ROMANȚĂ DEFUNCTĂ


Dacă vreodată eu ți-aș fi lăsat
Din suflet, inima să-ți cadă,
Ar fi fost ca tot eu să o prind
Și gurii mele să-i cazi pradă.

De Dor cu-o mână te-aș fi luat,
Și de-un Alint, cu altă mână,
Ca dragostea ce ți-o purtam
Pe veci în suflet să-ți rămână.

Te-aș fi purtat pe aripi de iubire
Ca un Atlas pe umere pământul,
Te-aș fi iubit așa cum Toamna
Dansează frunzele cu vântul.

Dar azi m-arunc în hăul negru
În veci, Arhanghele, să nu te văd,
Și să nu-mi întinzi vré ó aripă…
Îți jur că fac în jurul tău prăpăd!

Și mort deja, în inima-ți de ghiață,
În cinstea-acestei crunte abdicări,
Tu să arunci cenușa amintirii mele
Rece cum te știu, în cele patru zări!

25.01.2014
530647_556946700990116_870102672_n

BALADA IERNII MOZOLITE


Privesc pe geam, cum ninge liniștit,
Și-n mine saltă cheful, ca nebunul,
Făcându-mă-ntr-atât să fiu de fericit
De parcă stă să vină iar… Crăciunul!

Și-așa mă-nveselesc, în sinea mea,
Căci mi-amintesc copilăria, nițeluș,
Și miezul albei nopți, ce ne prindea
În chiote și zbenguieli, pe derdeluș!

Dar de-odată gândul fuge, nefiresc,
Acaparat de gropile-nconjurătoare,
Și pe cuvânt de pionier, ne fericesc:
Acoperite sunt, acuma, de ninsoare!

Și-or șade-așa, pe drumuri, liniștite,
Pe undeva cam… pân’ la primăvară,
Abia atunci când, de zăpadă văduvite,
Cu zecile de mii, din nou, au să răsară!

Și-atunci să vezi cu groază-otomobile,
Făcând, terifiate, slalom printre gropi,
Și bieți șoferi, tunând, cu fețele febrile,
Dând acatiste grele, iarăși, pe la popi,

Și blestemând, pe rând, toți capii țării,
Și chiar și ziua-n care și-au luat carnet,
Căci din Banat și pân’ la malul mării
N-avem măcar un drum de… comitet!

Dar noroc avem că ninge și maschează
De ochii-ntregii lumi, un oraș pervers;
Pe când edilii noștri râzând își etalează
Fantezii color pe plaja… altui univers!

24.01.2014
prima-ninsoare_poze_haioase_prietenas.ro_1

TE-A ALINTAT CINEVA AZI?!


– Auzi… am chef să mă lovesc de tine prin casă!
– Atunci, lovește-te!
– Păi, cum?!…
– Cum vrei tu!
– Eu vorbesc de lovit real, să te văd bezmeticind prin fiecare cameră, să-ți simt privirea scanându-mi fiecare mișcare.
– Hmm… n-aș refuza o astfel de imagine! (zâmbește)
– Nici nu ți-ai luat ”la revedere” când ai plecat…
– Așa este… Nu mi-am luat.
– De ce? Consideri că nu meritam?
– Cred că eram prea ocupat să îți spun că te iubesc… în timp ce te sărutam pe frunte. Sau, poate gândul că ai să îmi lipsești teribil m-a făcut să…
– Taaaci! Ce nebun ești! (râde zgomotos) Cum poți să mă iubești?!
– Am spus eu că te iubesc?!
– Daaar…?!
– Spuneam că… ți-am pregătit micul dejun! Pe aragaz este cafeaua cu rom, care-ți va da doza de energie pe ziua de azi, iar pe masă, pe platoul acoperit, te așteaptă omleta, pâinea prăjită, și un pahar cu lapte proaspăt, ce-ți va asigura necesarul nutrițional.
– O, doamne! Nu încetezi să mă uimești!
– Sper că trandafirul de pe noptieră nu a uitat să îți spună ”bună dimineața” din partea mea?
– Aaaaaaah! Te urăăăsc! (râde și mai cu poftă)
– ?!?!?!?!….
– Mă citești atât de ușor… și eu nu reușesc să îți desfac nici măcar coperțile!
– Așa am învățat să te iubesc!
(câteva secunde de pauză)
– Auzi… cum îți sunt ochii în dimineața asta?
– Căprui, iubito! Ochii mei sunt la fel de căprui. Sortiți să soarbă inima… știi tu cui!
– Și ai mei la fel. Dar știi ce? Ar fi periculos pentru mine să ți-i am aproape.
– Ba eu cred că ar fi frumos. Dar așa ești tu: nebună. Și fugi mereu ca o și mai nebună.
– Eu, nebună?? ? Nu! Fricoasă?! DA!
– Atunci ești o nebună frumoasă!
– Ah! Tu și cuvintele tale…
– Tu și nebunia ta frumoasă…
– De ce doar eu și nebunia mea?! Tu, nu?!
– Păi, ai uitat că tu ești Luna? Tu ești mai importantă!
– Serios?? ? De unde ai mai scos-o și pe-asta? Și de unde știi că eu sunt Luna? Fără lumină, căldură, viață…
– Pentru că strălucești atât de ancestral în noapte…
– Păi… de la tine! Nu ești tu Soarele? (zâmbește, iar)
– Degeaba sunt eu Soare, și strălucesc ziua. Auzi, ziua… cand e atâta lumină pe cer…
– Toată de la Soare! (completează ea)
– …nici măcar nu mi se vede strălucirea. Cine poate privi Soarele, pe o așa lumină?! De multe ori nici nu îl observă. Dar noaptea… Noaptea, în tot acel întuneric de nepătruns, acolo… ești TU! Și strălucești mai tare ca luceafărul! De aceea toate stelele din univers se strâng în jurul tău! Te observă pe tine și pe mine nu…
– Ce poveste frumoasă!
(pauză de alte câteva secunde)
– M, de ce am încetat data trecută să ne mai vorbim? Și de ce am fugit?
– Pentru că… Din același motiv!
– ?????
– Ai fugit exact când ne era mai bine…
– Și de ce nu ai încercat să mă oprești?!
– Pentru că atunci când iubești, nu ceri nimic la schimb. Și nici nu ții cu forța…
– Dar de ce m-ai primit înapoi? Cum poți să nu mă urăști?!
– Dacă te-aș fi lăsat să pleci, ai fi câștigat doar tu! Așa… prefer să împart victoria cu tine!
– Ah, te urăsc! Îți simt parfumul prin toată casa, de parcă nu era îndeajuns să fie impregnat în întreaga lenjerie, și în pernă, și în cameră… Și… te doresc! Chiar am chef teribil să mă lovesc de tine prin casă!
– Atunci, loveste-te!
– Păi cum, nebunule?!…
– Cum vrei tu! Auzi, iubito…?
– (întrerupând întrebarea) Taci! Lasă asta! Doamne, cafeaua asta este ireală! Și omletă… n-am mai mâncat de când eram mică! Cât de adevărat este basmul ăsta?! Mă simt alintată ca o prințesă. (se aude un clinchet) Stai că sună la ușă. (îndreptându-se să deschidă) Oare cine-o fi la ora asta?! Apropo, ce voiai să mă întrebi?
(îzbucnind instantaneu în lacrimi de fericire, îl privește, încremenită în prag, simțindu-și fiecare părticică a corpului vibrând la auzul vorbelor sale)
– Te-a alintat cineva azi?!

18.01.2014
relatii frumoase_

SECĂND-HEND LĂV


Azi am cumpărat şi eu iubire
De la colţ… la secănd-hend,
Și-am dat lumii-ntregi de ştire
Deh, voiam să fiu în… trend.

N-am luat mult, câteva grame,
C-atât bugetul mi-a permis…
Că tre’ s-o vând, apoi, la dame
Parol că asta… nu mi-ai zis.

Și mă-asortez, aşa, în grabă,
Cu un zâmbet maidanez,
Să prind líberă vre ó tarabă
Dragostea să-mi etalez.

Dar când să plec, o ţigăncuşă,
Cu sâni copţi şi ochi domoli,
Mi se-aruncă-n braţe,-n uşă:
O băncuţă la… doi poli?!

Și-am lăsat dragostea-n prag,
O doream… ea mă dorea…
Și cu cât eu îi eram mai drag
Cu-atât mai draga ea-mi era.

Și ne-am iubit fără prinsoare
O noapte-ntreagă, ne-ncetat,
Ca-n zorii zilei următoare
Să-mi spună-adio… şi-a plecat!

Deci, s-o ia dracu de iubire,
Că doar cu vorbe ne-mbătăm!
La ce mai trebuie simţire,
Când tot ce este, cumpărăm?!

08.01.2014
SECAND-HEND LAV

NE–ORTO–DOX


Cre(ş)tini au fost, cre(ş)tini sunt încă,
Și-or fi în neamul românesc,
Aceia mulţi, ce-orbiti se-nchină
La demonul bisericesc.

Căci azi şi-aruncă-n derizoriu
Credinţă, taină, legământ,
Și de dragul adulării
Uită tot ce era sfânt…

Iar pentr-o gură de aghiazmă
Sar ca lupii, din pustie…
Și, de-i bagi puţin în seamă
Pe la moaşte, se sfâşíe…

Pentru pască – trupul tău,
Ca şacalii-s – nemâncaţi,
Varsând sângele ca-n vremea
Cavalerilor cei cruciaţi.

Unde ţi-e, porunca, doamne?
Și care-i, azi, cuvântul tău?
Chiar nici tu mai ai credinţă
În ce-i bine şi ce-i rău?!…

Nu-ţi vezi fiii cum se-omoară
Pentru sfinţi, de-un parastas?
Căci, sărmanilor, atâta minte
Întru credinţă, le-a rămas.

Și nici acum nu îţi ştiu rostul,
Sau de ce ţi-am închinat…
Cum de-am renegat noi, dacii,
Pe Zamolxe – dintr-odat’?!…

Fă un semn, sau du-te dracu!
Nu suntem fii de Israel…
Tracii-au fost, prin excelenţă,
Mult ‘nainte de-a fi el!

Mută-ţi, dar, biserica infamă
În lumea asta unde-oi vrea,
Căci asta-i glia strămoşească
În care sfânt, Burebi-stá!

06.01.2014
NE-ORTO-DOX

CREZI ÎN DRAGOSTE ADEVĂRATĂ?


Crezi în dragoste adevărată
Sau crezi, poate, în noroc?
Crezi în karma,-n tine însuți,
Sau toate-acestea la un loc?

Crezi că dragostea mai naște
Prin târguri, iară, cruciați?
Sau că zeii ne îndeamnă
Să fim de patime mânați?

Crezi că dragostea se vinde
Pe-o tarabă-n iarmaroc?
Sau crezi, poate, că-i destin,
Dat prin bobí… la ghíoc?

Tu crezi că-s flăcări mistuinde
În sufletele bieților damnați?
Eu cred că-s inimi Feminine
În piepturi dârze, de Bărbați!

05.01.2014
530542_1398653443698540_1861435217_n

SĂRUT-MÂNA ȚIE, MAMĂ


Sărut-mâna Ție, Mamă dragă,
Îți spun eu, fiul tău pribeag,
În timp ce ochii tăi mă-ndeamnă
Să-ți trec, iar, al casei prag.

Ca să-ți împart vechea colindă
De departe am venit,
Să-ți urez, Femeie sfântă,
Un Crăciun prea-fericit.

Iar tu să mă poftești la masă,
Din bucate-ți a gusta,
Ah, ce dor mi-era, Mămucă,
Să mănânc din mâna ta.

Să-mi miroasă-ntreaga seară
A cozonac și brad curat,
Asta-i noaptea-n care Domnul
Chip de Om și-a arătat.

În casă-i cald, și-mi este bine,
Și focu-ți arde în priviri,
Dor mi-a fost, și-mi este încă,
Să îți depăn amintiri…

Să-nchinăm o vreme-ntreagă
Povestindu-ne-amândoi
Câte-n stele și în Lună-s toate,
De prin vremuri de apoi.

Și să-mi dai, Măicuță dragă,
Mâna – ca să ți-o sărut,
Să-ți adorm în brațe,-n noaptea
Când Iisus s’a fi născut!

23.12.2013
photo by Andreea.Petrea™
MAMA

ROMANȚĂ DE IARNĂ (Azi totu-i nins)


Azi totu-i nins în jurul meu
Și albă-i toată valea,
Spre tine, draga mea, acum,
Troian, îmi este calea.

Aș vrea să pot răzbate, iar,
Crivățul năprasnic,
Așa cum bradu-i șade brav
Vântului năvalnic.

Și mă pornesc în zori la drum
Pe-un ger fără de milă,
Vreau, în noapte, să mă scald
În ochii tăi, copilă.

Și-ajung spre seară la conac,
În poarta casei tale,
Mi-ar fi plăcut să mă aștepți
Și să îmi ieși în cale,

Să-mi sari de gât, să mă cuprinzi
Cu brațele-amândouă,
Să-mi spui că ți-am lipsit precum
Ierbii, bobul alb de rouă.

Și-ajuns pe prispă, lângă geam,
Mi-arunc un ochi în casă,
În vatră-un foc – pictând văpăi,
Bucate – aburind pe masă…

Dar niciun pas n-apuc să fac,
Și ușa se deschide…
Țintit, pe mine,-acolo-n prag,
Fiorul mă cuprinde…

Căci te asamăn cu-acei îngeri
Vestind iubirea în trecut,
Și răni adânci, de aripi frânte,
Lasă-mă-ți să le sărut…

Și-mi pari o zână prea-frumoasă,
Și stele-n părul tău sclipesc,
O viață dă-mi –- din noaptea asta,
Domnița mea, să te iubesc!

Și dacă zeii-ar vrea să mă alunge,
Rătăcitor prin iarna cruntă,
De-oriunde-aș fi, am să mă-ntorc
La tine,-n Noaptea Sfântă!

23.12.2013
ROMANTA DE IARNA (LOVE by_Leonidafremov)

IARNA PROLETARĂ


În zori, când am ieșit din casă,
Sub tălpi, omătu-mi scârțâia,
Și-am chicotit ușor, a nostalgie:
”Frumos! E ca-n copilăria mea!”

Copacii-și pleacă ninsa creangă,
Împodobiți de-un dalb imaculat,
Părând – în nebunia vremii,
Giganți, din basmul de-altădat’.

Dar mai coléa o Albă ca Zăpada,
E-acum maro ca… nu spui ce…
Și-așa de roșie-i, precum e focul,
De parcă-i un carnet de… U.T.C.!

Însă din groapa de la colțul străzii
Proletarist, Dorelul îmi zâmbea…
Mi-am amintit ce dulce-i socialismul
Din comunistă, Țărișoara mea!

