toți oamenii care aleargă
Spre viitor, nu iau deloc aminte
Că nicicând vré unul s-a întors
Ca să ne spună ce e și ‘nainte?!

De ce iubirea doare atunci când e atinsă?!
Și de ce dorul vine mai mult ca o sentință
Căzută peste capul celui condamnat?!…

Și de mi-ar fi permisă o ultimă dorință,
Atâta vă mai cer: lăsați-mă negarea
S-o iau, nefast, cu mine, azi, în neființă!

04.02.2014

TE DUCI…

Te duci pe calea ce de-acum
Nicicând va fi la fel cu-a mea,
Căci apucat-ai pe-un alt drum
Decât credeam c-om apuca…

Te duci, și aș fi vrut să-ți spun,
Când tăcerea prinde, iară, glas,
Cât după tine-am fost nebun,
Și cât, încă, ți-am rămas…

Te duci, și-aș vrea să te opresc,
Căci parte-ai fost din viața mea,
Dar stau acum și mă gândesc:
Oare rost ar mai avea?!…

Și te privesc topindu-te în zare –
Arzând cum arde-un dor păgân…
Azi plâng Arhanghelii-n altare –
Te duci, și-n urma ta… rămân!

30.01.2014

ASCULTĂ-MI TĂCEREA

Ascultă-mi tăcerea și-nvață să vezi
Oceane de vise topindu-se-n nori…
Oprește-te-o clipă ‘nainte să zbori:
Ascultă-mi privirea și-nvață să crezi!

Ascultă-mi iubirea și-nvață să vezi
Tumultul ce naște în zori printre stele…
Devino-ncleștarea din tâmplele mele:
Ascultă-mi visarea și-nvață să crezi!

Ascultă-mi dorința și-nvață să vezi
Ce flăcări mă mistuie-n brațele-ți reci…
Oprește-te-o clipă mai ‘nainte să pleci:
Ascultă-mi tăcerea și-atunci ai să crezi!

29.01.2014

SECĂND-HEND LĂV

Azi am cumpărat şi eu iubire
De la colţ… la secănd-hend,
Și-am dat lumii-ntregi de ştire
Deh, voiam să fiu în… trend.

N-am luat mult, câteva grame,
C-atât bugetul mi-a permis…
Că tre’ s-o vând, apoi, la dame
Parol că asta… nu mi-ai zis.

Și mă-asortez, aşa, în grabă,
Cu un zâmbet maidanez,
Să prind líberă vre ó tarabă
Dragostea să-mi etalez.

Dar când să plec, o ţigăncuşă,
Cu sâni copţi şi ochi domoli,
Mi se-aruncă-n braţe,-n uşă:
O băncuţă la… doi poli?!

Și-am lăsat dragostea-n prag,
O doream… ea mă dorea…
Și cu cât eu îi eram mai drag
Cu-atât mai draga ea-mi era.

Și ne-am iubit fără prinsoare
O noapte-ntreagă, ne-ncetat,
Ca-n zorii zilei următoare
Să-mi spună-adio… şi-a plecat!

Deci, s-o ia dracu de iubire,
Că doar cu vorbe ne-mbătăm!
La ce mai trebuie simţire,
Când tot ce este, cumpărăm?!

08.01.2014

NE–ORTO–DOX

Cre(ş)tini au fost, cre(ş)tini sunt încă,
Și-or fi în neamul românesc,
Aceia mulţi, ce-orbiti se-nchină
La demonul bisericesc.

Căci azi şi-aruncă-n derizoriu
Credinţă, taină, legământ,
Și de dragul adulării
Uită tot ce era sfânt…

Iar pentr-o gură de aghiazmă
Sar ca lupii, din pustie…
Și, de-i bagi puţin în seamă
Pe la moaşte, se sfâşíe…

Pentru pască – trupul tău,
Ca şacalii-s – nemâncaţi,
Varsând sângele ca-n vremea
Cavalerilor cei cruciaţi.

Unde ţi-e, porunca, doamne?
Și care-i, azi, cuvântul tău?
Chiar nici tu mai ai credinţă
În ce-i bine şi ce-i rău?!…

Nu-ţi vezi fiii cum se-omoară
Pentru sfinţi, de-un parastas?
Căci, sărmanilor, atâta minte
Întru credinţă, le-a rămas.

Și nici acum nu îţi ştiu rostul,
Sau de ce ţi-am închinat…
Cum de-am renegat noi, dacii,
Pe Zamolxe – dintr-odat’?!…

Fă un semn, sau du-te dracu!
Nu suntem fii de Israel…
Tracii-au fost, prin excelenţă,
Mult ‘nainte de-a fi el!

Mută-ţi, dar, biserica infamă
În lumea asta unde-oi vrea,
Căci asta-i glia strămoşească
În care sfânt, Burebi-stá!

06.01.2014

CREZI ÎN DRAGOSTE ADEVĂRATĂ?

Crezi în dragoste adevărată
Sau crezi, poate, în noroc?
Crezi în karma,-n tine însuți,
Sau toate-acestea la un loc?

Crezi că dragostea mai naște
Prin târguri, iară, cruciați?
Sau că zeii ne îndeamnă
Să fim de patime mânați?

Crezi că dragostea se vinde
Pe-o tarabă-n iarmaroc?
Sau crezi, poate, că-i destin,
Dat prin bobí… la ghíoc?

Tu crezi că-s flăcări mistuinde
În sufletele bieților damnați?
Eu cred că-s inimi Feminine
În piepturi dârze, de Bărbați!

05.01.2014

SĂRUT-MÂNA ȚIE, MAMĂ

Sărut-mâna Ție, Mamă dragă,
Îți spun eu, fiul tău pribeag,
În timp ce ochii tăi mă-ndeamnă
Să-ți trec, iar, al casei prag.

Ca să-ți împart vechea colindă
De departe am venit,
Să-ți urez, Femeie sfântă,
Un Crăciun prea-fericit.

Iar tu să mă poftești la masă,
Din bucate-ți a gusta,
Ah, ce dor mi-era, Mămucă,
Să mănânc din mâna ta.

Să-mi miroasă-ntreaga seară
A cozonac și brad curat,
Asta-i noaptea-n care Domnul
Chip de Om și-a arătat.

În casă-i cald, și-mi este bine,
Și focu-ți arde în priviri,
Dor mi-a fost, și-mi este încă,
Să îți depăn amintiri…

Să-nchinăm o vreme-ntreagă
Povestindu-ne-amândoi
Câte-n stele și în Lună-s toate,
De prin vremuri de apoi.

Și să-mi dai, Măicuță dragă,
Mâna – ca să ți-o sărut,
Să-ți adorm în brațe,-n noaptea
Când Iisus s’a fi născut!

23.12.2013
photo by Andreea.Petrea™

ȘI DACĂ AZI…

Și dacă azi ți-aș cere ca să-mi dai
Un strop de întuneric într-un colț de Rai
Ai renunța, Arhanghele, la tot ce ai?!

M-ai învăța formula zborului în doi
Când Toamna s’a întoarce, iarăși, înapoi
În parcul desfrunzit de-atâtea ploi?!

Și dacă mâine tu mi-ai cere să îți fiu
Acel atom al nemuririi dintr-un Iad pustiu,
M-aș ridica din parcul nostru cenușiu

Răscolind adânc prin vechile-amintiri,
Să-ți creionez, din nou, în dulcile-ți priviri,
Marea noastră, roșie, de trandafiri…

Nu voi nici Iadul și nici Raiul fără tine,
Părea-mi-se-vor toate încă prea puține,
Dar știu că nemurirea ce astăzi îmi doresc
Doar la pieptul tău, iubito, pot să o găsesc!

06.12.2013

P.S. : POST MORTEM

Latine dicitur Lucifer,
Cicero

Bine-ai venit – Înger al Morții,
Și iartă-ne, la Judecata de Apoi,
Că n-am putut, în viața noastră,
Să fim ‘naintea-ți decât goi…

Bine-ai venit – îți spun bătrânii,
Doi prunci – la sânul mamei lor,
Bine-ai venit – îți spune Geniul,
Și Omul simplu din popor…

Vino-acum și desfrânează-ți zeii,
Să își preumble pasul pe pământ,
Să deslușească singuri diferența
Între un Infam și-un Sfânt!

Bine-ai venit – Înger al Morții,
Te știu bătrânii, junii, pruncii lor,
Chiar dacă zeul tău astăzi în lume
Tronează-asupra tuturor…

Deschide, dară, porțile-nvrăjbite
Ce-n bezna veacului te-au ferecat,
Să spargem bariera grea și cruntă
Dintre smerenie și păcat…

Și-atunci când cerurile s-or dezice,
De-acest Pământ abject, clevertitor,
S’a ridica, egal, ’naintea ta, și Geniul
Și Omul simplu din popor…

18.11.2013

CÂNDVA SPUNEA IUBIREA

Cândva-mi spunea Iubirea:
„De azi, nebune, am plecat,
Îți iau și dragostea cu mine
Și tot ce ea ți-a însemnat,

Și-acum în prag de Toamnă
Desculț, pe-alei, te voi lăsa,
Și-n zorii grelei neputințe
De nicio stea nu-mi va păsa,

Mă duc cu dorul tău în lume,
Departe,-n cele patru zări,
Să-nduri, în lacrimile surde,
Singurătatea-ți, peste mări.”

