DOINĂ

(creație proprie, în stil arhaic)

Frățește-mă, doamne, cu vântul,
Să cutreier tot pământul,
Și când mândră mi-oi afla,
S-o iubesc ca pe o stea,
Mândră, mândrulița mea.

Mândra când îmi poposea
Pe-nserate, la cișmea,
Soarele iar răsărea,
Și-n câmp iarba încolțea.
Ș’apoi mândra când zâmbea
Codru-n luncă se-nverzea,
Păsări – tril ne ciripea,
Și dumbrava înflorea,
Râurile-n loc stătea,
Turmele mi se-aciua,
Ciocârliile-mi cânta,
Primăvară se făcea.
Iară lumea când afla,
Măré, toată îmi venea,
Ca la înger se-nchina,
Și cunune-i făurea.

Văduvește-mă, doamne, de gândul
De-a mai cutreiera pământul,
Căci eu mândra mi-am aflat
Și-o iubesc cu-adevărat.

Și-apoi lumea s-a pornit
Ca să cate, negreșit,
Un loc verde, neumbrit,
Numa’ bun de dănțuit.
Și când locul fu găsit
S-au și pus pe ghiftuit,
Ciocârliile-au tocmit,
Horă mândră ne-au horit.
Dară ursele-au aflat
Că e nuntă mare-n sat,
Și degrab’ s-au ’fățișat,
Și cu mândra mi-au plecat.
De-atunci, doamne, o tot cat,
Zi și noapte, ne-ncetat,
Lacrimi-râuri am vărsat,
Și de urmă nu i-am dat…

Cutreierat-am, doamne, tot pământul,
Și dus lăsatu-m-am de gândul
Că-ntr-o zi îmi voi afla
Mândră, mândrulița mea.
Dar cum mândra n-am aflat,
N-am să mai iubesc vreodat’,
Și în lacrimi voi scălda
Toată suferința mea…

30.06.2015

ROMANȚĂ POST-DATATĂ

M-ai aruncat, iubito, iar, pe scena
Războaielor străvechi, osânditoare,
Sunt un Paris luptând pentru Elena,
Sau un Tristan, pe mări otrăvitoare.

Nu sunt un hoț de inimi ce-a plecat
Cu-o ultimă zvâcnire tremurândă,
Și nici abilul vânător ce-a încercat,
Ca-n basme,-n lanțuri să te prindă.

Dar cine este, oare, vinovatul?
Și-ai cui sunt Îngerii căzuți?
În cine zace, ne’ngropat, păcatul
Arhanghelilor ce vor fi vânduți?

Dă-mi doar acel motiv să te urăsc –
Atâta cât să mă determine-a pleca…
Și-mi râde, iar, în față, când vorbesc,
Să ai ce plânge,-apoi, în urma mea.

Și șterge-mi orice urmă de-adevăr,
Și fiecare dâră de-ncredere-ntrupată;
Am dreptul, astăzi, ca să mă dezbăr
De o iubire ancestrală – post-datată…

15.06.2015

FLOARE DE MAI

Îți amintești, copilă, când spuneai
Că dintre toate-ți plac doar Florile de Mai?

Când adormeai, și-ți presăram prin vise
Nemărginite lanuri de iriși și narcise,
Iar pe bolta-ntunecată, în loc de mii de stele,
Eu îți pictam, copilă, în rogvaiv, lalele,
Și gerbere-nroșite, duioase gladiole,
Sau stânjenei sălbatici, din țărmuri spaniole?

Apoi, pe noptieră – știindu-te că-ți plac –
Zambile, crizanteme, și flori de liliac,
Se completau în vaza plină cu bujori,
Așteptând să vină, iar, zorii următori,
Când te-mbia, în dulce’-a greierilor simfonie,
Sentimentala mea Cafea, cu iz de iasomie…

Îți amintești, iubito, când stăteai
Până târziu, în nopțile de Mai,
La pieptul meu, și îmi cereai
Să nu ne-alung, nicicând, din rai?
Iar viața noastră – o-ntreagă odisee –
S-o-mpodobim, regal, cu azalee,
Și-n așternutul alb de orhidee
Să ne iubim ca zeii-n Elizee?

Dar, azi, îmi este cerul îmbrăcat în nori
Ce-și scutură-n adins, reci, nepăsători,
Picurii de lacrimi, grei, sfâșietori,
Peste-o vară tristă, lipsită de culori…
Deși-n fereastra mea răsar aceiași zori,
Ceva,-n tabloul ăsta, lipsește dintre flori…

Îți amintești, iubito?! Tu erai
Mândra mea Floare de Mai…

01.06.2015

photo by Andreea Serpegean™