12.12.2013
dorel_61434900

SCRISOARE CĂTRE NESFÂRȘIT (facsimil)


În clipa în care citești aceste rânduri poate răsare sau apune Soarele, poate înflorește sau se ofilește o Floare, poate se înfiripă sau se destramă o Iubire. Dar nu ”Poate”, ci ”Sigur”, se nasc și se spulberă Speranțe. […]

Căci, de va trebui să ajung singur la inima ta, Napoleon de mi-ar sta în cale, aș cuceri Waterloo-ul pentru tine. Nisipul fierbinte al Saharei l-aș transforma într-o Clepsidră, ca Timpul să nu mai conteze pentru noi. Apoi aș opri Pământul în loc, și i-aș cere lui Shakespeare să-ți compună un Sonet. […]

[…] …aș fi vrut ca aceste rânduri să le fi copiat din vreun filosof antic. Însă, la ora asta, singura care îmi dictează este inima, pe când pixul, rebel de-acum, mâzgălește o strofă din Eminescu:

”Și de-asupra mea rămâi
Durerile de-mi curmă,
Să fii iubirea mea dintâi
Și visul meu din urmă.”

Iar în calmul nopții, Luna îmi fredonează, în surdină, romanticul Elvis:

L uminile T u
O rașului E ști
V eghează N irvana
E tern D easupra
M iracolul E ului
E femer R ănit

La ora când Cortina rece a Nopții s-a lăsat, demult, peste oraș, câțiva fulgi de nea, rătăcind rebeli, ”se rotesc nebuni în aer/ ca un roi de fluturi albi”, și se aștern pe pământul înghețat, încercând, parcă, să acopere noroiul ce se află atât pe străzi, cât și în sufletele oamenilor…

PS: Ora 01:30 … În casă cald – atmosferă propice hibernării… Afară frig – ninsoare feerică!

12.12.2013
521745_684208504931372_2043231264_n

ROMANȚA DEPĂRTĂRII


La țărmul Mării Negre un’ te-aștept
Crivățul se cuibărește-adânc în piept,
Și ciudă-mi este că nu-i niciun val
Să ne aducă mai aproape mal de mal.

Și-am așteptat, așa, un veac și jumătate,
Crezând că ăsta-i cursul timpului, firesc…
Dar astăzi nu mai vreau să fiu doar Parte,
Ci Partea-aceea din Întregul ce-mi doresc!

Iar Țărmul meu, cândva fără culoare…
Acum vreau Tu culoarea să-i imprimi,
Să strălucim, în doi, iară, sub Soare,
Și-o viață-ntreagă să ne fim sublimi!

Iubirii tale,-o viață, să mă osândești,
Și să mă cerți, ades, c-o mângâiere,
Să scriem iar, cu sărutări, povești,
Cât Timpului îi oferim… o grațiere.

Și-n toată vremea asta, cât o veșnicie,
Să ne iubim, minune, ca la început,
Și-asemeni trubadurilor, prin poezie,
În fața stelelor să îți plătesc tribut!

Iar de vreodată-n viață te-oi aduce
În așa hal încât să nu mă poți ierta
Să-mi scrii atât, pe-un colț de cruce:
Sărmanu’-a fost și el bun… la ceva!

08.12.2013
IN DOI

ȘI DACĂ AZI…


Și dacă azi ți-aș cere ca să-mi dai
Un strop de întuneric într-un colț de Rai
Ai renunța, Arhanghele, la tot ce ai?!

M-ai învăța formula zborului în doi
Când Toamna s’a întoarce, iarăși, înapoi
În parcul desfrunzit de-atâtea ploi?!

Și dacă mâine tu mi-ai cere să îți fiu
Acel atom al nemuririi dintr-un Iad pustiu,
M-aș ridica din parcul nostru cenușiu

Răscolind adânc prin vechile-amintiri,
Să-ți creionez, din nou, în dulcile-ți priviri,
Marea noastră, roșie, de trandafiri…

Nu voi nici Iadul și nici Raiul fără tine,
Părea-mi-se-vor toate încă prea puține,
Dar știu că nemurirea ce astăzi îmi doresc
Doar la pieptul tău, iubito, pot să o găsesc!

06.12.2013
1383918_350616741740305_660447496_n

PENIBIL DE SITUAȚIE, SAU PENIBIL DE… UMAN?!…


Pe principiul ultra-naționalist ”Nu mi-e rușine că sunt Român… mi-e rușine că alții sunt!” (N. Iorga), țin să le ”mulțumesc” tuturor acelor ”români” cărora ieri, de ziua Maicii noastre sfinte, ROMÂNIA, le-a fost mai la-ndemână să deplângă moartea unui actor străin (recte american), în loc să omagieze eroi ca:

  • FERDINAND I DE HOHENZOLLERN-SIGMARINGEN – Rege al României
  • MARIA ALEXANDRA VICTORIA DE SAXA-COBURG ŞI GOTHA – Mama tuturor românilor 

A. Infanteristul Român – cel mai al dracu’ soldat din univers:

  • mareșal ALEXANDRU AVERESCU – Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a
  • mareșal CONSTANTIN PREZAN – Ordinul Carol I, Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a, Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a, Ordinul Mihai Viteazul clasa a I-a, Ordinul Legiunea de onoare (Franța), Ordinul Sabia de onoare (Japonia)
  • general CORNELIU DRAGALINA – Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a, Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a, Crucea de Fier clasa a II-a, Crucea de Fier clasa I-a, Crucea de Cavaler a Crucii de Fier
  • general EREMIA GRIGORESCU – Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a, Legiunea de onoare (Franța), comandantul armatelor române în bătălia de la Mărășești, celebru prin monumentala și legendara expresie: ”Pe aici nu se trece!”
  • maior GHEORGHE ȘONȚU – Regimentul 10 Dorobanți, căzut în timpul asaltului împotriva redutei Grivița 2
  • căpitan NICOLAE VALTER MĂRĂCINEANU – Regimentului 8 Linie, căzut la datorie în timp ce înfigea pe parapetul redutei turcești Grivița drapelul național
  • căpitan GRIGORE IGNAT – Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a, ”mort, dar cu mâna dreaptă încleştată pe mitraliera cu care trăsese” în timpul asediului de la Mărășești
  • sublocotenent (onorific) ECATERINA TEODOROIU – Medalia Virtutea Cercetăşească de aur, Medalia Virtutea Militară de război clasa a II-a, singurul civil ce a primit o decorație militară, singurul civil ce a comandat un detașament militar
  • sergent CONSTANTIN ȚURCANU – cunoscut sub numele de PENEȘ CURCANUL, Regimentul 13 Dorobanți, Ordinul Steaua României, Ordinul Trecerea Dunării, Ordinul Apărătorii Independenței, Medalia comemorativă rusă, singurul subofițer distins cu o decorație adresată exclusiv corpului ofițeresc (Steaua României)

 B. ”Furioși și Iuți”-i noștri:

  • maior aviator HORIA AGARICI – Ordinul Virtutea Aeronautică, Ordinul Coroana României, Ordinul Crucea de Fier, ”elvețianul” supra-numit ”Salvatorul Constanței”
  • căpitan aviator CONSTANTIN ”BÂZU” CANTACUZINO – Ordinul Mihai Viteazul clasa a II-a, Ordinul Virtutea Aeronautică, Ordinul Crucea de Fier, căpitanul echipei Române de hochei pe gheață la Campionatul Mondial din 1933 devenit recordman-ul absolut al Așilor aviației române, cu 68 de victorii repurtate, din care 56 de victorii omologate, iar alte 12 fiind probabile
  • căpitan aviator ALEXANDRU ”ALECU” ȘERBĂNESCU – Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a, Ordinul Steaua României clasa a V-a cu spade și panglică de Virtute Militară, Ordinul Coroana României clasa a IV-a cu spade și panglică de Virtute Militară, Ordinul Crucea de Fier clasa a II-a, Ordinul Crucea de Fier clasa a I-a, Medalia comemorativă Peleș, Ordinul Bene Merenti (Ordinul Casei de Hohenzollern) clasa a IV-a, Ordinul Virtutea Aeronautică clasa Crucea de Aur cu două barete, Ordinul Virtutea Aeronautică clasa Cavaler cu două barete, Ordinul Virtutea Aeronautică clasa Ofițer,  al doilea As al aviației române cu 55 de victorii repurtate

 

Și nu este nici măcar 1% din numărul Eroilor, cărora le datorăm ceea ce suntem azi. Sunt doar câțiva dintre cei mai reprezentativi. Dar, în locul lor, alegem (prefer să cred că din prea mult pupincurism, ci nu din prostie) să ne transformăm în bocitoare la căpătâiul altora.

La jumătatea secolului al V-lea î.e.n., Pater historiae, Herodot, făcea următoarea afirmație, ce avea să schimbe soarta lumii pentru totdeauna: Geţii sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci (…) După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt.

Aproape două milenii și jumătate mai târziu, Cotidianul „Times” scria că „Apărarea frontului la Mărășești a fost cea mai strălucită faptă de arme săvârșită vreodată de români …”.

Chiar atât de Penibili putem fi?!… Mi-ați demonstrat că… DA!

02.12.2013

425242_404954222854882_399555417_n

CÂND ÎNGERII AU CHIP DE OM…


in nomine Avus,

”N-ar fi lumea un loc mai bun, dacă am învăța că valoarea este cea mai importantă, și nu prețul?” Așa își începea un Înger pledoaria.

Și continúă: ”Ce-ar fi dacă… bla-bla-bla… ne-am lăsa o clipă pe noi… bla-bla-bla… să dăruim… bla-bla-bla… hainuțe, jucărele… bla-bla-bla… […] … un copil talentat… bla-bla…”

Încă un anunț ”umanitar” fără ecou (mi-am zis în sinea mea). Am trecut mai departe cu nepăsarea tipic românească: ”lasă, să moară vecinu’, să îi luăm capra”. Nu trece mult și recitesc același mesaj, de data aceasta în grupul pe care îl administrez pe Facebook: Cenaclul Romanticii. Și cum am prostul obicei de a ”frunzări” tot ce se publică acolo, îmi fac curaj și reiau textul: ”Ce-ar fi dacă, într-o zi, nu ne-am mai pune pe noi de-asupra celorlalți… ce-ar fi dacă ne-am lăsa o clipă pe noi, și ne-am întoarce privirea spre cei care au cu adevărat nevoie […]”. Era povestea unui băiat dintr-un centru de copii, care își scrisese memoriile, într-o încercare, poate, disperată, de a ieși din anonimatul acelei vieți damnate în uitare, și mai ales în nepăsare. Dar Îngerul a făcut tot posibilul să îi dăruiască… să i se dăruiască. Cu haine, cărți, și chiar și bani. Iar acum se zbătea să găsească un suflet căruia să îi pese. Căruia să îi pese mai mult decât a putut EL (Îngerul) să îi ofere. Și ascultându-i strigătul angelic, mi-am adus aminte că nu doar îngerii cunosc îngeri… Și Eu cunosc, la rându-mi, Îngeri. Și mi-am contactat Îngerul de legătură. Și i-am reprodus povestea. Și, fără să stea pe gânduri, mi-a răspuns că va face tot ce îi stă în puteri pentru a-i întinde o… aripă protectoare acelui copil.

Și a trecut o lună… Și, parcă totul fusese dat uitării… Parcă toată povestea fusese îngropată în negura timpului, așteptându-și, resemnată, uitarea… Și, culmea, parcă și eu mă gândeam, la rându-mi resemnat, că poate nu am deschis ușii care trebuia, și nici nu am bătut la ușa care trebuia. Totul, până într-o seară… Când am primit vestea care m-a cutremurat… de fericire: după ce, asemeni primului Înger, și cel din urmă Înger și-a rupt de la gură, la propriu, pentru a-i asigura un minim de confort de care puțini de teapa lui au norocul a se bucura, a reușit, cu destule eforturi, să convingă niște Oameni să îl ajute.

Oare câți (mai) suntem capabili de un astfel de sacrificiu… mai ales pentru cineva străin?!… Oare de ce Universul m-a ales tocmai pe mine liant între cei doi Îngeri?!… Oare să fie Hazardul cel care a decis ca acest triunghi filantropic să aibă sânge oltenesc?!… Nici n-ar mai conta… Atâta timp cât, în nimicnicia-mi de muritor, mă bucur ca de propria-mi realizare, deși eu nici n-am existat pe firmament. Pe când EI, Îngerii, în modestia lor, refuză să-și însușească laurii biruinței.

Nu știu cât din toate acestea au legătură cu dumnezeu… Nu știu nici măcar dacă sau cât de mult va fi înțeles acest copil Șansa care i s-a oferit…

Știu doar că… Îngerii și-au făcut Datoria!

P.S.1: Și pentru că Îngerii (pe care îi știu de-o viață) trebuiau să poarte un nume, i-am numit așa:

  • ALINA CLAUDIA
  • RALUCA GABRIELA CINCU

P.S.2: Zuzelor, vă mulțumesc!

28.11.2013

imagesas

P.S. : POST MORTEM


Latine dicitur Lucifer,
Cicero

Bine-ai venit – Înger al Morții,
Și iartă-ne, la Judecata de Apoi,
Că n-am putut, în viața noastră,
Să fim ‘naintea-ți decât goi…

Bine-ai venit – îți spun bătrânii,
Doi prunci – la sânul mamei lor,
Bine-ai venit – îți spune Geniul,
Și Omul simplu din popor…

Vino-acum și desfrânează-ți zeii,
Să își preumble pasul pe pământ,
Să deslușească singuri diferența
Între un Infam și-un Sfânt!

Bine-ai venit – Înger al Morții,
Te știu bătrânii, junii, pruncii lor,
Chiar dacă zeul tău astăzi în lume
Tronează-asupra tuturor…

Deschide, dară, porțile-nvrăjbite
Ce-n bezna veacului te-au ferecat,
Să spargem bariera grea și cruntă
Dintre smerenie și păcat…

Și-atunci când cerurile s-or dezice,
De-acest Pământ abject, clevertitor,
S’a ridica, egal, ’naintea ta, și Geniul
Și Omul simplu din popor…

18.11.2013

ANGEL OF DEATH

SULEIMANUL CEL … ROMÂN


De câteva zile, peste tot pe unde merg aud numai ”Suleiman în sus, Suleiman în jos, Suleiman la stânga, Suleiman la dreapta”. De la copilul de țâță, până la auto-intitulații oameni de cultură, toată lumea croncăne, guiță sau cotcodăcește câte ceva despre împăratul ajuns peste noapte (și veac) eroul întregii românități. Și, pe lângă faptul că nici acum nu s-a demonstrat, științific sau practic, utilitatea acestui personaj în istoria poporului român, conform standardelor culturale la care m-au aliniat, în antichitatea existenței mele, părinții, mă întreb (retoric, monșer) dacă toți marii regizori români s-ar fi unit pentru a realiza o telenovelă despre Mihai Viteazul, sau Ștefan cel Mare, sau chiar Vlad Țepeș, cel mai adulat și idolatrizat ghiaur la ‘Nalta Poartă, oare s-ar mai fi uitat cineva la teveu’, așteptând, cu sufletu’ la gură, ”episodu’ următor”?!… Ca să nu mai dau exemplul uichendului trecut, când un post filmografic afișa, la ceasuri de o oareșce audiență, pelicule ca ”Baltagul”, ”O noapte furtunoasă” sau ”Răpirea fecioarelor”. Și, când colo, ce să vezi, onorabile și stimabile, era mai magnific Suleimanonimul DĂCÂT Venturianul Ziței! Cum ”care Zița”? Sora Vetei, a jupân’lui Dumitrache!