Nu reuşesc defel nici astăzi
S-o înţeleg ce-avea de spus…
Știu doar că-n urma ei, o stea,
Plângând, în suflet mi-a apus…

Aşa mi-a spus cândva Iubirea:
„De astăzi singur tu vei fi!”
Şi secole de-atunci trecut-au
De când tot curg prin poezii…

03.11.2013

A DRACULUI FEMEIE

Femeie, azi, te-am dat la dracu…
Am dat la dracu tot ce-nsemni…
Că nu mai vreau nici cu privirea
Şi nici cu vorba să mă-ndemni…

Nu mai vreau să-ţi simt alintul,
Nici sărutarea dulce şi mârşavă…
M-am săturat să-mi torni mereu
Din buze reci – pe gât, otravă.

Femeie, azi, te-am dat la dracu…
Şi-apoi, cuminte, m-am predat…
Decât în Raiul îngheţat din tine,
Mai bine-un Iad de foc, nealterat.

Prefer cu demoni să m-asamăn,
Şi să dau dracu nestatornici zei,
Căci n-am să mai închin în viaţă
Vreodat’-altar unei femei…

Şi nu e nimeni care să-nţeleagă,
Şi nicio minte pricepută nu-i,
În astă lume-n veci care să poată
A dezlega misterul femininului…

Şi-n uvertura Toamnei cenuşii
Cu lanţuri îmi voi fereca iatacu,
Nicicând, în noapte, să nu-mi vii…
Femeie, azi, tu să te duci la dracu!

25.09.2013

SĂRUTUL

Ce e iubirea?! E un etern plictis
De-o-mbătătoare şi pură fericire
E nestatornicul şi-amăgitorul vis
Din care nu-ţi doreşti dezmeticire.

E cântecul sublim ce-ades răsună
Din simfonia dulce-a greierilor trişti,
Într-un amurg de foc ce stă s-apună
În suflete păgâne – de-anticrişti.

E mângâierea blândă-a ploii-n iarbă,
Şi un miros de tei, ce l-ai cules la sâni,
E-acelaşi sânge gros ce stă să-mi fiarbă
În zori, cu fiecare zumzet ce-l îngâni.

Şi-n nopţi gândindu-mă la tine –
Chinuitoare roze făr’ de spini –
Mă rog la cer să fii cea care vine
Cumplitul dor tu să-mi alini.

Iar dacă-ntr-adevăr este credinţă,
Şi-n altă viaţă ne-am fi cunoscut,
Mă jur pe zei de n-a fi cu putinţă
Să-mi fi rămas datoare… c-un sărut!

10.09.2013

DACĂ… AȘ…

Dacă i-aş tăia aripile lui Cupidon
Ar mai fi dragoste pe Pământul ăsta slut,
Sau ne-am urî, deopotrivă fericiţi,
La fel ca-n basmele tribale din trecut?

Dacă i-aş smulge braţele lui Atlas
Ar mai avea Pământul punct de sprijin,
Sau s-ar rostogoli haotic prin Univers
Ca un bezmetic de-un verde-bleu-marín?

Dacă ţi-aş picta chipul pe o plajă pustie
Ar îndrăzni Neptun să inunde nisipul ars de Soare,
Sau m-ar lăsa să mor, ca pe Ovidiu,
Atât de beat de fericire – într-un amurg de mare?!

06.09.2013

NE-FEMEIE

Eu doar te-am vrut Femeie…
Tu… demon vrut-ai fi…
Şi cu privirea-ţi ce scânteie
Schimbaşi în noapte,-o zi.

Te-am vrut pentru o viaţă
Alături spre-a-mi şedea
Dar inima-ţi de ghiaţă
Te-a rupt din steaua mea,

Purtându-te departe
Prin lumi pustii şi reci,
De tine să n-am parte…
Străin să-ţi fiu în veci…

Să vărs lacrimi şiroaie,
Brăzdând sufletul meu,
Sperând că după ploaie
Răsare-un curcubeu…

Şi nu te-acuz c-ai prefăcut
Iubirea-ntr-o crâmpeie,
Ci-atâta, doară, m-a durut:
Că n-ai ştiut a fi… Femeie!

04.09.2013

CRĂIASA LUNII

La ţărmul ei cel trist şi gol,
Făcând în taină-un rotocol,
Urzind cu Luna un complot,
S-a ancorat, Străinul matelot.

Iar noaptea contura pe mal
Un sânge ce fierbea-n aval
Şi-i contopea-n nisipul fin
Cu marea, ca într-un festin.

Întreaga noapte până-n zori
Ea i-a brodat în suflet flori,
Iar când Soarele s-a ridicat
Străinu-n valuri s-a predat.

De-atunci Crăiasa-a consfinţit
Peregrinaje duse-n asfinţit
La ţărmul unde Luna sta
Cu un Străin, şi-i complota.

Şi dârză,-asemeni unui far,
Captivă-ntr-un tablou lunar
Zâmbind, c-un aer cabotin,
Visează, încă, la al ei Străin:

Să-i fie-n noapte zâna zării
Sculptată-n spuma alb’a mării
Iar în lumina zorilor – difuză,
Străinului să-i fie… Muză!

26.08.2013

ÎNDOIALĂ

Ce rost crezi c-ar mai avea
Să pictez un flutur pe o floare,
Dacă aripile-i blânde n-ar afla
Nicicând puterea ca să zboare?

Ce rost crezi c-ar mai avea
Să desenez pe cer un curcubeu?
Mă tem, în noapte, c-ar putea
Să cadă în abisul sufletului meu…

Ce rost crezi c-ar mai avea
Un biet Luceafăr printre stele?
Nicicând, în zori, s-ar asorta
Cu norii grei ai suferinţei mele…

Ce rost crezi c-ar mai avea
Pe Styx o luntre să vâslească?
Şi Decăzuţii-au dreptul a spera
Că, iubind, cândva au să renască?!…

20.08.2013

REMEMBER (nostalgia trecutului)

O mare iubire’am avut
Şi o singură fată’am iubit,
Mi’a dat tot ce i’am cerut,
Şi’apoi m’a părăsit.

Cu ea griji nu aveam deloc,
Şi viaţa mergea, parcă, strună;
Dar brusc, am suferit un şoc:
Într’o zi plecat’a făr’ să spună.

Aş vrea ca ea să ştie’acum
Că am iubit’o cu adevărat. Umil,
aş vrea s’o pot întoarce’n drum,
Aş mai vrea să fiu, din nou, copil.

Atunci când o zăresc cu altul,
Şi inima şi ochii îmi zvâcnesc;
Aş vrea să fiu din nou puştiul
Care’i spune: te iubesc!

Aş vrea din suflet s’o pot uita…
Dar amintirea ei nu mă lasă,
Aş vrea să n’o mai pot vedea,
Să’i pot spune că nu’mi pasă.

Dar Timpul a trecut ca vântul
Şi totul este’acum Trecut…
Aş da pe loc întreg Pământul
Să fiu, iar, ca la’nceput.

Cu dragostea ei mă încearcă –
Lupt să o uit, dar e prea greu –
Şi totul este’un vis, parcă…
O voi iubi … mereu!

Dar ’geaba plâng, căci nu mai are rost,
Voi merge înainte, ignorând nostalgia…
V’aţi dat, desigur, seama, că Ea a fost
Iubita mea: COPILĂRIA!

06.05.1997

IUBIRE, TEATRU IEFTIN

Nu ţi-am dorit dulceaţa, nici roua dintre sâni,
Chiar de-am părut, iubito, de chipul tău robit,
Nici calmul din priviri, nici tremurul de mâini,
Vreodat’-au fost în gându-mi ceva deosebit.

Că mi-a plăcut să joc un rol în tragedia-ţi pură,
Neghiobia aceasta zeii n-o pot, încă, pricepe…
Căci m-ai tentat să-ncerc gestul de bravură,
Să simt sărutul rece din buzele-unei otrepe…

Cu cărţi ascunse-n mâneci, şi mâinile curate,
Crezut-ai mă poţi rupe din mrejele iubirii…
Şi-atunci, în van, cerşit-ai o noapte de păcate,
Dacă pe-aleea-ţi şerpii culcau toţi trandafirii.

Din putred sânul tău, când va-ntr-o zi să iasă
Iubirea-ţi hâdă ce te ţine ca într-un dor nestins,
În hohote atunci voi râde, ca de-o chiparoasă
Pe care-n visul meu strivit-am, parcă, în adins.

Dar jucat-am împreună în dansul crud al fricii…
Şi fiindcă m-ai crezut, cândva, un fraier în amor,
Nu-ţi pot dori, nebune, decât să ai soarta urzicii
Şi-ţi las drept zestre-n lume doar coada de topor.

Stinghera-ngemănare, din zorii blândei dimineţi,
N-o pricepeai în ochii-mi nici ca pe-o scânteie,
Şi riduri ţi-am săpat în largul prefăcutei tale feţi
La ţărmul unde-am stat, şi te-am numit Femeie!

Dar piesa mă-nfioară, şi-aş vrea acum să o termín,
Oricum, nebuno, rolul mi l-am jucat în zeflemea…
Deci trage repede cortina, închină-te, şi zi: Amin!,
Icoanele încep să piară! Se sting şi stele-n duşumea.

Obloanele se-nchid! Pianu-şi soarbe ultima octavă…
Câinii latră-n stradă… La Lună râd doar nişte sfinţi,
Din gura ta doar viermii mai sorb, molcom, otravă…
Adio,-artista mea! Și, poate, de mâine-om fi cuminţi!

21.05.2013

photo by Andreea.Petrea™

CAFEAUA DE AZI

Cafeaua de azi are-un gust special:
Prin zorii dimineţii, abia şerpuind,
Ambrozia turnată, uşor aburind,
Se propagă c-un aer sentimental.

Pe-un colţ noptiera păstrează, tacit,
O ţigară, o roză, şi-un croissant…
Încremenit, încă-n prag, ca un atlant,
Te sorb din priviri, c-un ochi îndrăcit.

Ah, Doamne, ce cadre nepământeşti
Îmi dezvăluie nurii tăi albi şi rotunzi,
Când în pernele moi adânc te cufunzi,
Trăgând din ţigară, şi oacheş zâmbeşti.

O viaţă în braţe ţi-aş zace-n neştire,
De-ai zace, la rându-ţi, în inima mea,
Oare Cafeaua de azi are gust de Iubire,
Sau aibă Iubirea gust amar de Cafea?!

21.05.2013

BOHEMĂ

Mai lasă-mi, lume, fericirea,
De-a scrie versuri până mor
Căci n-am ştiut să cer iubirea
Deşi i-am plâns, amar, de dor.

Şi voi cânta iubirea până când
Îmi vor seca şi ochi, şi nori,
Cu-acelaşi zâmbet fad plecând
Lăsând în urma-mi alţi actori.

Şi-am să renunţ, dar, într-o zi,
Să joc, defunct, ’vechitul rol,
Şi-am să îmi vând din fantezii
La birt, pe-un amărât de pol…

Şi s-or afla-ntre ei, poate, câţiva,
S-asculte, muţi, la ce-am de spus,
Şi s-o găsi vreunul ca să-mi dea
Un pol, pentru ce-am fost, în plus.

Căci am iubit nespus la viaţa mea
Curat, cinstit, făr’ de cusur…
Şi din aédul care-am fost cândva
Rămas-am doar un trubadur.

18.05.2013

LUCEAFĂRUL A FOST SATAN

– neconvenţional –

’’Imposibil!’’ – vor spune criticii de artă,
’’Minciuni!’’ – striga-vor preoţi din altar,
Să le fi dat Eminul înc-un motiv de ceartă?
Sau le e credinţa oarbă un viciu planetar?

Cel mai strălucitor dintre Arhangheli –
Mirific prinţ zvârlit în Haosul etern –
Prin el ’cercat-ai tu de vină să te speli,
Iscând în subterane un blestemat Infern?

Damnat pe veci ca de lumina-ţi arogantă
Nicicând să aibă parte imperiu-i cadaveric
Doar Luna, însă, fie-i şi soaţă şi amantă,
În Noaptea grea şi rece – un adăpost himeric.

De ce, mârşav, i-ai pus atâtea în spinare,
Gelos fiind, bătrâne, pe clipa-i de iubire,
Când într-o zi cerut-a la ceruri dezlegare,
A renunţa-n toţi vecii la a ta dumnezeire?

L-ai condamnat ca Bezna să-i fie-adăpostire,
Să nu cunoască-Amorul, de el neavând parte,
Pe bolta înstelată nicând cunoască-oprire –
Secundele-i sădind oriunde numai moarte.

Şi mă-ntreb, în sinea-mi, de ce fost-ai tu hain?
Să fi vrut în aroganţa-i tocmai tu să i te-nchini?
Şi ca şi înfăţişare, să fi fost, oare, mai fain?
Să fi fost, dară, tu cela fără pată, făr’ de vini?

Damnat chiar prin divina ta forţă-inchizitoare
Să poarte-n veci blestemul cruntei gelozii,
Unde-i vina ta, părinte, iscând această-oroare?
Că-acest război distruge, tu asta chiar n-o ştii?

Când poruncit-ai omenirii
A nu-nchina la chip cioplit
Te-ai gândit că ei, neghiobii,
Îţi vor fii pe-ndat’ supuşi…
Dar ei grăbit-au să îţi facă
Mândre stàtui de Isuşi…
Şi-ntreb, în nimicnicia-mi,
Oare nu porunca-ncalcă?
Oare nu e împotriva firii
Şi a tot ce-ai poruncit?

Doar tu i-ai permis s-existe,
Tronând lumea în tandem,
Tu ne-ai învăţat ce-i ura…
Să scuipăm… să ucidém…
L-ai făcut spre a-l distruge…
Ne-ai născut să dispărem…
N-ai creat, oare, tu, Moartea?!
Şi-ăsta nu e un păcat suprem?!

Redaţi-i, dară, strălucirea,
Şi meritul de-a fi, iar, zeu,
Căci asta lui i-a fost menirea:
O iubire cruntă, de Orfeu…
Voi – care l-aţi crezut nebun,
Voi – care l-aţi blasfemiat,
Şi prin pana voastră hâdă
Într-un iad l-aţi aruncat,
Voi – care l-aţi urât expres,
Voi – care l-aţi făcut viclean,
Doar Eminescu a-nţeles:
Luceafărul a fost… Satan!

17.05.2013

CE CURVĂ E IUBIREA…

Ce mult mi-a luat, femeie,
La tine să renunț,
Și crima ce-ai comis-o,
Să pot să o denunț…

Ce greu mi-a fost, femeie,
Atunci când m-ai zdrobit,
Să îmi refac din cioburi
Sufletul batjocorit…

Cât mi-a fost dat femeie
Să-ndur al tău supliciu
Purtând pe umeri îndoiala
Unui atât de dulce sacrificiu.

Şi-ai râs când pentru tine
Lui Eros i-am luptat…
O fi el zeu în ceruri,
Dar eu sunt doar Bărbat!

Şi m-am decis, femeie,
De astăzi să pun punct
Lăsând trecutu-n urmă
Şi chipul tău defunct…

Căci, ce mai e, femeie,
Iubirea-ţi pe pământ,
Decât un iad în trepte
Spre suflet și spre gând…

Doar de-aia tu, femeie,
Din om ai fost creată –
Să-i fii şi Rai şi Tartar
În viaţa-i blestemată…

Şi-am să reneg toţi zeii,
Şi orice dumnezeu,
Pângărind hâda-ţi iubire
Ajuns-acum la apogeu…

Şi suflete, tu cela care
Iubirea astăzi ţi-o doreşti,
Încearc-a sta o clipă
Să judeci şi să gândeşti,

Și-ai să-nţelegi, nebune,
Când s-a fi stins scânteia,
Ce curvă e iubirea…
Și-așișderea… Femeia!

17.05.2013

GELOZIE

Gelos Dumnezeu e pe mine
Că te-am creat nestatornic de blând
Din patimi curate şi vine
Purtate pe aripi de gând…

Geloşi sunt şi-Arhanghelii toţi,
Şi-armatele negre din foc,
Mai frumoasă eşti, chiar, de socoţi,
Şi Iadul şi Raiul – la un loc…

Geloasă-i o-ntreagă-omenire,
Gelos e şi vântul din sud,
Geloşi sunt şi zeii, din fire,
Mă vadă la sânul tău crud…

Gelos am să fiu – tot pe mine,
Căci liber ţi-am dat la desfrâu,
Şi n-am putut a mă păzi de tine,
Când m-ai vrăjit, într-o seară, la râu…

Când fructul cărnos şi tomnatic
Amăgitor, mi-ai împins, a-l servi,
M-am prăvălit nesătul şi sălbatic
Aroma-ţi de-absint spre-a o ştii…

Şi-alintă-mi tu nopţile toate,
Vrăjeşte-mă,-apoi, până-n zori,
Şi arată-mi că iubirea mai poate
Să nască din ciuline, iar flori…

Căci hâdă e lumea şi ştearsă,
Iar ura din plin i-o simţim,
Dar noi facem cale întoarsă
Şi gelozia-i, nebuni, o ferim.