Daaaar… pe mult-prea-cunoscutul și prea-adânc-împământenitul prințip fanariot ”capul ce se pleacă, te face să pari capră”, ne aruncăm valorile intelectuale la gunoi, și acceptăm, bucuroși, că turcismele sunt, totuși, niște bazar-lâcuri autentice.

Și am mai coborât o treaptă pe scara evoluției…

12.11.2013

222832_185109624872270_100001197025286_482582_1425039_a

ROMANȚĂ DE TOAMNĂ (Cândva au fost niște vise)


Cândva au fost niște vise
născute din Pasiunea cu care noi,
în locul neumblat de nimeni,
ne-am cântat Iubirea,
și-am dansat, desculți, în ploi.

Și-apoi, au fost cuvintele –
așteptări timide ale unei povești de-amor –
ce se împreunau armonios în fraze interminabile,
articulând melodia, și purtându-ne-n zbor.

Căci dincolo de imaginația
și gândurile mele
e o lume îndeajuns de mare pentru amândoi,
dar vremea-n care ne iubeam printre stele
va mai putea sădi iluzii printre frunzele moi?!…

Cândva, am scris chiar și o carte,
orbit de strălucirea iubirii tale,
cu litere stacojii, adesea iscate
din iluzii deșarte
și clipe-n avans, câteodată furate
din dulceața dorințelor noastre carnale.

Am scris-o, apoi, cu lacrimi de sânge,
pentru Toamna în care tu vei ședea
la umbra teiului ce își deplânge
soarta nătângă – prin slova mea…

Te rog, dară, iubito, ia cartea și citește
printre rânduri, și spune-mi: oare ce lispsește?!…

Chiar nu ai înțeles că-n acest decor feeric
m-ai dezbrăcat de tine, lăsându-mă postum
să zac printre romanțe – în visul meu homeric,
de dorul tău, ca Phoenix, să mă prefac în scrum?!…

Și-acum, în epilog, cugetă doar o clipă:
în jurul tău chiar plânge Toamna,
sau eu ți-am așternut Iubirea-n drum?!…

10.11.2013

AȘTEPTARE II


Am să te-aştept pe plaja unde
Ai promis în noapte să apari
Să împietreşti lacrimi arzânde
Şi-n suflet flori să îmi răsari.

Trecut-au ani de când nisipul,
Uscat şi ars de-atâţia Sori,
Ne contura, în zori, periplul –
Necrolog de-o vară,-a doi actori.

Dar marea-ngroapă, fără milă,
Şi rol, şi scenă, şi decor…
Și-n piesa mea, astăzi, copilă,
Ești doar un simplu spectator.

Pe-același țărm și azi te-aștept
Pierdut, ca marea,-n asfințit…
Sperând, în sinea mea, inept,
Că dintre zei, doar tu mă fi iubit!

06.11.2013

CÂNDVA SPUNEA IUBIREA


Cândva-mi spunea Iubirea:
„De azi, nebune, am plecat,
Îți iau și dragostea cu mine
Și tot ce ea ți-a însemnat,

Și-acum în prag de Toamnă
Desculț, pe-alei, te voi lăsa,
Și-n zorii grelei neputințe
De nicio stea nu-mi va păsa,

Mă duc cu dorul tău în lume,
Departe,-n cele patru zări,
Să-nduri, în lacrimile surde,
Singurătatea-ți, peste mări.”

Nu reuşesc defel nici astăzi
S-o înţeleg ce-avea de spus…
Știu doar că-n urma ei, o stea,
Plângând, în suflet mi-a apus…

Aşa mi-a spus cândva Iubirea:
„De astăzi singur tu vei fi!”
Şi secole de-atunci trecut-au
De când tot curg prin poezii…

03.11.2013

ROMANȚĂ DE TOAMNĂ (Dă-mi tot ce ai)


Dă-mi tot ce ai mai scump pe lume,
Dă-mi ochii-ți dulci, făr’ de cusur,
Vreodat’ să nu fiu nevoit, anume,
Sărutu-n noapte să ți-l fur.

Dă-mi visul alb, de-o vară, trecător,
Și iarna-ți viscolindă,-n drumul său,
Dă-mi târgurile-n care și-astăzi mor
Cavalerii, după chipul tău.

Dă-mi valsul vântului de primăvară,
Ce unduia, suav, cărări spre asfințit,
Și chiar și lacul de unde,-ntâia oară,
O Lună, pentru noi, a răsărit.

Dă-mi Toamna grea-nvelită în pastel
Sau parcul îmbrăcat în frunze arămii,
Și dă-mi iar cheia învechitului castel
Să mă întorc în nopțile târzii.

Și din tot ce-ai tu mai scump pe lume
Nimic nu am să-ți cer, într-un final…
Iar dacă marea va dori să te îndrume,
Am să te-aștept pe-același mal.

02.11.2013

ROMANȚĂ DE TOAMNĂ (Pe prispă,-n seară)


Pe prispă,-n seară,-o mandolină
De-atâta dor și jale-mi pare plină
Încât acu, pe-un petec de lumină,
Până și vântul plânge în surdină.

Pe dealuri, văile se cațără ușor,
Spurcând-le, prin goliciunea lor,
Purtându-i gândul, din pridvor,
Către un vis născut în alt decor.

I-e-acuma cerul stăpânit de nori,
Nici stele nu-i mai plânge-n zori,
Căci sufletul zdrobit de-atâtea ori
Îi zace-n parcul văduvit de flori…

Deasupra,-n cer, ca o-avangardă
Se-adună corbii-n zbor grămadă,
Adulmecându-și mărmurita pradă,
Învinsă de-o iubire rece, retrogradă.

În Toamna asta grea de-atâtea poezii
Care își cântă-amarul pe note arămii,
Hoinărind, în noapte, pe-aleile pustii,
Un Decăzut așteaptă în suflet să-i revii.

16.10.2013

ROMANȚĂ DE TOAMNĂ (Trezeşte-mă când Toamna…)


Ireversibil, sfârșită-i azi Vara…
Se-așterne Toamna pe pământ,
Se scurg, iară, frunzele-n valuri,
Purtate de dor, pe aripi de vânt.

La poluri lucește palidul Soare,
Ce parcă-i răpus de stelele reci,
Chinuindu-se-n van să răzbată
Spre-anevoiasele noastre poteci.

În urmă-ți paşii grei și desculţi,
Presar, fără milă, roze ce mor,
Răscolind, ades, sub pala Lunii,
Doar amintiri ce dor… de dor…

Dar ’geaba te strig şi te chem…
Mă vezi, îmi râzi, şi-apoi taci…
Îmi plânge şi trupul de ciudă…
Şi crengile plâng prin copaci.

Încerc să adorm, dară fluturi
Sublim îmi gâdilă stomacul…
Şi-mi ridic – idilic – privirea:
Eşti doar tu, şi-aleile, şi lacul.

Şi-mbătat de parfumul tău gri
Aș vrea să adorm pe-o petală,
Căci mă doare și dorul de tine
Și-n piept îl simt ca pe-o boală.

Și-apoi pictează-mi tu parcul
În galben şi-n verde-arămiu,
Să-mi culc în patul de frunze
Un suflet preagreu, cenuşiu…

Şi veghează-mă-aşa, în tăcere,
La sânul tău dalb, cufundat,
Să mă trezeşti, iubito, când Toamna
Pe mări, și în noi, s-a-ncheiat…

01.09.2013

ATEISTICĂ (II)


– pamflet bisericesc –

Din Ciclul:
„Vro grămadă de enoriaşi
Ne-am bătut pe moaşte-n Iaşi”,

astăzi ne paraschivim, şi ne aducem aminte, cu un comic simţ al penibilului, de deja-vestitele lupte purtate între forţele binelui, răului, şi cele de ordine ale „Geans-d’Arms”-eriei. Şi pen’că bătaia e ruptă din Rai şi dăruită întru slava cre(ș)tinismului românesc, în numele sfintei sarmale reîncălzite şi a ceaiului prefabricat, vă doresc paraschiveală plăcută! Ameno! +

„A-nceput de ieri să-mpartă
Câte-un pumn… mai timorat…
Dar să vezi cum azi, grămadă,
S-or sfinţii pumni, ne-ncetat…”

PS: Fericiţi cei săraci cu duhul… dar voi, sunteţi în extaz!

14.10.2013

ROMANȚĂ DE TOAMNĂ (Dă-mi ochii tăi)


Dă-mi ochii tăi, iubito, să mă scald
În vâltoarea lor ca-n mările albastre,
Și îmbrăcat, apoi, în straie de herald
Să întărât la țărm turnirul între astre.

Dă-mi gura ta o noapte s-o sărut –
Un platonic armistițiu-ntre războaie –
De nu, pe timp de pace-am să-ți imput
Iubirea-n valsul picăturilor de ploaie.

Dă-mi chipul tău în zori să îl alint
Și să-l desfăt cu dezmierdări alese,
Căci ale tale buze dulci care mă mint
Au gustul piersicilor moi, abia culese.

Dă-mi trupul tău o viață să-l iubesc –
Să-l venerez, umil, așa cum se cuvine –
Și-atunci când m-ai vedea că te privesc
Flămând de dor, să mă îmbraci cu tine.

Și-apoi în păru-ți să mă joc mă lasă,
Ca Ielele ce joacă vântul printre nori,
Și împreună să pictăm o prea-frumoasă
Toamnă ce ne leagă – poveste în culori!

14.10.2013

ROMANŢĂ DE TOAMNĂ (De-atâta frig)


De-atâta frig mă doare Toamna,
Şi-n suflet mi-este-atât de rău
Încât aş vrea măcar o noapte
Să mor, senin, la pieptul tău.

De-atâta frig, mi-ndoaie plopii
Un vânt uscat, plin de venin,
Deschide-ţi uşa de mă lasă
În noaptea asta ca să-ţi vin.

De-atâta frig aş vrea, copilă,
O noapte-ntreagă să-ţi închin,
Şi să-ţi brodez în spuma mării
Din flori şi stele, chip de crin.

De-atâta frig şi ploaia rece
În geam pictează ne-ncetat
Cu picuri îngheţaţi povestea
Nopţii noastre de păcat…

Şi-aş vrea să-ţi zac aşa, iubito –
La piept, în braţe, să mă ţii –
S-alungi din mine toată Toamna
În noaptea-n care ne-om iubi!

04.10.2013

ROMANŢĂ DE TOAMNĂ (Hai să-mpărţim)


Hai să-mpărţim, minune, înc-o noapte,
Şi-apoi s-o aruncăm în cele patru zări…
În sărutări suave, brodate printre şoapte,
Un covor de stele s-aşternem peste mări.

Hai să-mpărţim, iubita mea, chiar şi visarea
Şi ploaia care cade, rece,-n stropi mărunţi,
Şi-n zborul greu s-atingem cu aripile zarea,
Şi cu suflarea norii să-i trecem peste munţi.

Ce ne opreşte azi să împărţim o lume
Creată din nimic, cândva, de nişte zei?
Ce dacă toate astea n-au încă un nume?
De le-am numi iubire, am fi egali cu ei?!…

Şi când se scurge Toamna în şuvoaie,
Şi lasă-n parcuri plopii fără soţ şi goi,
Hai să dansăm, iubita mea, în ploaie,
Şi-apoi să împărţim o inimă la doi…

02.10.2013

CRÂMPEIE DE OCARĂ


Eu sunt… Tu eşti… El este…
Şi cum trei deja-i prea mult
Am hotărât să-ţi las drept zestre
Pe-acest tembel incult.

Eu sunt… Tu eşti… El este…
Cândva, noi doi am fost… Dar el?!…
Părea ciuperca proastă
Din iarna unei biete lapone Enigel…

Tu eşti… El este… Eu am fost…
Sictir, că azi îmi e mai bine…
Dar el, trezindu-se în prag, cu tine,
A rămas, de-uimire… prost!

02.10.2013

ROMANŢĂ DE TOAMNĂ (Dor de noi)


Cândva, iubito, căzut-am învoielii
Să nu mai fim iar pradă răfuielii,
Adânc în noi securea să-ngropăm,
Şi-un veac, măcar, să nu luptăm.

Dar tu, nebuna mea, nici că ai dat
Doi bani, când armistiţiul ai călcat,
Şi-ntr-o noapte, pe un ger cumplit,
Prin crima ta, de dor m-ai văduvit.

De-atunci tot plâng şi-l cat mereu
Într-un mic unghér de suflet greu,
Printre-amintiri ciobite, care dor,
Şi-atâtea vise grele, frânte-n zbor…

Unde, oare, puteai să-l fi ascuns,
În ce loc rece şi de nepătruns?!…
L-ai pitit, cumva, de vreme rea,
Sau e-ascuns de inimioara mea?!…

Şi-n valsul gri al plopilor cei goi,
Pictând castele negre prin noroi,
Mi-e dor de toamnă… şi de ploi…
Mi-e dor să-mi fie… dor de noi…

30.09.2013

A DRACULUI FEMEIE


Femeie, azi, te-am dat la dracu…
Am dat la dracu tot ce-nsemni…
Că nu mai vreau nici cu privirea
Şi nici cu vorba să mă-ndemni…

Nu mai vreau să-ţi simt alintul,
Nici sărutarea dulce şi mârşavă…
M-am săturat să-mi torni mereu
Din buze reci – pe gât, otravă.

Femeie, azi, te-am dat la dracu…
Şi-apoi, cuminte, m-am predat…
Decât în Raiul îngheţat din tine,
Mai bine-un Iad de foc, nealterat.

Prefer cu demoni să m-asamăn,
Şi să dau dracu nestatornici zei,
Căci n-am să mai închin în viaţă
Vreodat’-altar unei femei…

Şi nu e nimeni care să-nţeleagă,
Şi nicio minte pricepută nu-i,
În astă lume-n veci care să poată
A dezlega misterul femininului…

Şi-n uvertura Toamnei cenuşii
Cu lanţuri îmi voi fereca iatacu,
Nicicând, în noapte, să nu-mi vii…
Femeie, azi, tu să te duci la dracu!

25.09.2013

318968_10150358668092930_645957929_9982493_2013030_n

ROMANŢĂ DE TOAMNĂ (Pe-alei pustii)


Pe-alei pustii azi cruda Toamnă
Sădeşte-n urmă-i vânt turbat,
Dar sufletul, de-un veac, se pare,
Iubirii sfinte-i închinat.

Şi le-aşterne-n drum covoare
De frunze moarte, arămii,
Tristeţea,-n tălpile lor goale,
S-o poată-n foşnet a simţi.

Sub stele rozele-şi îngână
Ruga tristă şi fierbinte…
Pe când în jurul lor, copacii,
Plâng amar, fără cuvinte.

Doar Luna-n noapte îndrăzneşte
Din lacul lin a le zâmbi,
Când Soarele-i lipsit de vlagă
În zori, măcar, a-i încălzi.