(bunului meu prieten, A.C.)
10.05.2013

photo by Andreea.Petrea™

DEZ–DUMNEZEIRE

Urăsc, făţiş, poate mai tare decât Grinch, crăciunul,
Şi toate câte-naintaşii mei s-au chinuit să mă înveţe,
Şi-atât de aprig i-am urât atunci pe toţi, până la unul,
Când am aflat că-Arbitrul Liber e cu mai multe feţe.

Urăsc chiar şi-adulterii-arhangheli, plini de misticism,
Urăsc şi pe-acei profeţi închinători, nefast, la zei iudei,
Şi-l deplâng pe-acel bătrân, ce atins,senil, de paroxism,
Nu mai ştie, dar, câţi este: când e unul, când e… trei!

Urăsc să văd în jurul meu cum pentr-un strop de bine
Mai întâi de toate trebuinţă-avem de un ocean de rău,
Şi când o-ntreagă lume, ca un Petru, s-a dezis de tine,
Unde este-atunci, creştine, prea-slăvitul tatăl tău?!…

Urăsc să văd că te-ai dedat la crime, la un trai tendenţios,
Că-ai uitat mârşav şi de Zamolxe, de toţi zeii noştri traci…
Şi-n parşivenia-ţi recunoscută, tu li te-arăţi preacuvios?!…
Li te-nchini acum la moaşte… nu mai ştii cum să-i împaci?!

Şi, da, urăsc, făţiş, poate mai tare decât Grinch, crăciunul,
Dar mi-am păstrat, în schimb, acel strop umil de demnitate,
Şi-n ciuda criticilor voastre, singur, EU, îmi făuresc destinul,
În timp ce, pe naivitatea voastră, preoţii-şi clădesc palate.

30.04.2013

ARMISTIȚIU

Ce s-a întâmplat, iubito,
Cu-acel mi-aş da şi viaţa,
Şi unde-a dispărut, subit,
Şi calmul, şi dulceaţa?…

Unde-a dispărut, iubito,
Viaţa dulce dintre noi?…
De ce după o vară-n pace
Urmează-o iarnă de război?…

Unde ţi-e acum, iubito,
Focul aprig din priviri,
Şi de ce, în loc de vise,
Contracarăm cu amăgiri?

Ce s-a întâmplat, iubito,
Uitat-am oare să cântăm?
Şi de ce, în loc de roze,
Mai abitir acum ne înarmăm?

Cu fiecare inimă zdrobită
Ne ţinem scorul strâns legat
Ca nu cumva iubirea noastră
Să cadă, iarăşi, în păcat…

Dar când privesc, tăcut, în noapte,
La ochii tăi cei trişti şi goi
Aşa îmi vine să fac pace
Cu-un armistiţiu de război!

22.04.2013

MARMURĂ ŞI GHIAŢĂ

Din marmură și ghiață
Te-ai prefăcut în zână…
Ai vrut să fii ceva –
Și ești!

Ai vrut să fii mai mult…
Dar marmura se sfarmă
Și-arată-acum
Ce ești!

Un pământean stă mut
În fața blocului de ghiață…
A-nnebunit… dar știe
Cine ești!

17.11.2002

ODĂ ARTEI DE A SCRIE

Mă uit la tine-acum –
pentru-a nuştucâta oară –
ca la un antic original de Grigorescu:
îţi văd chipul tău –
Rondel al rozelor ce mor –
şi buzele-ţi arse de veninul unor iubiri trădate.
Tu eşti asemeni Amantelor lui Minulescu,
iubirea ta e grea
ca funerarul Plumb al lui Bacovia,
dar ai ceva din farmecul pierdut al Cleopatrei,
şi, totuşi, iubeşti precum Cătălina
iubea Hyperionul.
Tu eşti Aurul negru ce-l găsim La Medeleni,
eşti Cartea nunţii ce-o citim în Serile albastre,
tu eşti Femeia din faţa oglinzei
tolănită pe Patul lui Procust,
tu eşti Fecioara despletită râvnind la Ultima noapte de dragoste,
pentru ca-n zori să te pierzi în Blestemele argheziene,
făcându-ţi Testamentul tău ne fie sfânt, azi, tuturor.
Tu eşti Mama ce se mândreşte cu fiii săi –
noi, ce-n vârful peniţei te purtăm de veacuri –
tu eşti ce-a fost, este şi va fi,
tu eşti mai mult decât EU te pot descrie.

Şi-n ode şi imnuri tu vei fi cântată,
elogiată, criticată, sau poate înjurată,
dar mie nu-mi rămâne decât să te duc mai departe
şi testament urmaşilor să te las
aşa cum procedat-au şi-naintaşii mei.
Şi-aş vrea să ştii, amanta mea nebună,
că eu… Îţi mulţumesc!

12.11.1998

CÂND STEAUA…

Când steaua-mi va apune pe cerul speranţei
Nu căutaţi cu nostalgie să priviţi în trecut…
Uitaţi c-am fost… Uitat – nu voi mai fi…
La fel ca şi-amintirea furtunii ce-a trecut.

Când vaporul iubirii se va scufunda
În oceanul îngheţat al visului rebel,
Uitaţi c-am fost… Uitat – nu voi mai fi…
Căci în amurg m-oi scufunda odată cu el.

Când bietul meu amor, la ceruri s’a’ sui,
Vrând în nefiinţă să caute-un alt drum,
Uitaţi c-am fost… Uitat – nu voi mai fi…
Căci dorul mă va arde, făcându-mă în scrum.

Când noaptea rece se va aşterne pe Pământ,
Când negrul întuneric se va fi lăsat,
Aşa cum Voi uita-mă-veţi c-am fost,
Într-un târziu şi Ei uita-vă-vor c-aţi existat…

12.09.1998

CÂND CLIPA A SOSIT

Când clipa a sosit, ai spus, suav, tăcerii: basta!
Exilându-mă în lumea poveştilor, în vasta
Împărăţie-a Muzelor, poemelor, şi a poeţilor,
În fantastica lume de basm a-ndrăgostiţilor.

Dar a sosit şi clipa să spui iubirii noastre — Adio,
Iar eu, tăcut, în urmă-ţi, ca-n poemul Grande Rio,
Am rămas, umil, ca pentru fiecare-ţi dulce pas
Ce îl vei face, să îmi iau, tardiv, câte un bun-rămas.

Mă voi pleca destinului, lovit de iminentă năpasta,
Lăsându-te, copilă, te du oriunde-n lumea largă,
Asemeni valurilor mării, ce triste-şi pleacă creasta,
Ştiind că-n plaja blondă urmează să se spargă.

Asemeni aisbergului, ce-şi cunoaşte, sumbru, viitorul,
Ştiind că-n prag de vară urmează inevitabil a se topi,
Mă voi resemna, păstrându-ţi, în amurg de iarnă, dorul…
Căci doar în umbra nopţii voi mai putea de-acum a te iubi!

15.09.1998

DE UNDE VIN (?!)

De unde vin?!… Din lumea-n care
Niciunul dintre voi nu a fost, încă…
În lumea mea nu-s piramide seculare
Şi nici vestiţii Sfincşi săpaţi în stâncă,

În lumea mea nu-s păsări călătoare,
Nici zei nepământeni, să li te-nchini,
În lumea mea nu-i loc pentru vreun Soare,
Şi, totuşi, e-o oază-ntreagă de lumini.

Eu vin din lumea-n care nu aş dori
Niciunui om vreodat’ acolo să ajungă:
Eu vin din lumea-n care Prometeu sui
Căci a-ndrăznit Olimpul să-l străpungă.

Eu vin din lumea celor drepţi şi buni…
Din lumea celor goi, făr’ de soroc…
Eu vin din lumea bunilor-străbuni…
Din lumea celor care nu se mai întorc.

25.12.1997

AMINTIRE

Ţi-aminteşti, iubito, de câte ori
Zburdam prin parcul plin de flori,
Sau printre castanii abia-nfloriţi,
Ca cei din urmă doi îndrăgostiţi?…

Când, braţ la braţ, noi ne plimbam
Pe-aleile cu trandafiri în floare,
Când sub salcâm eu te prindeam
În braţele-mi, ca-ntr-o vâltoare…

Vara ţi-o mai aminteşti tu, oare?
La fel şi Toamna a trecut…
A fost şi Iarna, cu a ei ninsoare…
Să vină, Primăvara n-a mai vrut…

Tu nu mai eşti… Dar eu mai am
Înc-amintirea dulce-a zilelor de ieri,
Când noi doi cu patimă ne iubeam…
Dar azi, de te ating, ca o fantasmă pieri.

Mai am şi amintirea stelei căzătoare,
A Lunii, oglindindu-se, tacit, în lac,
A Luceafărului, în clipa când dispare,
Şi-a sărutului ce-mi făcea, suav, pe plac.

Şi-n ciuda-a tot ce-a fost, am învăţat
Să nu mai plâng, şi să nu-mi pară rău…
Căci eu sunt cel ce-n zori tu l-ai lăsat,
Pe-un mal de lac, murind de dorul tău.