Şi-mbrăţişaţi, pe-aceeaşi bancă,
În parcul rece încă stau…
Îi ninge-n suflet hâda Toamnă…
Dar EI… doi bani nu dau!

09.09.2013

CE E IUBIREA?!…


Ne întrebăm adesea ce este iubirea… Un fior… o trăire… un sentiment?!… Sau, pur şi simplu, o necesitate?!…
E pasiune? Sau datorie? E drog? Sau leac? E pură întâmplare? Sau o chestiune de voinţă? Să fie predestinata soartă? Sau doar antologicul hazard?
Chiar aşa: oare ce-ar putea fi iubirea?! Un amalgam de „te doresc”, „îmi lipseşti”, nopţi albe, şi repetitiva oglindire a lunii în veşnicia lacului, pe malul căruia se fac jurăminte cât pentru o mie de vieţi?! Un amestec de ură, lacrimi şi dorinţe arzătoare?! E vechiul parc, ce păstrează, încă vie, amintirea fiecărui pas încrustat în aleile-mpietrite?! Sau flori, ce memorează în catifeaua petalelor fiecare ţinere de mână?! E banca – martora fiecărei îmbrăţişări pătimaşe?! Sau poate Soarele… Oh, da! Soarele… arhivarul fiecărui sărut furat în zori.
Se spune că Omul se poate lipsi de orice pe lumea asta. Dar oare poate EL trăi fără Iubire?! Oare Iubirea poate exista fără OM?! În fond, până şi îngerii s-au îndrăgostit de oameni, în trecut. Şi dacă ăsta a fost considerat un păcat suprem, pentru care au şi fost alungaţi pe Pământ, atunci mă declar, fericit, un anticrist!
Se mai spune că Iubirea este eterna flacără ce arde în fiecare din noi. Dar dacă vom permite ca acest foc să fie mistuit de lacrimi, natura ne condamnă, prin incompatibilitatea celor două elemente, să nu putem aprinde apa, oricât ne-am strădui. Şi-atunci, vom cutreiera pământul, debusolaţi şi chinuiţi de amintiri, până când, secătuiţi de vlagă, ne vom stinge, de dor, sfârşindu-ne în bezna propriului univers.
Zeii ne-au permis să folosim toate organele la capacitate maximă, dar doar 10% din capacitatea creierului. Însă noi, muritorii de rând, oare cât la sută suntem dispuşi să renunţăm la inimă, în favoarea iubirii?!…
Unii au nevoie de droguri…
EU… am nevoie de IUBIRE!

08.09.2013

ROMANŢĂ DE TOAMNĂ (Hai să dansăm)


Hai să dansăm, scumpa mea Doamnă,
Pe simfonia surdă a frunzelor în zbor
Ce ne îmbie-acum, în prag de Toamnă,
Într-un atât de trist şi cenuşiu decor.

Hai să dansăm, în doi, aşa cum vântul
Valsează plopii fără soţ, în zori de zi,
Dezgolindu-i, fără milă, de veşmântul
Ce-nnobilează caldarâmul aleilor pustii.

Hai să dansăm, nebuni, în astă noapte,
Când greierii ţes stele şi râuri în pridvor,
Şi de mi-ai da dulceaţa buzelor de lapte
Promit să-nvăţ şi zeii să creadă în amor.

Hai să dansăm, goi, sub aurora boreală,
Simţind în tălpi romanţa ploii care cade…
Şi-atunci când struguri dau în pârguială,
Vreau să ne iubim, o Toamnă, sub arcade.

19.09.2013

CRÂMPEIE DE BASM


Şi când nepoţii-n braţă or să mă cuprindă
Doar ca s-audă iar povestea cu A fost odat,
Să nu te miri, minune, şi nici să te surprindă
Dacă le-oi spune c-am iubit o fată de-mpărat!

Şi-atât timp cât în lume mările or fi albastre
Am să-ngenunchez, umil, ‘nainte-ţi, ca la zei,
Şi pierdut în ochii tăi – lucind ca două astre,
Voi cere doar atât: vrei să fii mama copiilor mei?

11.09.2013

CRÂMPEIE DIN NOI


E privirea ta
ce-mi face inima să bată
E zâmbetul tău
şi nu va pieri vreodată
E sufletul tău
ce-aduce numai fericire
E-n inima ta
o poveste dulce de iubire.

Eşti tu
pentru care eu trăiesc,
Eşti TU…
şi e de-ajuns, căci te iubesc!

12.09.2013

SĂRUTUL


Ce e iubirea?! E un etern plictis
De-o-mbătătoare şi pură fericire
E nestatornicul şi-amăgitorul vis
Din care nu-ţi doreşti dezmeticire.

E cântecul sublim ce-ades răsună
Din simfonia dulce-a greierilor trişti,
Într-un amurg de foc ce stă s-apună
În suflete păgâne – de-anticrişti.

E mângâierea blândă-a ploii-n iarbă,
Şi un miros de tei, ce l-ai cules la sâni,
E-acelaşi sânge gros ce stă să-mi fiarbă
În zori, cu fiecare zumzet ce-l îngâni.

Şi-n nopţi gândindu-mă la tine –
Chinuitoare roze făr’ de spini –
Mă rog la cer să fii cea care vine
Cumplitul dor tu să-mi alini.

Iar dacă-ntr-adevăr este credinţă,
Şi-n altă viaţă ne-am fi cunoscut,
Mă jur pe zei de n-a fi cu putinţă
Să-mi fi rămas datoare… c-un sărut!

10.09.2013

CRÂMPEIE DE VISARE


Încă mai zbor peste vremuri apuse, ca şi când
Aş vrea să te desprind din poemele tribale
Atât de reci ţi-s paşii ce-mi stăruie în gând
Asemeni străjii cruciate a ruinelor medievale.

Şi ‘geaba te caut printre nori, în visele mele,
Sau în dorinţe ce-mi curg nebune prin vene…
Demult, prea-iubito, te-am exilat dintre stele
Pe tărâmuri învechite cu zmei şi cosânzene.

Dar mă trezesc în simfonia plină de suspine,
Mai însetat ca oricând de noapte şi vise…
Şi-n cântecul albastru şi mut al Lunii pline
Regăsesc poemele nebunilor de tine – scrise…

07.09.2013

DACĂ… AȘ…


Dacă i-aş tăia aripile lui Cupidon
Ar mai fi dragoste pe Pământul ăsta slut,
Sau ne-am urî, deopotrivă fericiţi,
La fel ca-n basmele tribale din trecut?

Dacă i-aş smulge braţele lui Atlas
Ar mai avea Pământul punct de sprijin,
Sau s-ar rostogoli haotic prin Univers
Ca un bezmetic de-un verde-bleu-marín?

Dacă ţi-aş picta chipul pe o plajă pustie
Ar îndrăzni Neptun să inunde nisipul ars de Soare,
Sau m-ar lăsa să mor, ca pe Ovidiu,
Atât de beat de fericire – într-un amurg de mare?!

06.09.2013

NE-FEMEIE


Eu doar te-am vrut Femeie…
Tu… demon vrut-ai fi…
Şi cu privirea-ţi ce scânteie
Schimbaşi în noapte,-o zi.

Te-am vrut pentru o viaţă
Alături spre-a-mi şedea
Dar inima-ţi de ghiaţă
Te-a rupt din steaua mea,

Purtându-te departe
Prin lumi pustii şi reci,
De tine să n-am parte…
Străin să-ţi fiu în veci…

Să vărs lacrimi şiroaie,
Brăzdând sufletul meu,
Sperând că după ploaie
Răsare-un curcubeu…

Şi nu te-acuz c-ai prefăcut
Iubirea-ntr-o crâmpeie,
Ci-atâta, doară, m-a durut:
Că n-ai ştiut a fi… Femeie!

04.09.2013

CRĂIASA LUNII


La ţărmul ei cel trist şi gol,
Făcând în taină-un rotocol,
Urzind cu Luna un complot,
S-a ancorat, Străinul matelot.

Iar noaptea contura pe mal
Un sânge ce fierbea-n aval
Şi-i contopea-n nisipul fin
Cu marea, ca într-un festin.

Întreaga noapte până-n zori
Ea i-a brodat în suflet flori,
Iar când Soarele s-a ridicat
Străinu-n valuri s-a predat.

De-atunci Crăiasa-a consfinţit
Peregrinaje duse-n asfinţit
La ţărmul unde Luna sta
Cu un Străin, şi-i complota.

Şi dârză,-asemeni unui far,
Captivă-ntr-un tablou lunar
Zâmbind, c-un aer cabotin,
Visează, încă, la al ei Străin:

Să-i fie-n noapte zâna zării
Sculptată-n spuma alb’a mării
Iar în lumina zorilor – difuză,
Străinului să-i fie… Muză!

26.08.2013

CRÂMPEIE BLONDINE


În părul tău suav chiar zeii au pictat,
Întregul blond al verilor fierbinţi,
Pe când nurii tăi de marmă se topeau
În braţele-mi pline de patimi şi dorinţi.

Dar azi e Toamna cea care-a venit
La frumuseţea ta, umilă să se-nchine,
Pe când în jurul tău, cu frunze arămii,
Copacii-ncep, de dor, feeric, să suspine.

25.08.2013

ÎNDOIALĂ


Ce rost crezi c-ar mai avea
Să pictez un flutur pe o floare,
Dacă aripile-i blânde n-ar afla
Nicicând puterea ca să zboare?

Ce rost crezi c-ar mai avea
Să desenez pe cer un curcubeu?
Mă tem, în noapte, c-ar putea
Să cadă în abisul sufletului meu…

Ce rost crezi c-ar mai avea
Un biet Luceafăr printre stele?
Nicicând, în zori, s-ar asorta
Cu norii grei ai suferinţei mele…

Ce rost crezi c-ar mai avea
Pe Styx o luntre să vâslească?
Şi Decăzuţii-au dreptul a spera
Că, iubind, cândva au să renască?!…

20.08.2013

CRÂMPEIE DE COMPASIUNE


Printre salcii, tăcut, privesc de pe mal,
Cum plutești, rănită, în derivă,-n aval,
Lasă-mă să-ţi vindec eu aripa frântă
Terfelită, prin veacuri, de dor şi de spini,
Iar în cale,
În loc de-osanale,
Tandru, să-ți presar petale
De roze-nsângerate, și nuferi, și crini…

18.08.2013

CRÂMPEIE ALTRUISTE


Aş vrea s-alerg în noapte
Prin ploaie şi furtună,
Să-ţi fiu şi pavăză şi scut
Atunci când mândra Lună
Îngenunchează, falnici,
Luceferi, Zei, şi Sori!

Şi-apoi, tăcut, în zările albastre
De dorul tău să mă topesc, în zori…

18.08.2013

GETO-DAC


Luaţi-ne drept bir orice, dar nu mândria,
Fără de ea suntem doar nişte bieţi jugani;
Căci della Râm se trage, astăzi, România,
O ştim de la Zamolxe, de zece mii de ani!

Din Traci ne-am ridicat stăpâni în lume,
Urmaşi ai Geto-Dacilor viteji şi drepţi!
Născut-am din ţărână imperii de renume,
Deşi-n a noastră vatră, àzi, suntem inepţi!

Şi n-am îngenuncheat în nicio bătălie,
Niciunei seminţii vreodată ne-am supus;
Mi-e scârbă, doar, că într-a noastră glie
Nu ne plecăm, când Tricolorul este sus!

Nu ne-aruncaţi, dar, conştiinţa-n umilire!
Nu suntem un popor atât de depravat,
Chiar dacă sfinţii noştri dorm în mănăstire
Iar Dumnezeu căzut-a, molcom, în păcat.

Un neam de traci suntem, prin excelenţă,
Latinii-au fost doar inventaţi, cândva…
Şi-atunci când Timpul apune,-n decadenţă,
Pe noi – din toţi – doar zeii ne-or mai judeca!

05.08.2013
403378_233639996748435_837962418_n

CU MASCAŢII LA… BAC!


Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,
Ţara mea de glorii… ţară de căcat!

După cum bine-ştiţi, mereu am susţinut că Şcoala Românească ar trebui impusă cu parul! Că Bacalaurenzii noştri ar trebui educaţi, nu ca pe vremea pionierilor, cu indicatorul, ci cu ghioaga! Ne-am răcit gura de pomană, şi eu, şi muuulţi alţii ca mine, care am crezut că putem schimba ceva, şi ne-am străduit din răsputeri să îl contrazicem pe Brancuzí (franţuzul), cel care afirma că ne-a lăsat proşti şi ne-a găsit şi mai proşti.
Dar în sfârşit, după lupte seculare care au durat 23 de ani, mă încearcă un sentiment de maximă satisfacţie sufletească (şi chiar intelectuală). Strigătele noastre muribunde au ajuns într-un final la urechile guvernanţilor! Astfel, Statul Român decretează: dacă Ministerul Inculturii nu face faţă, trimitem întăriri! Şi nu orice întăriri! Cei mai buni, cei mai pregătiţi, cei mai capabili: Trupele Speciale ale Serviciului Român de Incultu… pardon, de Informaţii! Aşa şi trebuie, să vină Mascaţii! Trebuie apărată Ţara de… Popor! Că mereu spunea Iorga că adevăratul inamic al statului este omul prost! Cu alte cuvinte, pe ei, pe mama lor!
Aşadar, Doamnelor Profesoare, ţâţele la control, vă rog! Ah, nu ne interesează vintigi, suntem doar curioşi câte zerouri au cupele dumneavoastră! Şi voi, dragi elevi, nu mai aruncaţi drogurile în veceu‘, că doar aţi dat bani pe ele, şi pe criza asta… e păcat! Ne interesează fiţuicile cu Caragiale! Deh, e sezon deschis la machidoni: mai întâi Becali, acum nenea Iancu! Vrem să ştim ce ascunde Scrisoarea aia! Că de mai bine de un secol agenturilii străine şi româneşti se tot chinuie să pună mâna pe ea! Şi mai zâmbiţi şi voi din când în când la camerele astea din clase, că doar nu le-am montat degeaba, să vă vedem cum staţi, cuminţi, în bănci, cu mâinile la spate.

Sau, poate că ne-am luat ţeapă, ca de obicei. Poate că Guvernul i-a trimis aşa… la şcolarizare… Saaaaau, schimb dă iecsperienţă… gen!
Şi stau şi mă întreb, retoric, în dulcele stil clasic al românului de mahala: ”Bă, ieşti prost?!… Dacă SRI-ul s-a dus la BAC, 2-şi-un-sfert-u’ o fi la… Capacitate?!…”

Hai, succes la BAC!
(cu miliţia vorbeam, nu cu voi, elevii)

02.07.2013

CRÂMPEIE DE SCENĂ


– răspuns la IUBIRE, TEATRU IEFTIN

În doi, pe scena vieţii, am urcat cândva,
Ea – o primadonă, eu – un simplu-actor,
Ghidată, fără scrupul, de-un acel ceva,
Iar eu mânat de-un spirit de luptă eufor.