Şi noaptea ochii-mi lăcrimează un Adio
Scurt ca şi iubirea ce-n haos ai aruncat-o,
Când mi-ai ucis, cu nepăsarea,-n acea zio,
Şi inimă, şi suflet… Oh, tu, prea adorato!

06.04.1997

SPUNE-MI

Un glas ciripit mă-ndeamnă afară
În zorii pierduţi ai dimineţii…
Privesc pe fereastră – e primăvară,
Şi uit, pentr-o clipă, fiorii tristeţii.

Dar gândul meu se-ndreaptă către tine,
Şi, ca o fantasmă, văd chipul tău rece,
Ce mă face să uit de tot ce-a fost bine,
Şi mă-nvaţă că binele ca o nălucă trece…

A fost o infinită clipă de visare,
Când eu, timid, ţi-am dăruit o stea…
De ce-ai privit-o cu atâta nepăsare?!
Îţi dăruisem chiar… inima mea.

Şi chiar de plâng, sau de mă doare,
Ceartă-mă, dac-am cerut prea mult…
Spune-mi, când visul iubirii moare,
Iar eu, tăcut, voi ştii să te ascult…

Şi-atunci când visul iubirii moare
Spune-mi cuvinte dulci, de alinare,
Nu vreau acel banal a fost frumos,
Căci dintre toate, e cel mai dureros.

Rămâne-mi toată noaptea-n acest vis,
Şi dă-mi motive,-n zori, să mă trezesc,
Lasă-mi-te-o viaţă-aşa cum ai promis,
Cât timp încă mai cred în… Te Iubesc!

12.05.1997

PUSTIU

Pustiu…
Totul în jurul meu este… pustiu.
Locul în care ne-am cunoscut
este-acum… pustiu.
Locul în care ţi-am furat primul sărul este… pustiu.
Locul în care ne-am iubit cu-atâta foc – pustiu.
Parcul în care ne-am plimbat
sub clar de Lună este… pustiu.
Când ne-am despărţit,
un banal, dar dureros ”adio” a transformat totul în… pustiu.
Şi-atunci, am devenit… pustiu.
Nu mi-a rămas decât durerea,
şi amintirea, şi speranţa…
Speranţa că-ntr-o zi durerea va dispare,
iar locul în care ne-am cunoscut,
ne-am sărutat,
ne-am iubit,
şi ne-am plimbat,
nu va mai fi… pustiu.

18.12.2001

PLOAIA

Am ridicat privirea, şi norii îţi plângeau
Cu lacrimile sfinte a blândei primăveri,
Şi-am auzit blesteme ce-n ropote tunau
Nimicind în goană doi trandafiri stingheri.

Şi am simţit şi vântul – ca un turbat bătea…
Ducând cu sine-n lume un suflet rătăcit,
Purtându-te, damnat, prin amintirea mea,
Şi amăgindu-mi zorii ce eu ţi i-am strivit.

Şi-aş vrea, pentru o clipă, timpul să-l opresc,
Sărutând cerul de stele, ce-n ochii tăi sclipeau,
Să te alint cu Luna, şi-apoi, suav, să îţi şoptesc
C-am alungat toţi norii ce-n noapte îţi plângeau.

08.04.2013

ÎNGERUL NOPȚII

Prin fumul nocturn
Zăresc negrul turn
Ce răsare ad-hoc
Din iadul de foc.

Şi ridic, învrăjbite,
Spirite-adormite,
Dorind să fărâm
Temutu-ţi tărâm.

Dar printre fereşti
Angelic zâmbeşti
Şi pe unde priveşti
Flori albe-nfloreşti.

Iar la porţile tale
Drept osanale
Spiritele goale
Se prefac în petale.

Şi-n iadul de foc
‘Pietrit stau în loc
Mut de mirare,
Plin de-adorare:

În liniştea nopţii,-ntre cadre lumeşti
Nu demon copilă – ci înger îmi eşti!

01.04.2013

CĂLĂUL

De-ai fi avut bunăvoinţă
Poate-ar fi fost un basm frumos…
Sau, poate nu…
Un lucru, însă, este cert:
Nu vom ştii niciodată cum ar fi fost,
DACĂ am fi fost…
Dar tu cu siguranţă vei spune:
”Nu-ţi aminteşti?! Am fost!!!”
Oh, nu! NOI nici măcar n-am existat.
Au fost doar nişte umbre…
A fost umbra mea
Căutând, înfrigurată, să găsească umbra ta…
Au fost doar nişte umbre
Rătăcite-n noaptea îngheţată –
Două umbre pătimaşe ce-au vrut să fie una…
Dar tu în zori te-ai răzvrătit…
Le-ai prigonit… alungându-le din Rai…
Şi peste veacuri te întorci?!…
Mă chemi?!… Te-aud strigându-mi numele?!…
În zadar, Femeie… nu mai sunt…
Tu m-ai ucis cu privirea ta de ghiaţă
Şi cu inima-ţi de piatră,
Mi-ai ucis speranţa, şi visul, şi amorul…
Tu, mi-ai ucis… şi umbra.

16.12.2001

ROSTUITATE

Ce rost mai are ziua
Când Soarele s-a stins?
Ce rost mai are Omul
Când deznădejdea l-a cuprins?

Ce rost are Iubirea
Când Eros a murit?
Ce rost are fiinţa
Când dragostea s-a risipit?

Ce rost mai are Omul
Dacă nu iubeşte?
Ce rost mai are floarea
Când Toamna se-ofileşte?

Ce rost au vulturii pleşuvi
Planând, alene, peste creste?
Ce rost mai are marea
Când apa nu mai este?

Ce rost mai are ploaia
Când norii nu mai sunt?
Ce rost mai are viaţa
Pe-acest umil Pământ?

Ce rost are Poetul
Să creadă-n poezii?
Ce rost îşi are hrana
Cu efemerele iluzii?

Ce rost mai are Geniul
Când opera şi-a scris,
Dacă Lui nu-i e sortit
Nici Iad, nici Paradis?

Ce rost mai are zborul
Cu aripe de ceară?
Ce rost mai are clipa
În a Morţii ghiară?

Nu fugi de Viaţă –
Căci ăsta nu-i un sport!
Nu-ncerca să-ntorci Timpul
Când el e deja… mort.

12.09.1998

TABLOU ABSTRACT

Am construit o barcă a viselor
Şi i-am dat drumul pe fluviul vieţii,
Dar ajunsă la cascadă
Barca mea se scufundă…

Am desenat un vas cu nuanţe purpurii
Şi-am pus în el ţelul meu,
Dar dându-i drumul pe mare
S-a scufundat şi el…

Am modelat un avion din plastilină
Şi-am pus în el dragostea şi fericirea,
Dar am uitat să-i fac aripi
Şi avionul meu s-a prăbuşit…

Şi pentru că visele s-au scufundat,
Iar ţelul meu, şi el s-a înecat,
Şi pentru că dragostea şi fericirea
Din înalt s-au prabuşit,
Înseamnă, Suflete,
Că ”eu”-ul tău… a murit.

12.09.1997

DEFUNCTIBILĂ

Mi-e silă şi de versuri,
Mi-e scârbă şi de rime,
Mi-e greaţă de poeme –
Scrieri ce se vor sublime.

De azi am să vă las pe voi
Să scoateţi versul din etui,
Căci eu voi agăţa, nefast,
Şi lira-mi, şi peniţa-n cui.

Căci nu mai am nici mare,
Nici Lună, Sori, sau ploi,
Şi nu mai am nici stele
Să le-mpart, prostesc, la doi.

Nici nori împrăştiaţi aiurea
De vreun curcubeu senin,
Zâmbind, alene, printre valuri,
În alb suav şi-n bleu-marin.

Şi cum sa mai cântăm amorul?
Ca nişte bravi nătângi damnaţi?
Apusă-i vremea când iubirea
Năştea, prin târguri, cruciaţi.

Căci a fost o vreme-n care
Nebuni mureau pentru amor,
Dar cavalerii,-azi, din păcate,
Nu fac deliciul Doamnelor.

De azi îmi voi ucide Muza
Şi-n cripta vremii-o voi damna,
Lăsându-vă pe voi să-i duceţi
Pe mai departe-această osana!

Apoi, într-un fatidic suicid,
Mă voi închide-n cerul azuriu
Lăsându-i mării-averea mea…
De azi, eu nu am să mai scriu.

25.03.2013

IDELE LUI MARTE

Vine, vine primăvara,
Se aşterne-n toată ţara,
Nu cu crini şi violete,
Ci cu-n ditamai nămete!

Şi chiar în zi de mărţişor
Un mândru şi dalb aişor
Ne-a făcut un dar aparte,
Născut de Idele lui Marte.

Dar a făcut natura pact
Cu un calendar abstract
Şi-a dictat: iarna nebună
Să mai stea încă o lună!