Dar Teatrul, din păcate, l-a jucat doar EA!
Folosind, mârşav, decorul sieşi paravan,
Uitând, nefast, că într-o zi cortina va cădea
Şi-ntreaga-i mascaradă va fi fost în van.

Căci a uzat, netrebnic, de rolu-i – o perdea,
Un scurt şi tragic vodevil, de sine inventat –
Şi-oricât îmi e mâhnirea de-amară şi de grea
Şi rolul, şi amoru-i, demult le-am fost iertat!

27.05.2013
photo by Andreea.Petrea™
CRAMPEIE DE SCENA

CRÂMPEIE DE GÂND


Cândva la sânul tău necopt
Eu gândul mi l-am cuibărit;
La schimb, o mare de iubire
Pe loc, atunci, mi-ai răsărit.

Cândva-mi ştiai cuvântul
Şi vers, şi inimă, şi tot…
Iar dorului nebun de tine
Doar tu-i aveai un antidot.

Cândva-i Trecut, demult apus…
De dor, cuvântul mi-e nebun…
Secată-n sânu-ţi e iubirea…
Mi-e gândul veşted în surghiun.

photo by Andreea.Petrea™
22.06.2013

CRAMPEIE DE GAND - ANDREEA PETREA

CRÂMPEIE DE STIH


Trăim, prea-iubite Poete,
Printre nori, ca şi zeii-n Asgard,
Dar nimic nu-i mai plin de regrete
Ca damnatul suflet de Bard.

Murim, căci iubim poezia,
Şi ne hrănim cu nectarul ei sfânt,
Dar nicicând vom primi amnistia
De-a fi înţeleşi prin cuvânt.

Şi cu toate acestea, Poete,
Deşi trăim şi murim aleator
Totuşi nimic nu poate să-ndrepte
Adâncile răni ce ne dor.

18.06.2013

REMEMBER (nostalgia trecutului)


O mare iubire’am avut
Şi o singură fată’am iubit,
Mi’a dat tot ce i’am cerut,
Şi’apoi m’a părăsit.

Cu ea griji nu aveam deloc,
Şi viaţa mergea, parcă, strună;
Dar brusc, am suferit un şoc:
Într’o zi plecat’a făr’ să spună.

Aş vrea ca ea să ştie’acum
Că am iubit’o cu adevărat. Umil,
aş vrea s’o pot întoarce’n drum,
Aş mai vrea să fiu, din nou, copil.

Atunci când o zăresc cu altul,
Şi inima şi ochii îmi zvâcnesc;
Aş vrea să fiu din nou puştiul
Care’i spune: te iubesc!

Aş vrea din suflet s’o pot uita…
Dar amintirea ei nu mă lasă,
Aş vrea să n’o mai pot vedea,
Să’i pot spune că nu’mi pasă.

Dar Timpul a trecut ca vântul
Şi totul este’acum Trecut…
Aş da pe loc întreg Pământul
Să fiu, iar, ca la’nceput.

Cu dragostea ei mă încearcă –
Lupt să o uit, dar e prea greu –
Şi totul este’un vis, parcă…
O voi iubi … mereu!

Dar ’geaba plâng, căci nu mai are rost,
Voi merge înainte, ignorând nostalgia…
V’aţi dat, desigur, seama, că Ea a fost
Iubita mea: COPILĂRIA!

06.05.1997

TEORIA RE-VOLUŢIONISTĂ


Darwin afirma că diferenţa dintre oameni şi animale este mersul biped. Antipa spunea că este conştiinţa. Pe când Einstein invoca inteligenţa.
Dar eu Postulez că singura diferenţă între noi, Oamenii, şi celelalte fiinţe vii este, indubitabil, capacitatea noastră mistică de a (ne) face rău cu bună-ştiinţă.

28.05.2013

LECŢIA DE VIAŢĂ


În urmă cu zece ani mă întrebam care e treaba cu însurătoarea.
M-am dus la mama, şi mi-a răspuns cam aşa: ”Însurătoarea la vârste fragede e ca micul-dejun dimineaţa: te saturi cât îl mănânci, dar pe la prânz, aşa te-apucă o foaaameee!”
Apoi m-am dus la tata, şi l-am întrebat: ”Să mă însor, au ba?”, iar tata mi-a răspuns, sec: ”Fiule, faci cum crezi; oricum vei regreta şi aşa, şi aşa!”

27.05.2013

IUBIRE, TEATRU IEFTIN


Nu ţi-am dorit dulceaţa, nici roua dintre sâni,
Chiar de-am părut, iubito, de chipul tău robit,
Nici calmul din priviri, nici tremurul de mâini,
Vreodat’-au fost în gându-mi ceva deosebit.

Că mi-a plăcut să joc un rol în tragedia-ţi pură,
Neghiobia aceasta zeii n-o pot, încă, pricepe…
Căci m-ai tentat să-ncerc gestul de bravură,
Să simt sărutul rece din buzele-unei otrepe…

Cu cărţi ascunse-n mâneci, şi mâinile curate,
Crezut-ai mă poţi rupe din mrejele iubirii…
Şi-atunci, în van, cerşit-ai o noapte de păcate,
Dacă pe-aleea-ţi şerpii culcau toţi trandafirii.

Din putred sânul tău, când va-ntr-o zi să iasă
Iubirea-ţi hâdă ce te ţine ca într-un dor nestins,
În hohote atunci voi râde, ca de-o chiparoasă
Pe care-n visul meu strivit-am, parcă, în adins.

Dar jucat-am împreună în dansul crud al fricii…
Şi fiindcă m-ai crezut, cândva, un fraier în amor,
Nu-ţi pot dori, nebune, decât să ai soarta urzicii
Şi-ţi las drept zestre-n lume doar coada de topor.

Stinghera-ngemănare, din zorii blândei dimineţi,
N-o pricepeai în ochii-mi nici ca pe-o scânteie,
Şi riduri ţi-am săpat în largul prefăcutei tale feţi
La ţărmul unde-am stat, şi te-am numit Femeie!

Dar piesa mă-nfioară, şi-aş vrea acum să o termín,
Oricum, nebuno, rolul mi l-am jucat în zeflemea…
Deci trage repede cortina, închină-te, şi zi: Amin!,
Icoanele încep să piară! Se sting şi stele-n duşumea.

Obloanele se-nchid! Pianu-şi soarbe ultima octavă…
Câinii latră-n stradă… La Lună râd doar nişte sfinţi,
Din gura ta doar viermii mai sorb, molcom, otravă…
Adio,-artista mea! Și, poate, de mâine-om fi cuminţi!

21.05.2013
IUBIRE, TEATRU IEFTIN
photo by Andreea.Petrea™

CAFEAUA DE AZI


Cafeaua de azi are-un gust special:
Prin zorii dimineţii, abia şerpuind,
Ambrozia turnată, uşor aburind,
Se propagă c-un aer sentimental.

Pe-un colţ noptiera păstrează, tacit,
O ţigară, o roză, şi-un croissant…
Încremenit, încă-n prag, ca un atlant,
Te sorb din priviri, c-un ochi îndrăcit.

Ah, Doamne, ce cadre nepământeşti
Îmi dezvăluie nurii tăi albi şi rotunzi,
Când în pernele moi adânc te cufunzi,
Trăgând din ţigară, şi oacheş zâmbeşti.

O viaţă în braţe ţi-aş zace-n neştire,
De-ai zace, la rându-ţi, în inima mea,
Oare Cafeaua de azi are gust de Iubire,
Sau aibă Iubirea gust amar de Cafea?!

21.05.2013

BOHEMĂ


Mai lasă-mi, lume, fericirea,
De-a scrie versuri până mor
Căci n-am ştiut să cer iubirea
Deşi i-am plâns, amar, de dor.

Şi voi cânta iubirea până când
Îmi vor seca şi ochi, şi nori,
Cu-acelaşi zâmbet fad plecând
Lăsând în urma-mi alţi actori.

Şi-am să renunţ, dar, într-o zi,
Să joc, defunct, ’vechitul rol,
Şi-am să îmi vând din fantezii
La birt, pe-un amărât de pol…

Şi s-or afla-ntre ei, poate, câţiva,
S-asculte, muţi, la ce-am de spus,
Şi s-o găsi vreunul ca să-mi dea
Un pol, pentru ce-am fost, în plus.

Căci am iubit nespus la viaţa mea
Curat, cinstit, făr’ de cusur…
Şi din aédul care-am fost cândva
Rămas-am doar un trubadur.

18.05.2013

LUCEAFĂRUL A FOST SATAN


– neconvenţional –

’’Imposibil!’’ – vor spune criticii de artă,
’’Minciuni!’’ – striga-vor preoţi din altar,
Să le fi dat Eminul înc-un motiv de ceartă?
Sau le e credinţa oarbă un viciu planetar?

Cel mai strălucitor dintre Arhangheli –
Mirific prinţ zvârlit în Haosul etern –
Prin el ’cercat-ai tu de vină să te speli,
Iscând în subterane un blestemat Infern?

Damnat pe veci ca de lumina-ţi arogantă
Nicicând să aibă parte imperiu-i cadaveric
Doar Luna, însă, fie-i şi soaţă şi amantă,
În Noaptea grea şi rece – un adăpost himeric.

De ce, mârşav, i-ai pus atâtea în spinare,
Gelos fiind, bătrâne, pe clipa-i de iubire,
Când într-o zi cerut-a la ceruri dezlegare,
A renunţa-n toţi vecii la a ta dumnezeire?

L-ai condamnat ca Bezna să-i fie-adăpostire,
Să nu cunoască-Amorul, de el neavând parte,
Pe bolta înstelată nicând cunoască-oprire –
Secundele-i sădind oriunde numai moarte.

Şi mă-ntreb, în sinea-mi, de ce fost-ai tu hain?
Să fi vrut în aroganţa-i tocmai tu să i te-nchini?
Şi ca şi înfăţişare, să fi fost, oare, mai fain?
Să fi fost, dară, tu cela fără pată, făr’ de vini?

Damnat chiar prin divina ta forţă-inchizitoare
Să poarte-n veci blestemul cruntei gelozii,
Unde-i vina ta, părinte, iscând această-oroare?
Că-acest război distruge, tu asta chiar n-o ştii?

Când poruncit-ai omenirii
A nu-nchina la chip cioplit
Te-ai gândit că ei, neghiobii,
Îţi vor fii pe-ndat’ supuşi…
Dar ei grăbit-au să îţi facă
Mândre stàtui de Isuşi
Şi-ntreb, în nimicnicia-mi,
Oare nu porunca-ncalcă?
Oare nu e împotriva firii
Şi a tot ce-ai poruncit?

Doar tu i-ai permis s-existe,
Tronând lumea în tandem,
Tu ne-ai învăţat ce-i ura…
Să scuipăm… să ucidém…
L-ai făcut spre a-l distruge…
Ne-ai născut să dispărem…
N-ai creat, oare, tu, Moartea?!
Şi-ăsta nu e un păcat suprem?!

Redaţi-i, dară, strălucirea,
Şi meritul de-a fi, iar, zeu,
Căci asta lui i-a fost menirea:
O iubire cruntă, de Orfeu…
Voi – care l-aţi crezut nebun,
Voi – care l-aţi blasfemiat,
Şi prin pana voastră hâdă
Într-un iad l-aţi aruncat,
Voi – care l-aţi urât expres,
Voi – care l-aţi făcut viclean,
Doar Eminescu a-nţeles:
Luceafărul a fost… Satan!

17.05.2013

CE CURVĂ E IUBIREA…


Ce mult mi-a luat, femeie,
La tine să renunț,
Și crima ce-ai comis-o,
Să pot să o denunț…

Ce greu mi-a fost, femeie,
Atunci când m-ai zdrobit,
Să îmi refac din cioburi
Sufletul batjocorit…

Cât mi-a fost dat femeie
Să-ndur al tău supliciu
Purtând pe umeri îndoiala
Unui atât de dulce sacrificiu.

Şi-ai râs când pentru tine
Lui Eros i-am luptat…
O fi el zeu în ceruri,
Dar eu sunt doar Bărbat!

Şi m-am decis, femeie,
De astăzi să pun punct
Lăsând trecutu-n urmă
Şi chipul tău defunct…

Căci, ce mai e, femeie,
Iubirea-ţi pe pământ,
Decât un iad în trepte
Spre suflet și spre gând…

Doar de-aia tu, femeie,
Din om ai fost creată –
Să-i fii şi Rai şi Tartar
În viaţa-i blestemată…

Şi-am să reneg toţi zeii,
Şi orice dumnezeu,
Pângărind hâda-ţi iubire
Ajuns-acum la apogeu…

Şi suflete, tu cela care
Iubirea astăzi ţi-o doreşti,
Încearc-a sta o clipă
Să judeci şi să gândeşti,

Și-ai să-nţelegi, nebune,
Când s-a fi stins scânteia,
Ce curvă e iubirea…
Și-așișderea… Femeia!

17.05.2013

GELOZIE


Gelos Dumnezeu e pe mine
Că te-am creat nestatornic de blând
Din patimi curate şi vine
Purtate pe aripi de gând…

Geloşi sunt şi-Arhanghelii toţi,
Şi-armatele negre din foc,
Mai frumoasă eşti, chiar, de socoţi,
Şi Iadul şi Raiul – la un loc…

Geloasă-i o-ntreagă-omenire,
Gelos e şi vântul din sud,
Geloşi sunt şi zeii, din fire,
Mă vadă la sânul tău crud…

Gelos am să fiu – tot pe mine,
Căci liber ţi-am dat la desfrâu,
Şi n-am putut a mă păzi de tine,
Când m-ai vrăjit, într-o seară, la râu…

Când fructul cărnos şi tomnatic
Amăgitor, mi-ai împins, a-l servi,
M-am prăvălit nesătul şi sălbatic
Aroma-ţi de-absint spre-a o ştii…

Şi-alintă-mi tu nopţile toate,
Vrăjeşte-mă,-apoi, până-n zori,
Şi arată-mi că iubirea mai poate
Să nască din ciuline, iar flori…

Căci hâdă e lumea şi ştearsă,
Iar ura din plin i-o simţim,
Dar noi facem cale întoarsă
Şi gelozia-i, nebuni, o ferim.

(bunului meu prieten, A.C.)
10.05.2013
Gelozie
photo by Andreea.Petrea™

CRITICILOR MEI…


– pamflet caragialistic, sau manifest proletar în contra gândirii bolșevice –

(adaptare pentru cretinoizi)

Scriam deunăzi… și n-am să mă opresc…
Cât timp sunt câte unii care se trezesc
Să hulească, aruncând cu piatra chiar către acei
Care nu gândesc asemeni și-ntocmai precum ei.
Că sunt și pe-acilea oareșce confrați
Care, la o-adică, se dau cam ofuscați
Că le-am rănit orgoliul – recte creștinesc,
Deși,-n a mea gândire, ei știu că nu greșesc!
Dar, asemeni popilor, care, în trecut,
Îi omorau pe-aceia ce i-au combătut,
Tot astfel și astăzi aceeași piatră se ridică
Țintind spre conștiiță, întocmai ca o-alică.
Și-ți vine-atunci în sine să te-ntrebi subit:
Oare-această lume chiar să fi-nnebunit?!…
Oare să gândească singură nu poate?!…
Chiar tre’ să existe un zeu întru toate?!…
Dar, confrații mei, vă spun de pe acum:
Pentru-un răstignit nu mă-ntorc din drum,
Nici lecție deschisă nu m-apuc să fac
Despre niște chestii care îmi displac…
Şi nici să îi educ pe-anumiți cretini –
Iude ce se dau fecioare făr’ de vini.
Dar vă-ntreb atât: chiar vreți argumente?!
Știința le deține pe cele mai competente!
Și pen’ că biserica așa te-ndoctrinează
Să-i ucizi pe-aceia ce nu o venerează,
Vă constrâng, smerit, stimabili confrați:
Vă simțiți mai bine în rolul de jurați?!…
Prin credința voastră vă credeți superiori?!…
Sau de zeii voștri sunteți prea temători?!…
De vă considerați orgoliul de mine umilit
Prin călimara nedreptății mânjit și tăvălit
De ce n-aveți singuri curajul în față să ieșiți
Să știe lumea toată când, cum și ce gândiți?!…
Au, bag sama, vă e bine, și-atuncea stați pitiți
Și bucurați-vă de statutul de… îndobitociți!
Dar să n-aveți nesimțitul tupeu cretin de-a ridica,
Neghiobi clevertitori, voi primii, piatra-asupra mea
Uitați-vă-n oglindă – priviți adânc în voi
Și scuturați-vă în suflet de crime și noroi…
Dar m-opresc aici… deja m-am săturat
Ca astfel de tâmpenii să le tot combat,
Așa cum ideile,-mi pare, nu pot să coexiste
Alături de ideologii de tip marxist-leniniste!
Gândirea-mi se prea poate ca să fi deranjat,
Dar postarea-aceasta ce reguli a-ncălcat?!…
Cu ce-am greșit eu, oare, să fiu blasfemiat?!…
Să fie, dară, ”erezia”-mi cea care-a supărat?!…

Epilog:
Iar dacă dreptul la opinie doare, dragii mei,
Și deranjează-al dracu’ să ai propriile-ți idei…
Vă spun de pe acuma… așa că luați-mi seama:
Eu nu cred în al vostru dumnezeu, eu cred în MAMA!

15.10.2012
images

DEZ–DUMNEZEIRE


Urăsc, făţiş, poate mai tare decât Grinch, crăciunul,
Şi toate câte-naintaşii mei s-au chinuit să mă înveţe,
Şi-atât de aprig i-am urât atunci pe toţi, până la unul,
Când am aflat că-Arbitrul Liber e cu mai multe feţe.

Urăsc chiar şi-adulterii-arhangheli, plini de misticism,
Urăsc şi pe-acei profeţi închinători, nefast, la zei iudei,
Şi-l deplâng pe-acel bătrân, ce atins,senil, de paroxism,
Nu mai ştie, dar, câţi este: când e unul, când e… trei!

Urăsc să văd în jurul meu cum pentr-un strop de bine
Mai întâi de toate trebuinţă-avem de un ocean de rău,
Şi când o-ntreagă lume, ca un Petru, s-a dezis de tine,
Unde este-atunci, creştine, prea-slăvitul tatăl tău?!…

Urăsc să văd că te-ai dedat la crime, la un trai tendenţios,
Că-ai uitat mârşav şi de Zamolxe, de toţi zeii noştri traci…
Şi-n parşivenia-ţi recunoscută, tu li te-arăţi preacuvios?!…
Li te-nchini acum la moaşte… nu mai ştii cum să-i împaci?!

Şi, da, urăsc, făţiş, poate mai tare decât Grinch, crăciunul,
Dar mi-am păstrat, în schimb, acel strop umil de demnitate,
Şi-n ciuda criticilor voastre, singur, EU, îmi făuresc destinul,
În timp ce, pe naivitatea voastră, preoţii-şi clădesc palate.

30.04.2013
387850_305366002833394_208147792555216_791798_550573498_n

MONDENistique


Sunt Român… Şi sunt Tâmpit! Și, iarăşi, sunt mândru… Şi, din nou, nu pentru că sunt român… Și ca orice Tâmpit, mă mai scot, din când în când, prin lume… Dar nu pentru a mă culturaliza… Ci pentru a socializa… Și ca orice tânăr cu pretenţii, sunt un împătimit admirator al lui Alecsandri (cu cî-sî, nu cu ics)… Şi pentru că mai sunt şi un monden ce se respectă, nu putea să îmi displacă trilogia Chiriţelor… Dar nu pentru că aş fi un feminist… Ci pentru că încep să urăsc… mămicile! Şi cum morţii mă-tii (ambele cu doi de i) să te privesc altfel, când tu, mămică tânără, cu două facultăţi (fizice, că mintale, ioc), cu un masterat, cu poziţie socială, cu avere substanţială, îţi duci plodul de 3 ani la grădi, te plângi toată ziua că eşti obo, şi ai o faţă atât de plicti, încât să moară mă-ta de nu-mi vine să-ţi fut una în mufa aia de frumi de-o să-ţi înghiţi prăji cu ambalaj cu tot! Că pe vremea când tu erai la şcoală (repet: şcoală), mă-ta trudea să îţi asigure un viitor… decent, chiar. Tragedia este că, în timp ce scumpul tău pupil îşi nenoroceşte copilăria la grădi, tu freci menta prin baruri, bând cofi şi fumi nişte ţâ (n.a.=ţigări), în loc să îl înveţi că traversatul prin loc nepermis este interzis prin conştiinţă şi prin lege, căci maşi aia calcă, nu fute. Şi dacă tot eşti idioată, de ce îţi place să te şi dai mare, în public, cu asta? De ce simţi o nevoie stringentă de a-ţi bate joc şi de a ciunti limba română? Să fie de vină, oare, botoxul, cel ce îţi obo buzele atunci când pronunţi anumite cuvinte, sau, e vorba, pur şi simplu, de prostie?! Şi dacă prostia este factorul inhibator al progresului tău intelectual, mă întreb aşa, intuitiv (căci statistica este, deopotrivă, o ştiinţă atât a matematicii, cât şi a economiei), nu cumva ar fi mai economic dacă te-aş împuşca pe tine, ca mamă, înainte de a te înmulţi, şi de a da naştere, peste 20 de ani de acum înainte, unei alte generaţii de Bacalaureanzi, mult mai avidă de… incultură, decât să te las să îţi creşti şi să îţi educi Guliţa în stilu-ţi cretinoid?!…

P.S.: Fericiți cei săraci cu duhul… Dar voi, sunteți în extaz!

28.04.2013
24646_10151497797563880_306012151_n

ARMISTIȚIU


Ce s-a întâmplat, iubito,
Cu-acel mi-aş da şi viaţa,
Şi unde-a dispărut, subit,
Şi calmul, şi dulceaţa?…

Unde-a dispărut, iubito,
Viaţa dulce dintre noi?…
De ce după o vară-n pace
Urmează-o iarnă de război?…

Unde ţi-e acum, iubito,
Focul aprig din priviri,
Şi de ce, în loc de vise,
Contracarăm cu amăgiri?

Ce s-a întâmplat, iubito,
Uitat-am oare să cântăm?
Şi de ce, în loc de roze,
Mai abitir acum ne înarmăm?

Cu fiecare inimă zdrobită
Ne ţinem scorul strâns legat
Ca nu cumva iubirea noastră
Să cadă, iarăşi, în păcat…

Dar când privesc, tăcut, în noapte,
La ochii tăi cei trişti şi goi
Aşa îmi vine să fac pace
Cu-un armistiţiu de război!

22.04.2013
28160_268249926645893_1688722019_n

ROMANȚA IUBIRII


Eu n-am să-ţi cânt în zori vreo serenadă,
Nici n-am să-ţi dau, în dar, vré ún palat,
Şi n-am să fac nici gesturi de bravadă
Să-ţi demonstrez natura mea de cruciat.

Şi n-am să mut vreun munte peste noapte,
Nici c-aş putea, nu am să-ţi dau de înţeles,
Aş vrea s-asculţi, în schimb, a mele şoapte,
Pe-un mal, mărturisind cum te-am ales

Din miile de stele, pe tine să fii una,
Din fire de nisip, să fii tu al meu vis,
Nebun, în valuri, să te alint cu Luna,
Să-ţi fiu un ţărm, aşa cum am promis.

Cu degetele-ţi lunecând uşor prin plete
Tu să te joci, cu-un gest făcut stângaci,
Şoptindu-mi: ”De astăzi, vreau, poete,
În floare de cireş o viaţă să mă-mbraci!”

21.04.2013
541868_541997382506300_1731241459_n

CRÂMPEIE DE TÂLC


Şi nu vei ştii niciodată
cum te iubesc cu toată fiinţa mea…

ci cu fiecare bătaie a inimii…
cu fiecare tremur a plămânilor…
cu fiecare stăruinţă din priviri…
cu fiecare mângâiere a buzelor…
cu fiecare atingere a mâinilor…
cu fiecare căldură a braţelor…

Cu toţii folosim Cuvântul
ca formă intrinsecă de exprimare,
dar adevărata Iubire e-n sine tăcută…
şi m-a-nvăţat s-o trăiesc fără de cuvinte…

31.03.2012
391302_471790272881761_671475152_n

MARMURĂ ŞI GHIAŢĂ


Din marmură și ghiață
Te-ai prefăcut în zână…
Ai vrut să fii ceva –
Și ești!

Ai vrut să fii mai mult…
Dar marmura se sfarmă
Și-arată-acum
Ce ești!

Un pământean stă mut
În fața blocului de ghiață…
A-nnebunit… dar știe
Cine ești!

17.11.2002
528580_607244742634844_1172372420_n

ÎNGER PĂZITOR (III)


– răspuns –

Nu e păcat, este un drept:
Chiar dreptul la-mplinire!
L-am câştigat de când aştept
Visând a ta iubire.
Că plopii sunt cu soţ sau nu
Tu chiar că nu ai nicio vină,
Nu poţi să ai vreo vină tu,
Când tu eşti tot – lumină!
Şi lumea, zău, ce-ar mai conta,
Când ştim crea o-ntreagă lume
Numai a noastră,-a mea şi-a ta?
De n-am dreptate, haide, spune!
Dar inima-mi – habar n-ai tu –
De când te ţine-ascuns…
Te cunoşteam?… Sau încă nu?…
Ştiu doar că… mi-eşti de-ajuns!

21.01.2007
revelatie

BALADA IUBIRII


( folcloristică )

Un tei măreţ, cu frunza deasă,
Foşnea în valea răcoroasă.
Şi doi îndrăgostiţi şopteau
La umbra lui şi se priveau:

– Rămâi cu bine, suflet drag!
Eu şapte ani voi fi pribeag!
– Mă doare inima în piept…
Căci şapte ani am să te-aştept!

Dar şapte ani trecură pe-ndelete…
Ea-şi pune flori albastre-n plete…
Şi-n codrul verde când soseşte
Un mândru călăreţ zăreşte:

– Bin’ te-am găsit, mândră fetică!
Ce-mi baţi pădurea singurică?
– Îl plâng pe cel ce-mi este drag…
De şapte ani e dus pribeag!

– Demult, într-un oraş vestit,
La nunta lui am chefuit.
Că te-a uitat, tu, ca răsplată,
Ce-i vrei acum, frumoasă fată?

– Îi vreau o fericire mare,
Atâta cât nisip e-n mare.
Şi-atâta bine îi doresc,
Pe câte stele-n cer clipesc!

Atunci, zâmbind spre fată, el
Îşi scoate galbenul inel
Şi-n poala fetei îl aruncă…
Iar fata-ncepe-ncet să plângă.

– Ah, şterge-ţi ochii şi zâmbeşte:
Sunt eu!… Iubitul tău!… Priveşte!
Atât am vrut, iubita mea,
Să văd dacă m-ai blestema!

De m-ai fi blestemat acum,
Dam pinteni calului la drum!

28.02.2002
BALADA IUBIRII

CRÂMPEIE DE TANDREŢE


Frumoasă-i dimineaţa
Atunci când te trezeşti,
Când se ridică ceaţa
Şi tandru îmi zâmbeşti.

Când mă săruţi alene
Cu-un aer clandestin
Şi oacheş printre gene,
Mi-arunci: mai stai puţin!

Şi-n zorii blândei dimineţi
Suav şi dulce îmi zâmbeşti,
Şi-n focu-ţi roşu din pomeţi
Citesc atunci cât mă iubeşti!

29.01.2007

CRÂMPEIE DE ALINT


M-am trezit c-un dor nebun
Şi tare-aş vrea ca să te sun
Dar nu ştiu de te-ai trezit…
Aşa că mai bine-ţi trimit
Un poem de dimineaţă
Ca să-ţi meargă bine-n viaţă,
Cu un vers eu îndrăznesc
În zori de zi să te trezesc
Şi-n timp ce îţi ridic alene
Vălul nopţii de pe gene
Să-ţi amintesc în ziua care vine
Ce dor nebun fi-va-mi de tine!

11.12.2006

BALADA ROZEI PURPURII


Ieri ţi-am dăruit un trandafir aprins…
S-a ofilit, bietul de el, pe-o etajeră;
Deşi ştiu sigur că grijă tu-ai avut adins,
Dar nu-i decât o dulce minune efemeră…
Şi, draga mea, te rog, nu-l arunca,
Prea mare preţul lui e pentru mine,
Mai ţine-l, dar, iar când se va usca
Să îl păstrezi aşa cum se cuvine:
În vaza plină ochi cu-alţii ca el –
Alţi trandafiri uscaţi, dragii de ei –
Ţi i-am adus de când ne ştim, la fel,
Zâmbindu-ţi, câte unul… câte trei…
Şi-ntreaga ta fiinţă-atunci vibrează
Când eu te-alint cu trandafiri de foc,
Căci tu mereu le vei găsi un loc în vază…
Noi ne vom iubi, iar ei ne vor purta noroc!

04.02.2007

ODĂ ARTEI DE A SCRIE


Mă uit la tine-acum –
pentru-a nuştucâta oară –
ca la un antic original de Grigorescu:
îţi văd chipul tău –
Rondel al rozelor ce mor
şi buzele-ţi arse de veninul unor iubiri trădate.
Tu eşti asemeni Amantelor lui Minulescu,
iubirea ta e grea
ca funerarul Plumb al lui Bacovia,
dar ai ceva din farmecul pierdut al Cleopatrei,
şi, totuşi, iubeşti precum Cătălina
iubea Hyperionul.
Tu eşti Aurul negru ce-l găsim La Medeleni,
eşti Cartea nunţii ce-o citim în Serile albastre,
tu eşti Femeia din faţa oglinzei
tolănită pe Patul lui Procust,
tu eşti Fecioara despletită râvnind la Ultima noapte de dragoste,
pentru ca-n zori să te pierzi în Blestemele argheziene,
făcându-ţi Testamentul tău ne fie sfânt, azi, tuturor.
Tu eşti Mama ce se mândreşte cu fiii săi –
noi, ce-n vârful peniţei te purtăm de veacuri –
tu eşti ce-a fost, este şi va fi,
tu eşti mai mult decât EU te pot descrie.