Şi-a-ncuiat Soarele-n nori
Să nu bată peste flori,
Să troneze, iar, zăpada,
Peste dealuri, cu grămada.

Deci, cât mai e omătul gros,
Şi gerul ăsta greu, vânjos,
Îţi dau, micuţule, un sfat:
Hai ‘napoi la… hibernat!

24.03.2013

NOAPTEA

Când noaptea lin se lasă
Luna-mi bate în fereşti,
Şoptindu-mi dulce la ureche
Cât de mult tu mă iubeşti.

Noaptea-nvăluie ţinutul…
Luna încă mai veghează
Un amor născut pe lume
Şi-o iubire încă trează.

Când noaptea norii se agită
Luna-i mângâie sublim…
Iar noi, pe malul unei ape,
Jurăm pe veci să ne iubim.

Noaptea, ştie lumea toată,
Luna-i ”cupidon” astral…
Şi-or mai fi sute ca noi
Ce s-or iubi pe-acelaşi mal.

Noaptea stă să se termine…
Luna luce ca prin ceaţă…
Şi vorbind de toate cele,
Tu adormi la mine-n braţă.

Iar mâine când te vei trezi,
Şi Luna n-o vei mai zări,
Să nu uiţi ce deja şti:
Că eu în veci te voi iubi!

31.01.2003

AMORUL

Copil fiind, adesea îi ceream
Bunicului să-mi spună o poveste;
Mă lua în braţe, mă mângâia,
Şi astfel, povestea începea.
Dar, vai! Un lucru e ciudat:
Basmul ce l-am aşteptat
Nu-ncepea cu- ”A fost odat’…”
Ci el îmi vorbea despre-o domniţă
Care, iubind pe X, s-a măritat cu altul.
Copil fiind, nu-nţelegeam,
De ce bătrânul, tot privind pe geam,
Şi răsucindu-şi mustăţile alene,
Îşi mai strivea o lacrimă-ntre gene.
Nu-nţelegeam de ce, de-o veşnicie,
Sufletele sărmanilor îndrăgostiţi,
Încă devreme, sau poate prea târziu sosiţi,
Nu şi-au găsit alt câmp de bătălie
Decât în cadrul sufletului său.
Şi-n seara-aceea-mi povestea bătrânul
De domniţa, ce iubind pe X, s-a măritat
În taină, printre stele, cu alt cruciat…
Şi, deşi nu-i înţelegeam gândul,
Doream nespus să ştiu ce s-a-ntâmplat.
Şi-n neştiinţa mea de copilandru,
Cum povestea bunicul pe-ndelete,
Privind tabloul din perete,
Trăgându-l de mustaţă tandru,
L-am întrebat, indicându-i jupâniţa:
”Bunicule… EA este Domniţa?!…”

M-a mângâiat şi m-a lăsat din braţe jos…
Cu ochii plini de lacrimi, m-a sărutat duios,
Şi, fără să vrea, mi-a arătat c-afară plouă –
Strivindu-şi, pe obraz, încă un bob de rouă.

Şi-n neştiinţa mea de copilandru
Nu-nţelegeam de ce-a tăcut…

21.03.2013

MĂRTURIE

Te-am căutat în lumea mea,
În vise,-n taine, uneori,
Şi lumea toată-mi oferea
În schimbul tău, mii de comori.

Te-am căutat în albul zării,
În orizontul nesfârşit,
Dar toate valurile mării
Spuneau că nu eşti de găsit.

Şi chiar în cer, la dumnezeu,
Umil, am întrebat de tine…
Mi-a spus: ”Nu, dragul meu,
E jos, dar… uită-te mai bine!”

Şi m-am întors iar pe Pământ,
Şi am privit în lung şi-n lat –
Erai acolo… aşteptând…
Şi nu ştiam că te-am aflat.

A fost de-ajuns să mă priveşti –
Căci ce-ar mai fi fost de spus,
Când mândre astrele cereşti
La frumuseţea ta, toate-au apus?!…

Şi-a fost de-ajuns să te privesc
Ca-n ochii tăi să pot citi
Cum două inimi se vorbesc
În taină – pentru-a ne uni.

Şi moară oamenii de ciudă
Că Soarele şi Luna sunt sortiţi,
Chiar dacă-n lumea asta crudă,
Ei doar de zori sunt despărţiţi…

Şi spună lumea ce o vrea –
Că-i rea… ah, bat-o vina –
Ci Soarele tot Lunii îi va da
Din Haosul etern – lumina.

05.01.2003

RĂZBOI CURTENITOR

Cândva ţi-am declarat război
Şi-am ridicat, trufaş, armate,
Să cotropesc, spre fala mea,
Şi ochi, şi gură-ţi – toate…

Şi-n neştiinţa mea de copilandru
Corole am uitat să-ţi creionez,
Gândind că-i mai uşoară lupta –
Când eu voiam, în fapt, să te curtez.

Dar tu mi-ai dejucat atacul
Lăsând iatacu-ţi ne-ncuiat,
Şi-n mreje-ţi, cu o sărutare,
De tine,-n noapte, m-ai legat.

Şi m-ai ţintit preţ de o viaţă
La pieptu-ţi plin de trandafiri
Certându-mă cu o petală
Şi chinuindu-mă cu amintiri,

Din vremea când era război
Şi ne purtam ca doi vrăjmaşi…
Dar astăzi nici nu mă omori,
Nici viaţa-n pace nu mi-o laşi…

Şi ăsta îmi va fi blestemul
Corole – eu – să-ţi creionez,
Blamându-mă că mi-a fost teamă,
Şi ţi-am luptat, în loc să te curtez!

07.03.2013

DREPTUL LA IUBIRE

Ploua mărunt, prin părul ei
Un magic praf de stele
Purtând, pe aripe de vânt,
Sărmane, visurile mele…

Şi-a prefăcut un vis nătâng
Din lutul ancestral,
Schimbând Nimicul în Destin
Din Haosul lustral…

Însă nimic nu poate rezista
Mai mult de-o veşnicie
Când zeii îşi arogă-un drept
Injust de samavolnicie.

Şi m-au prădat, lăsând în loc,
Pustiu… şi frig… dezastre…
Pe mine-n urma ei iscând
Doar lacrimi reci din astre…

Şi-am obosit să mai implor
Divinităţile păgâne…
În acest Hău nemărginit
Doar eu îmi voi rămâne…

La fel de rece şi mărunt
Şi azi, şi mâine va ploua…
Pe când eu, în urma ei,
În veci prin Haos voi zbura.

Plouă… plâng… nici Lună nu mai e…
Luceferii au renunţat la nemurire…
Şi-n muta simfonie a lacrimilor reci
Pretind divinităţii dreptul la iubire!

05.03.2013

RETORICA DURERII

De ce nu-i Timpul reversibil?
De ce Trecutu-i amintire?
De s-ar întoarce înapoi
Din el mi-aş reclădi o fericire.

De ce Trecutul e plin de amintiri,
Iar Amintirile sunt poezii nedefinite –
Sălbatici trandafiri ce-nchid în ei
Priviri de gânduri pustiite…

Încă-mi răsare-n amurg, printre stele,
Un chip izvorât din zorii primăverii;
Ajunge să te chem, şi imaginea-ţi dispare
Tăinuită adânc în umbrele tăcerii,

Când ai răsărit în grădina sufletului meu
Am crezut că eşti o dulce binecuvântare…
E prea târziu pentru regrete…
Mă-ntreb: acest blestem devorator
Cât va mai ţine, oare?!…

22.02.2000

MESAJE DE IUBIRE

Am căutat în adâncul sufletului meu… Iubire…
Dar n-am găsit decât nişte fărâme de trecut…
Crâmpeie de speranţă… frânturi de amintire…
Şi biata-mi inimă, sfărâmată în bucăţi de lut,

În mii de cioburi aiurea-mprăştiate, pe nedrept,
Zăcând pe caldarâmul scrobit, ades, de paşii-ţi grei,
În care-ţi desenam privirea, când mă rugam inept,
O clipă să-ţi dai şansa de-a te privi prin ochii mei.

Plecând mârşav, ai luat cu tine şi cel dintâi vitraliu –
Dovada sacră-a primăverii în care noi am înflorit –
Premeditându-ţi, crima, în cel mai scump detaliu,
Pe malul mării, unde-n noapte, noi ne-am fost iubit.

Şi-am să te rog mă iartă atunci când îţi ridici privirea
Şi-ţi vezi, în noapte, chipul pictat de mine-n stele…
Şi-ai să-nţelegi omagiul – dăltuit în bolţile-australe –
Când zorii risipi-vor tainicul mister: mesajul e Iubirea!