Şi-n ode şi imnuri tu vei fi cântată,
elogiată, criticată, sau poate înjurată,
dar mie nu-mi rămâne decât să te duc mai departe
şi testament urmaşilor să te las
aşa cum procedat-au şi-naintaşii mei.
Şi-aş vrea să ştii, amanta mea nebună,
că eu… Îţi mulţumesc!

12.11.1998
images

CÂND STEAUA…


Când steaua-mi va apune pe cerul speranţei
Nu căutaţi cu nostalgie să priviţi în trecut…
Uitaţi c-am fost… Uitat – nu voi mai fi…
La fel ca şi-amintirea furtunii ce-a trecut.

Când vaporul iubirii se va scufunda
În oceanul îngheţat al visului rebel,
Uitaţi c-am fost… Uitat – nu voi mai fi…
Căci în amurg m-oi scufunda odată cu el.

Când bietul meu amor, la ceruri s’a’ sui,
Vrând în nefiinţă să caute-un alt drum,
Uitaţi c-am fost… Uitat – nu voi mai fi…
Căci dorul mă va arde, făcându-mă în scrum.

Când noaptea rece se va aşterne pe Pământ,
Când negrul întuneric se va fi lăsat,
Aşa cum Voi uita-mă-veţi c-am fost,
Într-un târziu şi Ei uita-vă-vor c-aţi existat…

12.09.1998

CÂND CLIPA A SOSIT


Când clipa a sosit, ai spus, suav, tăcerii: basta!
Exilându-mă în lumea poveştilor, în vasta
Împărăţie-a Muzelor, poemelor, şi a poeţilor,
În fantastica lume de basm a-ndrăgostiţilor.

Dar a sosit şi clipa să spui iubirii noastre — Adio,
Iar eu, tăcut, în urmă-ţi, ca-n poemul Grande Rio,
Am rămas, umil, ca pentru fiecare-ţi dulce pas
Ce îl vei face, să îmi iau, tardiv, câte un bun-rămas.

Mă voi pleca destinului, lovit de iminentă năpasta,
Lăsându-te, copilă, te du oriunde-n lumea largă,
Asemeni valurilor mării, ce triste-şi pleacă creasta,
Ştiind că-n plaja blondă urmează să se spargă.

Asemeni aisbergului, ce-şi cunoaşte, sumbru, viitorul,
Ştiind că-n prag de vară urmează inevitabil a se topi,
Mă voi resemna, păstrându-ţi, în amurg de iarnă, dorul…
Căci doar în umbra nopţii voi mai putea de-acum a te iubi!

15.09.1998

DE UNDE VIN (?!)


De unde vin?!… Din lumea-n care
Niciunul dintre voi nu a fost, încă…
În lumea mea nu-s piramide seculare
Şi nici vestiţii Sfincşi săpaţi în stâncă,

În lumea mea nu-s păsări călătoare,
Nici zei nepământeni, să li te-nchini,
În lumea mea nu-i loc pentru vreun Soare,
Şi, totuşi, e-o oază-ntreagă de lumini.

Eu vin din lumea-n care nu aş dori
Niciunui om vreodat’ acolo să ajungă:
Eu vin din lumea-n care Prometeu sui
Căci a-ndrăznit Olimpul să-l străpungă.

Eu vin din lumea celor drepţi şi buni…
Din lumea celor goi, făr’ de soroc…
Eu vin din lumea bunilor-străbuni…
Din lumea celor care nu se mai întorc.

25.12.1997

AMINTIRE


Ţi-aminteşti, iubito, de câte ori
Zburdam prin parcul plin de flori,
Sau printre castanii abia-nfloriţi,
Ca cei din urmă doi îndrăgostiţi?…

Când, braţ la braţ, noi ne plimbam
Pe-aleile cu trandafiri în floare,
Când sub salcâm eu te prindeam
În braţele-mi, ca-ntr-o vâltoare…

Vara ţi-o mai aminteşti tu, oare?
La fel şi Toamna a trecut…
A fost şi Iarna, cu a ei ninsoare…
Să vină, Primăvara n-a mai vrut…

Tu nu mai eşti… Dar eu mai am
Înc-amintirea dulce-a zilelor de ieri,
Când noi doi cu patimă ne iubeam…
Dar azi, de te ating, ca o fantasmă pieri.

Mai am şi amintirea stelei căzătoare,
A Lunii, oglindindu-se, tacit, în lac,
A Luceafărului, în clipa când dispare,
Şi-a sărutului ce-mi făcea, suav, pe plac.

Şi-n ciuda-a tot ce-a fost, am învăţat
Să nu mai plâng, şi să nu-mi pară rău…
Căci eu sunt cel ce-n zori tu l-ai lăsat,
Pe-un mal de lac, murind de dorul tău.

Şi noaptea ochii-mi lăcrimează un Adio
Scurt ca şi iubirea ce-n haos ai aruncat-o,
Când mi-ai ucis, cu nepăsarea,-n acea zio,
Şi inimă, şi suflet… Oh, tu, prea adorato!

06.04.1997

SPUNE-MI


Un glas ciripit mă-ndeamnă afară
În zorii pierduţi ai dimineţii…
Privesc pe fereastră – e primăvară,
Şi uit, pentr-o clipă, fiorii tristeţii.

Dar gândul meu se-ndreaptă către tine,
Şi, ca o fantasmă, văd chipul tău rece,
Ce mă face să uit de tot ce-a fost bine,
Şi mă-nvaţă că binele ca o nălucă trece…

A fost o infinită clipă de visare,
Când eu, timid, ţi-am dăruit o stea…
De ce-ai privit-o cu atâta nepăsare?!
Îţi dăruisem chiar… inima mea.

Şi chiar de plâng, sau de mă doare,
Ceartă-mă, dac-am cerut prea mult…
Spune-mi, când visul iubirii moare,
Iar eu, tăcut, voi ştii să te ascult…

Şi-atunci când visul iubirii moare
Spune-mi cuvinte dulci, de alinare,
Nu vreau acel banal a fost frumos,
Căci dintre toate, e cel mai dureros.

Rămâne-mi toată noaptea-n acest vis,
Şi dă-mi motive,-n zori, să mă trezesc,
Lasă-mi-te-o viaţă-aşa cum ai promis,
Cât timp încă mai cred în… Te Iubesc!

12.05.1997

PUSTIU


Pustiu…
Totul în jurul meu este… pustiu.
Locul în care ne-am cunoscut
este-acum… pustiu.
Locul în care ţi-am furat primul sărul este… pustiu.
Locul în care ne-am iubit cu-atâta foc – pustiu.
Parcul în care ne-am plimbat
sub clar de Lună este… pustiu.
Când ne-am despărţit,
un banal, dar dureros ”adio” a transformat totul în… pustiu.
Şi-atunci, am devenit… pustiu.
Nu mi-a rămas decât durerea,
şi amintirea, şi speranţa…
Speranţa că-ntr-o zi durerea va dispare,
iar locul în care ne-am cunoscut,
ne-am sărutat,
ne-am iubit,
şi ne-am plimbat,
nu va mai fi… pustiu.

18.12.2001

PLOAIA


Am ridicat privirea, şi norii îţi plângeau
Cu lacrimile sfinte a blândei primăveri,
Şi-am auzit blesteme ce-n ropote tunau
Nimicind în goană doi trandafiri stingheri.

Şi am simţit şi vântul – ca un turbat bătea…
Ducând cu sine-n lume un suflet rătăcit,
Purtându-te, damnat, prin amintirea mea,
Şi amăgindu-mi zorii ce eu ţi i-am strivit.

Şi-aş vrea, pentru o clipă, timpul să-l opresc,
Sărutând cerul de stele, ce-n ochii tăi sclipeau,
Să te alint cu Luna, şi-apoi, suav, să îţi şoptesc
C-am alungat toţi norii ce-n noapte îţi plângeau.

08.04.2013
PLOAIA

ÎNGERUL NOPȚII


Prin fumul nocturn
Zăresc negrul turn
Ce răsare ad-hoc
Din iadul de foc.

Şi ridic, învrăjbite,
Spirite-adormite,
Dorind să fărâm
Temutu-ţi tărâm.

Dar printre fereşti
Angelic zâmbeşti
Şi pe unde priveşti
Flori albe-nfloreşti.

Iar la porţile tale
Drept osanale
Spiritele goale
Se prefac în petale.

Şi-n iadul de foc
‘Pietrit stau în loc
Mut de mirare,
Plin de-adorare:

În liniştea nopţii,-ntre cadre lumeşti
Nu demon copilă – ci înger îmi eşti!

01.04.2013

CĂLĂUL


De-ai fi avut bunăvoinţă
Poate-ar fi fost un basm frumos…
Sau, poate nu…
Un lucru, însă, este cert:
Nu vom ştii niciodată cum ar fi fost,
DACĂ am fi fost…
Dar tu cu siguranţă vei spune:
”Nu-ţi aminteşti?! Am fost!!!”
Oh, nu! NOI nici măcar n-am existat.
Au fost doar nişte umbre…
A fost umbra mea
Căutând, înfrigurată, să găsească umbra ta…
Au fost doar nişte umbre
Rătăcite-n noaptea îngheţată –
Două umbre pătimaşe ce-au vrut să fie una…
Dar tu în zori te-ai răzvrătit…
Le-ai prigonit… alungându-le din Rai…
Şi peste veacuri te întorci?!…
Mă chemi?!… Te-aud strigându-mi numele?!…
În zadar, Femeie… nu mai sunt…
Tu m-ai ucis cu privirea ta de ghiaţă
Şi cu inima-ţi de piatră,
Mi-ai ucis speranţa, şi visul, şi amorul…
Tu, mi-ai ucis… şi umbra.

16.12.2001

ROSTUITATE


Ce rost mai are ziua
Când Soarele s-a stins?
Ce rost mai are Omul
Când deznădejdea l-a cuprins?

Ce rost are Iubirea
Când Eros a murit?
Ce rost are fiinţa
Când dragostea s-a risipit?

Ce rost mai are Omul
Dacă nu iubeşte?
Ce rost mai are floarea
Când Toamna se-ofileşte?

Ce rost au vulturii pleşuvi
Planând, alene, peste creste?
Ce rost mai are marea
Când apa nu mai este?

Ce rost mai are ploaia
Când norii nu mai sunt?
Ce rost mai are viaţa
Pe-acest umil Pământ?

Ce rost are Poetul
Să creadă-n poezii?
Ce rost îşi are hrana
Cu efemerele iluzii?

Ce rost mai are Geniul
Când opera şi-a scris,
Dacă Lui nu-i e sortit
Nici Iad, nici Paradis?

Ce rost mai are zborul
Cu aripe de ceară?
Ce rost mai are clipa
În a Morţii ghiară?

Nu fugi de Viaţă –
Căci ăsta nu-i un sport!
Nu-ncerca să-ntorci Timpul
Când el e deja… mort.

12.09.1998

ATEISTICĂ (I)


– pamflet bisericesc –

Sunt Român… Şi sunt Cre(ș)tin! Și sunt mândru… Nu că sunt român… Și ca orice cre(ş)tin, merg la biserică… Dar nu pentru credință… Și ca orice bisericos, merg la moaște… Dar nu pentru moaște… Ci pentru pomană… O sarma, o mămăligă, un ceai cald… Dar și pentru desăvârșita plăcere de a-mi exprima frustrările și ieșirile animalice față de semeni… Mă simt mândru, călcând în picioare tot ce stă în calea mea… Şi bucuros să văd oameni dârdâind de frig… haine rupte… pumni… picioare… coate… sânge… Dar, deh, credința cere sacrificiu… Dar și martiriu… Au nu-i bătaia ruptă din Rai?!… Domnul a dat, românul a desăvârșit! Ameno! +

P.S.: Fericiți cei săraci cu duhul… Dar voi, sunteți în extaz!

12.10.2012

TABLOU ABSTRACT


Am construit o barcă a viselor
Şi i-am dat drumul pe fluviul vieţii,
Dar ajunsă la cascadă
Barca mea se scufundă…

Am desenat un vas cu nuanţe purpurii
Şi-am pus în el ţelul meu,
Dar dându-i drumul pe mare
S-a scufundat şi el…

Am modelat un avion din plastilină
Şi-am pus în el dragostea şi fericirea,
Dar am uitat să-i fac aripi
Şi avionul meu s-a prăbuşit…

Şi pentru că visele s-au scufundat,
Iar ţelul meu, şi el s-a înecat,
Şi pentru că dragostea şi fericirea
Din înalt s-au prabuşit,
Înseamnă, Suflete,
Că ”eu”-ul tău… a murit.

12.09.1997

DEFUNCTIBILĂ


Mi-e silă şi de versuri,
Mi-e scârbă şi de rime,
Mi-e greaţă de poeme –
Scrieri ce se vor sublime.

De azi am să vă las pe voi
Să scoateţi versul din etui,
Căci eu voi agăţa, nefast,
Şi lira-mi, şi peniţa-n cui.

Căci nu mai am nici mare,
Nici Lună, Sori, sau ploi,
Şi nu mai am nici stele
Să le-mpart, prostesc, la doi.

Nici nori împrăştiaţi aiurea
De vreun curcubeu senin,
Zâmbind, alene, printre valuri,
În alb suav şi-n bleu-marin.

Şi cum sa mai cântăm amorul?
Ca nişte bravi nătângi damnaţi?
Apusă-i vremea când iubirea
Năştea, prin târguri, cruciaţi.

Căci a fost o vreme-n care
Nebuni mureau pentru amor,
Dar cavalerii,-azi, din păcate,
Nu fac deliciul Doamnelor.

De azi îmi voi ucide Muza
Şi-n cripta vremii-o voi damna,
Lăsându-vă pe voi să-i duceţi
Pe mai departe-această osana!

Apoi, într-un fatidic suicid,
Mă voi închide-n cerul azuriu
Lăsându-i mării-averea mea…
De azi, eu nu am să mai scriu.

25.03.2013

IDELE LUI MARTE


Vine, vine primăvara,
Se aşterne-n toată ţara,
Nu cu crini şi violete,
Ci cu-n ditamai nămete!

Şi chiar în zi de mărţişor
Un mândru şi dalb aişor
Ne-a făcut un dar aparte,
Născut de Idele lui Marte.

Dar a făcut natura pact
Cu un calendar abstract
Şi-a dictat: iarna nebună
Să mai stea încă o lună!

Şi-a-ncuiat Soarele-n nori
Să nu bată peste flori,
Să troneze, iar, zăpada,
Peste dealuri, cu grămada.

Deci, cât mai e omătul gros,
Şi gerul ăsta greu, vânjos,
Îţi dau, micuţule, un sfat:
Hai ‘napoi la… hibernat!