10.02.2013

PROMISIUNEA IUBIRII

Și n-am să-ți trimit roze, căci mâine s-ar putea ofili,
Și n-am să-ți dăruiesc inimi, căci de durere ar muri,
Și n-am să-ți șoptesc vise, ce-n zorii gri ar dispărea,
Și n-am să-ți ofer speranțe, ce singure s-ar spulbera,
Și nu-ți voi crește aripi, să poți zbura până la stele…
Ci-am să te las, iar, să cazi pradă săruturilor mele!

TURNING LOVE

I won’t send you roses… that could fade away tomorrow.
I won’t give you hearts… that could break away of sorrow.
I won’t whisper you dreams… that could vanish in the dawn.
I won’t offer you the hope… that could sink away by it’s own.
I won’t grow you wings… that could reach the sky above…
I won’t promise you all these… that could turn on into LOVE!

24.02.2013

TOTUL ESTE TRIST…

Totu-i trist – e trist pe lume
Când n-ai cui două vorbe-ai spune,
Când nu e nimeni lângă tine
Te-ntrebe de ţi-e rău or de ţi-e bine;
Când singur, tăcut, trist şi supus,
Priveşti de pe malul mării al soarelui apus –
Metaforă dureroasă a iubirilor trădate,
Înşelate, pierdute, deplânse, şi iertate –
Când singur, în noapte, asculţi cântecul mării
Redat de o sirenă din repertoriul întristării,
Atunci să-ţi aminteşti că-n viaţă un lucru nu putem:
Să fugim de-al iubirii crunt şi nemilos blestem.

Când, singur, tăcut, trist şi supus,
De pe mal priveşti la steaua fără nume,
Îţi doreşti, asemeni ei, şi tu să fi apus…
Totu-i trist… prea trist în lume…

22.09.1998

ULTIMA CĂLĂTORIE

Atunci când te naşti
Nici măcar visezi
Că viaţa-i un ţel
La care-ai să cutezi.

Doar atunci când, singur,
Ca falnicul stejar,
Vei dori să te întorci
La tânărul vlăstar,

Vei realiza că viaţa –
Drumul spre vecie –
Se defineşte simplu,
Dar trist:
Ultima Călătorie!

24.12.1999

TERMINAL

O stea ce străluceşte,
Un nor ce mă-nfioară,
Trezesc în mine nostalgii
Ce-aş vrea să fie moarte…
Şi ochii lăcrimează iară.

N-am vrut să cred,
N-am vrut să sper,
În lumea mea mizeră,
În viaţa asta de coşmar
Trăind iubirea efemeră.

Nu vreau să am,
Nu vreau să-ndur,
Nimic din ce a fost odată,
Nici gândul cel ucigător
De-a fi iubit vreodată.

O floare veştejită –
O amintire tristă-n glastră –
Azi nici că voi mai şti-o…
Te du, Iubire, cu alaiul tău de foc,
Te du, şi zi-mi, într-un final, adio!

18.01.2000

TE BLESTEM

Te blestem pentru cerul arid, făr’ de culori,
Te blestem pentru-un Soare ce scapără în zori,
Te blestem pentru stele ce dănţuie în nori,
Te blestem pentru iarba pictată printre flori,

Te blestem pentru Cæsar, robit de-o amazoană,
Căci ai râvnit, prin mine, a Nilului coroană…
Îşi râde-n sine Sfinx-ul, la inima-ţi de piatră,
Nici eu vré ún Antoniu – nici tu vreo Cleopatră.

Dramatic e hazardul în ochii-ţi trişti şi goi,
Te blestem ţie însăţi doar tu să ţi te înapoi,
Mi-am pus în cap toţi zeii, şi-ai cerului divani,
Deşi tu n-ai fi Cătălină nici într-un veac de ani.

Te blestem pentru vântul ce-adie-ncetişor,
Şi pentru Riga Crypto, topindu-se de dor…
Dar soarta-aşa se face, ca eu să nu fiu el,
Şi – culmea ironiei – nici tu o Enigel!

Iubindu-te prea mult, ţi-ai vândut dumnezeirea,
Şi, pradă propriei măriri, ţi-ai cam uitat menirea,
Pe când eu, nebun de tine, cum ştii că îmi e firea,
În urma paşilor tăi dulci, vreau… râvnesc, iubirea!

04.02.2013

SUFLET HOINAR

Cu lacrimi fierbinţi îmi cânt nefericirea
Dar nimeni nu stă să m-asculte…
Unii mă huiduie,
Alţii mă-njură –
Îi las, c-aşa e omenirea
Şi puţini sunt cei ce înţeleg
Ceea ce e de ne-nţeles.
Şi-ncerc să fug de lângă ei,
Încerc să m-ascund
În adâncul întunecat al universului,
Încerc să m-ascund de firea ce mă urăşte
După munţi, după nori, după valuri,
Şi după astre…
Dar degeaba fug
Căci ecoul tristeţii mă urmăreşte ca un blestem,
Şi mi-e teamă
Că mi-a ajuns… în Suflet.

18.02.2013

SUFERINŢĂ

Sunt stinşi azi ochii tăi,
Şi rece-i astazi vocea ta,
Căci nu mai sunt – ca ieri –
Singura mare iubire a ta.

Şi zâmbetul tău azi nu e
Făcut doar pentru mine,
Şi trupul tău azi simte
Mângâieri de-a mele străine.

În umbra nopţii te zăresc
Cum pe altul tu alinţi…
Nu spun nimic, căci înţeleg
Misterul şoaptelor fierbinţi.

Şi mă întorc şi vreau să plec.
Şi parc-aş vrea tot să mai stau.
Un pas… M-opresc… Revin… Cuget:
Amor forţat nu pot să iau!

Şi àpoi plec. Şi-ncep să fug…
Din minte vreau să mi te scot.
Şi tot fugind, la cer mă rog,
Ca să te uit… Dar nici că pot.

Şi – Doamne – încă te iubesc…
Dar astăzi 2… e simplu „doi”…
Iar din povestea de-altădată
Singur EU a mai rămas din NOI…

15.08.2001

STEJARUL

E un început de Toamnă
Cu cerul de un cenuşiu întunecat
Şi frunzele au început să-mi cadă
În timp ce vântul le spulberă sarcastic.
Ah, Rădăcinile –
Rădăcinile mele înfipte-adânc în neant –
Mă dor cumplit,
Şi cred c-au putrezit acolo
De câte ploi le-au înecat.
Mă doare Trunchiul –
Pe care ciocănitorile-l ciopleau
Pentru-al elibera
De viermii ce mă mâncau.
Mă dor şi Crengile –
Ce-odinioară-adăposteau
Familii-ntregi de rândunici.
Şi Coroana – ah, coroana,
Cu care, falnic, mă mândream…
Dar Toamna a venit să-şi ia tributul,
Şi-acum nu mai sunt decât un schelet de lemn.
Şi-o voi duce-aşa, până-ntr-o zi,
Când Trunchiul meu – dezgolit de-atâtea Toamne –
Obosit, se va culca la pământ
Să se odihnească…

12.09.2000

Şi, totuşi… TE IUBESC

Sunt mări şi munţi ce ne despart,
Sunt lacrimi şi durere…
Sunt oameni, cuvinte, şoapte…
Şi, totuşi, te iubesc.

Sunt nopţile-nsorite…
Sunt zile-ntunecate…
Pustiu, deşertul se întinde…
Şi, totuşi, te iubesc.

Sunt iubiri trecătoare
Ce ieri venit-au, azi se duc…
Sunt despărţirile fără adio…
Şi, totuşi, te iubesc.

Şi chiar de-aş ştii că fericirea
N-o voi mai găsi
De-aş căta în veci de veci,
Ardea-voi, dar, pe rugul iubirii blestemate,
Să uit de tot: de tine… de amor…
Să ard chiar amintirea clipei înşelate…
Şi, totuşi, te iubesc.

Ne desparte parcul de odinioară,
Şi-nmiresmatele alei cu tei în floare…
E Amintirea ta cea care,
Neînţeleasă, de veacuri mă tot doare…

Şi, totuşi… Te Iubesc!

23.10.2000

Și, totuși… MINT

Aș vrea să fiu o zare
Să nu poți să m-atingi,
De dorul meu albastru
În chinuri să te stingi;
Aș vrea sa fiu furtună
Să nu-mi poți sta în cale,
Să nimicesc în goană-mi
Iubiri ce-și scutură petale;
Aș vrea sa fii o amazoană
Asemeni celor din Corint,
Și-n veci chipul palid
Să nu ți-l pot vedea…

Și totuși… mint!

Aș vrea sa fiu săgeată
Să zbor iute ca vântul,
Și-n goana mea nebună
Să răscolesc pământul;
Aș vrea să fiu o stâncă
Pe malul unei repezi ape,
În veci s-alergi spre mine,
Nicicând să-mi fii aproape;
Aș vrea să nu-mi fi dat
Acel dulce-blestemat alint…
Nici veninoasa sărutare
În veci să nu o fi gustat…

Și totuși… MINT!

21.02.2002

ŞI CIFRELE SUSPINĂ (manifest proletar)

Din taste şi click-uri
Istoria se tot scrie…
Prea puţin pe geniu…
Prea mult, chiar, pe prostie…

Din taste şi click-uri
Uzăm de-aceeaşi perie…
Dăm search prin mocirlă…
Iubim orice mizerie…

Nu sunt făcut din cifre –
sunt vorbe care dor… –
Nu sunt un sclav de curte,
Ci-onor gladiator…
Şi nu-i nimic poetic
În trupuri care mor…
Ce vezi tu romantic
În agonia lor?!…

O, nu! Nu, draga mea…
Nu-i asta poezie,
Romantismul trece
DOAR prin farfurie,
Oricât ai crede din partea-mi
Că asta-i erezie…
Ah, şi mai e ceva:
Se chiamă… OMENIE!

Şi când uita-vom cu totul
De-aceste mici nimicuri,
Învăţa-vom, fără taste, să fim
Iar Oameni, şi nu click-uri…

23.11.2011

ŞAH-MAT TIMP DE-O VIAŢĂ

Uvertura:
Timpul joacă şah
cu Viaţa…

Actul I:
Partida a-nceput;
şi, fentând de la debut,
Viaţa mută deodat’
Calul negru, deşălat.
Şi, văzând că asta ţine,
o idee-geniu-i vine:
cum să ia, călare,
Turnul din cărare,
şi-apoi, dintr-o dată,
cu neagra sa armată,
pe Regina albă să o lase lată,
văduvindu-i tare, tare,
regatul, cam de tot ce are.

Actul II:
Rumegând la cald
în Turnu-i de smarald
ideea sa divină
de mare eroină,
în noaptea măiastră
priveşte pe fereastră
armia-i de vază…
dar vede cu groază
cum Calul deşălat
din coastă-i atacat
de-un bătrân prelat.
La fel de îngrozită
priveşte împietrită
cum negrul său Rege
n-o mai poate drege
şi, prins ca-ntr-o ghiară,
e-mbrâncit afară
de câţiva Pioni.
Dar sărmanii-i teutoni
nu prea mai au vlagă,
nici muşchi în desagă,
ripostând întârziat
la tragicul atentat,
nebăgând de samă
că negresa Damă
cade prizonieră
chiar la frontieră,
lăsând în urmă-i, laţi,
vreo doi Nebuni prelaţi.
Şi-n culmea bătăliei,
din mijlocul câmpiei,
se-aude cum strigă
însuşi albul Rigă,
care-i şi ordonă
lu’ a lui prima-donă
atacul final!

Grand-finale:
Cadrul – epocal!
Peste câmpul milenar,
din palatu-i de cleştar,
blonda Rigă cată-n zare
la mulatra apărare;
şi privind în lung şi-n lat
la duşmanul mutilat,
fără niciun alt rabat,
face-un salt mortal, şi… MAT!

Cortina (Morala) :
TIMPUL nu poate fi-nşelat!

26.12.2012

RUGA LUI HRISTOS

Hai Viaţă, pleacă fruntea, mai ai ceva de spus?
Plecăm la drum de seară, plecăm către apus.

În stânga am o rană, mă vezi de jos în sus,
Au apărut gândacii pe crucea lui Iisus.

Am obosit de toate, mă duc să dorm un pic,
Vrei să mă strigi pe nume? Sunt Marele Nimic…

Femeie, nici pe tine nu te mai văd deloc,
Şi simt un gol în mine… Puneţi ceva în loc.

M-am îmbrăcat cu tine, dar nu mi-a fost de-ajuns,
Oh, ce veşmânt subţire! Ce friguri m-au pătruns.

Mă uit înspre Iubire… nu vad nimic, nimic.
Aaa! erai tu Bărbate, aşteaptă-mă un pic!

Aşteaptă mai încolo, dar nu mai mult de-o zi,
Cu aşternut de piatră, căci noaptea va veni.

Pe ceruri plânge luna… Oglinzile sunt sparte…
Scuipaţi la mine-n sân şi treceţi mai departe.

15.04.2001

RONDELUL ROZELOR CE MOR

Mai sunt încă roze, mai sunt?
Credeam că ieri s-au stins toate…
Le văd cum răsar din pământ,
Însă-n mine sunt moarte cu toate…

Mai sunt încă roze, mai sunt…
Dar nu-s ale mele nici una…
Şi nici îmi pasă de vreun vânt
Sarcastic, mai rupe câte una…

Mai sunt, încă, roze ce plâng?
Credeam că lor le e mai bine…
E trist când rozele plâng…
Mai tristă e lumea fără tine.

Mai sunt, încă, roze ce plâng…
Şi suferă, mute, sub stele…
Şi spinii-n tăcere şi-i frâng
Căci tu nu mai eşti lângă ele.

Şi-n liniştea nopţii aş vrea
Să pot să le-alin suferinţa…
La piept să le strâng de-aş putea,
Să nu-mi piara cu ele speranţa.

Mai sunt, încă, roze… Chiar una
stă tristă şi palidă-n glastră,
Amintind de nopţile când Luna
Era martor la iubirea noastră.

E vremea rozelor ce mor…
Se sting uşor, sublim pălesc…
Şi-n deliranta agonie-a lor
Îţi vor şopti că… te iubesc!

E vremea rozelor ce mor…
Pălesc sublim, se sting uşor…
E vremea rozelor ce mor
Ucise de al tău amor…

31.01.2001

REVELAŢIE

De-aş fi o pasăre măiastră
Aş ştii prin lume cum să zbor…
Cum să înot prin zarea cea albastră,
Şi să mă-nclin în pragul dulcelui fior…

De-aş fi o pasăre măiastră
Aş ştii în lume cum să cânt
Un tril mieros, sub o fereastră,
Când ghiocei răsar de sub pământ…

Dar nu-s nimic din toate-acestea…
Nu sunt nimic din ce-aş fi vrut…
Ci doar romanticul din povestea
Cu feţi-frumoşi şi zâne din trecut!

30.08.2011

RETORICĂ

De ce-ai intrat în viaţa mea
când tot timpul am fost singur?!…
De ce mă faci să râd
când o viaţă-ntreagă doar am plâns?!…
De ce mă faci să vorbesc
când am tăcut o viaţă-ntreagă?!…
De ce mă-nveseleşti mereu
când totu-i sumbru-n jurul meu?!…
De ce, când vreau să îţi vorbesc,
să-ţi spun cât îmi eşti dragă,
ochii-n palme ţi-i ascunzi
şi-mi spui să tac?!…
Şi de ce-mi zâmbeşti ironic
când ştii că-mi arde inimioara
de dorul tău şi-al gurii tale?!…
De ce-mi spui că mă iubeşti
când eu îţi spun că te urăsc?!…
De ce tristă-mi pare lumea
când nu eşti lângă mine?!…
Şi ce m-aş face eu
dacă Te-aş pierde?!…

24.12.2000

REPROŞ

Nu mi-a ajuns să-mi pun încă o mască,
Nu mi-a ajuns nici ceea ce mi-ai dat,
Nici cerul nopţii ce-n lacrimi l-ai pictat…
Mi-era de-ajuns căldura sufletească.

Şi n-am cerut, ca alţii, munţi şi ape,
Nici Soarele şi Luna nu le-am cerut,
Şi dintre toate,-atunci când m-a durut,
Mi-era de-ajuns să-mi fii aproape.

Şi nici n-am vrut să-mi cânţi în strună,
Ci te voiam aproape când plângeam,
Şi-n schimb, atunci când sufeream,
Mi-era de-ajuns… o vorbă bună.

Şi m-a durut că m-ai iubit pe-ascuns,
Şi m-a durut că nu m-ai cunoscut…
Dar dintre toate astea, atâta aş fi vrut:
O mângâiere, şi… mi-ar fi fost de-ajuns!

16.02.2013

REGRET

De-aș fi o frunză-n vânt
i-aș cere lumii
din zbor să mă oprească…
și, fără să mă cunoască,
cu drag, poate, unii
m-or așterne pe pământ.

De-aș fi o stea călătoare
i-aș cere-n zori
Soarelui să mă topească…
și, fără să mă grăbească,
într-un imens palat de nori
m-ar transforma-ntr-o floare.

De-aș fi Luceafărul etern
le-aș cere zeilor
din cer să mă coboare…
dar, fiindcă iubirea doare,
nu-n rândul oamenilor,
ci m-or azvârle în infern.

26.11.2012

RĂSPUNS

Am fost o harpă
şi-am vrut să-ţi cânt o romanţă,
dar am căzut de pe soclu
şi m-am spart;

Am fost o mandolină
şi-am vrut să-ţi cânt o serenadă,
dar mi s-a rupt un arcuş
şi-am cântat răguşit;

Am fost o vioară şi-am vrut să-ţi cânt…
dar TU m-ai luat în braţe,
m-ai sărutat,
şi mi-ai şoptit:
„…şi EU te iubesc!!!”

14.02.2007