24.03.2013

BALADA UNUI CREIER MIC (III)


– caragialism infantil –

M-am trezit de dimineaţă
Cu aşa un chef de viaţă
Ş-am dat fuga repejor
Feisbucul din calculator
Să-l deschid cum am promis
Să văd cine ce-a mai scris.
Şi, când colo, ce să vezi?
Ba să vezi şi să nu crezi:
Două fete… cucuiete…
Se hlizeau pe-al meu perete.
Că, vezi-doamne,-acu’ dă bine
Să se dea pe uăl cu mine,
Şi să zică lumea toată:
Vaiiiii! Ce mândruţă de fată!
Da’, cum io nu-s fata nimănui,
Drept şi scurt acu’ v-o spui:
Când leptopu’ io l-apuc
Şi pun mâna pe feisbuc
Mă gândesc cu disperare
Că o ţară-ntreagă moare…
Şi să moară de oftică…
Deh… sunt cea mai frumuşică…
Moare-un înger, mai coléa,
Că-s prinţesă în reţéa,
Mai încolo plânge-un drac
Că-s frumoasă şi… n-am leac.
Dar acum, în încheiere,
Nu vă spun ”la revedere”,
Vreau să vă văd pe toţi dând
Mii de laicuri, rând pe rând,
Şi o droaie de coménturi
Când apar pe la iventuri,
Şi să nu văd altceva
Când privesc pagina mea
Decât vorbe frumuşele
Să mă laud io cu ele,
Genul ce-am spus colo-şa
Că-s frumoasă,-etcetera…
Şi tot vorbind, s-a întâmplat
Că afar’ s-a-ntunecat.
Şi mai stăm noi la taclale
Într-o altă zi cu Soale,
Dar acuma am fugit
Şi pe toţi v-am pupăcit,
Că mă dă tuşa de gol,
Că mă vede-onlain pe uăl,
Şi mă ceartă iar mămuca
”Tot pe feisbuc, Emaţuca?!”

18.03.2013

NOAPTEA


Când noaptea lin se lasă
Luna-mi bate în fereşti,
Şoptindu-mi dulce la ureche
Cât de mult tu mă iubeşti.

Noaptea-nvăluie ţinutul…
Luna încă mai veghează
Un amor născut pe lume
Şi-o iubire încă trează.

Când noaptea norii se agită
Luna-i mângâie sublim…
Iar noi, pe malul unei ape,
Jurăm pe veci să ne iubim.

Noaptea, ştie lumea toată,
Luna-i ”cupidon” astral…
Şi-or mai fi sute ca noi
Ce s-or iubi pe-acelaşi mal.

Noaptea stă să se termine…
Luna luce ca prin ceaţă…
Şi vorbind de toate cele,
Tu adormi la mine-n braţă.

Iar mâine când te vei trezi,
Şi Luna n-o vei mai zări,
Să nu uiţi ce deja şti:
Că eu în veci te voi iubi!

31.01.2003

AMORUL


Copil fiind, adesea îi ceream
Bunicului să-mi spună o poveste;
Mă lua în braţe, mă mângâia,
Şi astfel, povestea începea.
Dar, vai! Un lucru e ciudat:
Basmul ce l-am aşteptat
Nu-ncepea cu- ”A fost odat’…”
Ci el îmi vorbea despre-o domniţă
Care, iubind pe X, s-a măritat cu altul.
Copil fiind, nu-nţelegeam,
De ce bătrânul, tot privind pe geam,
Şi răsucindu-şi mustăţile alene,
Îşi mai strivea o lacrimă-ntre gene.
Nu-nţelegeam de ce, de-o veşnicie,
Sufletele sărmanilor îndrăgostiţi,
Încă devreme, sau poate prea târziu sosiţi,
Nu şi-au găsit alt câmp de bătălie
Decât în cadrul sufletului său.
Şi-n seara-aceea-mi povestea bătrânul
De domniţa, ce iubind pe X, s-a măritat
În taină, printre stele, cu alt cruciat…
Şi, deşi nu-i înţelegeam gândul,
Doream nespus să ştiu ce s-a-ntâmplat.
Şi-n neştiinţa mea de copilandru,
Cum povestea bunicul pe-ndelete,
Privind tabloul din perete,
Trăgându-l de mustaţă tandru,
L-am întrebat, indicându-i jupâniţa:
”Bunicule… EA este Domniţa?!…”

M-a mângâiat şi m-a lăsat din braţe jos…
Cu ochii plini de lacrimi, m-a sărutat duios,
Şi, fără să vrea, mi-a arătat c-afară plouă –
Strivindu-şi, pe obraz, încă un bob de rouă.

Şi-n neştiinţa mea de copilandru
Nu-nţelegeam de ce-a tăcut…

21.03.2013

MĂRTURIE


Te-am căutat în lumea mea,
În vise,-n taine, uneori,
Şi lumea toată-mi oferea
În schimbul tău, mii de comori.

Te-am căutat în albul zării,
În orizontul nesfârşit,
Dar toate valurile mării
Spuneau că nu eşti de găsit.

Şi chiar în cer, la dumnezeu,
Umil, am întrebat de tine…
Mi-a spus: ”Nu, dragul meu,
E jos, dar… uită-te mai bine!”

Şi m-am întors iar pe Pământ,
Şi am privit în lung şi-n lat –
Erai acolo… aşteptând…
Şi nu ştiam că te-am aflat.

A fost de-ajuns să mă priveşti –
Căci ce-ar mai fi fost de spus,
Când mândre astrele cereşti
La frumuseţea ta, toate-au apus?!…

Şi-a fost de-ajuns să te privesc
Ca-n ochii tăi să pot citi
Cum două inimi se vorbesc
În taină – pentru-a ne uni.

Şi moară oamenii de ciudă
Că Soarele şi Luna sunt sortiţi,
Chiar dacă-n lumea asta crudă,
Ei doar de zori sunt despărţiţi…

Şi spună lumea ce o vrea –
Că-i rea… ah, bat-o vina –
Ci Soarele tot Lunii îi va da
Din Haosul etern – lumina.

05.01.2003

CRÂMPEIE ABSTRACTE


Albul
şi Negrul
se fugăreau…
şi, din când în când –
destul de des –
se mai şi prindeau…
Un joc, ba sinistru,
ba hazliu…
Apoi, reinversau poziţiile,
şi jocul reîncepea…
Punctul…
vine mult mai târziu,
abia după…
Viaţă.

10.04.2001

DECLARAŢIE DE DRAGOSTE (Îmi lipseşte…)


Îmi lipseşte…
… vocea ta, chipul tău, ochii tăi, părul tău, şi aştept cu nerăbdare ziua în care am să le pot atinge, să le pot săruta, să te pot simţi.
Se spune că îţi dai seama dacă iubeşti sau nu pe cineva abia atunci când trece destul timp fără să auzi acea persoană, fără să o vezi, fără să o simţi. Cu noi s-a întâmplat altceva… pentru că noi încă nu ne-am văzut, nu ne-am atins, pentru ca mai apoi să ne simţim lipsa.
Dar noi am ajuns să ne iubim altfel, noi am început prin a ne iubi sufletele, gândurile noastre, ne-am îndrăgostit de persoana pe care o reprezentam fiecare dintre noi.
Iubirea a venit să ne însoţească pe amândoi, dar de acum înainte va depinde de fiecare în parte dacă ştie să aibă grijă de ea pentru a putea menţine iubirea alături de noi tot drumul vieţii.
Dacă vor exista momente în care crezi că te îndoieşti de iubirea mea, nu ezita să îmi spui asta, căci la fel voi face şi eu, pentru că iubirea înseamnă comunicare, înţelegere şi libertate… Când vom simţi că ne-am plictisit unul de altul, şi când vom considera că e momentul ca fiecare să o ia pe un alt drum, să punem punct şi să o luam de la capăt, de pe acelaşi rând, şi să ajungem la ÎMPLINIRE… să ne iubim aşa cum numai NOI ştim să iubim.
Vreau să mă înveţi să visez chiar şi atunci când nu o să mai existe visare, să ne făurim o lume a noastră şi să nu lăsăm pe nimeni şi nimic să o destrame, să fim doar noi doi şi doar noi să contăm unul pentru altul. Poate că am un mare ”defect”: am prea multă iubire de dăruit. Şi vreau să fii tu cea care să mă înveţe, din nou, să îmi fie dor…

TE IUBESC… pentru că meriţi!

11.09.2008

DECLARAŢIE DE DRAGOSTE (Iartă-mă…)


Iartă-mă că am apărut în viaţa ta. Iartă-mă că am cutezat să zbor până la nori, ca să te culeg dintre stele. Iartă-mă că, în zori, nu pot dormi de dorul tău. Iartă-mă că m-am folosit de privirea-ţi blândă pentru a-mi lumina calea către inima ta. Iartă-mă dacă noaptea, când privesc la stele, nu văd, ca alţii, urse şi constelaţii, ci chipul tău suav. Iartă-mă că am avut neobrăzarea să îţi fur zâmbetul dulce, pentru a-mi alina durerea…
Şi, nu în ultimul rând, iartă-mă că am îndrăznit să mă înfrupt din nectarul buzelor tale catifelate…

12.06.2005

POVESTEA UNEI NESTEMATE


Încă din cele mai vechi timpuri, omul a simţit nevoia de a-şi ascunde trăirile, sentimentele… de a se ascunde pe sine de ceilalţi… de parcă nu îi era îndeajuns sălbăticia… Dar odată ce universul lui a început a fi ocupat, puţin câte puţin, de semenii lui, a conştientizat că intimitatea lui nu va mai fi a lui pentru multă vreme… Aşa că şi-a inventat nişte zei… cu care să se poată juca, atunci când ceilalţi nu erau atenţi… Dar şi acest univers i-a fost încălcat, şi-odată cu asimilarea zeilor de către partizanii săi, şi-a găsit alt refugiu, departe de ochii lumii, în propriul ego… Aşa a început să cioplească măşti… reminiscenţe subtile ale celor pe care cândva îi numea zei. Şi a cioplit diferite forme mimistice, după caracterul şi importanţa fiecărui zeu pe care îl ştia: un zâmbet, o lacrimă, o durere, o părere de rău… etc. Doar că, odată cu trecerea timpului, a început să şi le însuşească, rând pe rând, pe fiecare… Şi a ajuns să le poarte… Să poarte măştile pe care, cu propriile mâini, le făurise… S-a transformat, fără să conştientizeze, în sclavul propriei fiinţe. Dar fiinţa raţională a vrut să se elibereze într-un târziu… să fie altfel decât semenii lui… să nu mai depindă de nişte … măşti. Şi-ntr-o zi s-a apucat să le spargă pe toate… Şi tot spărgând, a ajuns să rămână fără măşti… În clipa aceea a început să strălucească. Era ca o aură ce-l învăluia. Descoperise, înlăuntru-i, o nestemată… ce creştea din ce în ce mai mult, şi strălucea din ce în ce mai tare, cu fiecare mască sfărâmată! O nestemată de care nici măcar zeii nu sunt demni… SINCERITATEA!

12.09.2011

NEFERTITI


Se spune că a fost, şi probabil va rămâne încă multe milenii de-acum înainte, cea mai frumoasă FEMEIE din lume! Şi pe bună dreptate, dacă ţinem cont că frumuseţea şi naturaleţea ei nu aveau nimic în comun cu elementele inseparabile ale existenţei efemerei fericiri feminine moderne, cum ar fi: silicon, vinil, botox, lipo(sucţie/absorbţie), elemente compatibile doar cu cocalarismul post-medievalo-cretinoid al cavalerilor de bani-gata, ce, paradoxal, nu mai apar pe cai albi… ci călăresc sute, poate mii, de cai(-putere), atât timp cât elementele mai-sus menţionate îşi păstrează strălucirea, după care, elementul chimic liber în natură, numit „femeie”, este schimbat, ca şi aerul expirat, cu un alt element, mai proaspăt… Acestea fiind spuse, în cel mai misoginist mod cu putinţă, îmi voi permite tupeul şi nesimţirea de a vă cere doar atât: Doamnelor… Domnişoarelor… FEMEI… Fiţi NATURALE!

08.07.2012
NEFERTITI

RĂZBOI CURTENITOR


Cândva ţi-am declarat război
Şi-am ridicat, trufaş, armate,
Să cotropesc, spre fala mea,
Şi ochi, şi gură-ţi – toate…

Şi-n neştiinţa mea de copilandru
Corole am uitat să-ţi creionez,
Gândind că-i mai uşoară lupta –
Când eu voiam, în fapt, să te curtez.

Dar tu mi-ai dejucat atacul
Lăsând iatacu-ţi ne-ncuiat,
Şi-n mreje-ţi, cu o sărutare,
De tine,-n noapte, m-ai legat.

Şi m-ai ţintit preţ de o viaţă
La pieptu-ţi plin de trandafiri
Certându-mă cu o petală
Şi chinuindu-mă cu amintiri,

Din vremea când era război
Şi ne purtam ca doi vrăjmaşi…
Dar astăzi nici nu mă omori,
Nici viaţa-n pace nu mi-o laşi…

Şi ăsta îmi va fi blestemul
Corole – eu – să-ţi creionez,
Blamându-mă că mi-a fost teamă,
Şi ţi-am luptat, în loc să te curtez!

07.03.2013

DREPTUL LA IUBIRE


Ploua mărunt, prin părul ei
Un magic praf de stele
Purtând, pe aripe de vânt,
Sărmane, visurile mele…

Şi-a prefăcut un vis nătâng
Din lutul ancestral,
Schimbând Nimicul în Destin
Din Haosul lustral…

Însă nimic nu poate rezista
Mai mult de-o veşnicie
Când zeii îşi arogă-un drept
Injust de samavolnicie.

Şi m-au prădat, lăsând în loc,
Pustiu… şi frig… dezastre…
Pe mine-n urma ei iscând
Doar lacrimi reci din astre…

Şi-am obosit să mai implor
Divinităţile păgâne…
În acest Hău nemărginit
Doar eu îmi voi rămâne…

La fel de rece şi mărunt
Şi azi, şi mâine va ploua…
Pe când eu, în urma ei,
În veci prin Haos voi zbura.

Plouă… plâng… nici Lună nu mai e…
Luceferii au renunţat la nemurire…
Şi-n muta simfonie a lacrimilor reci
Pretind divinităţii dreptul la iubire!

05.03.2013

RETORICA DURERII


De ce nu-i Timpul reversibil?
De ce Trecutu-i amintire?
De s-ar întoarce înapoi
Din el mi-aş reclădi o fericire.

De ce Trecutul e plin de amintiri,
Iar Amintirile sunt poezii nedefinite –
Sălbatici trandafiri ce-nchid în ei
Priviri de gânduri pustiite…

Încă-mi răsare-n amurg, printre stele,
Un chip izvorât din zorii primăverii;
Ajunge să te chem, şi imaginea-ţi dispare
Tăinuită adânc în umbrele tăcerii,

Când ai răsărit în grădina sufletului meu
Am crezut că eşti o dulce binecuvântare…
E prea târziu pentru regrete…
Mă-ntreb: acest blestem devorator
Cât va mai ţine, oare?!…

22.02.2000

CRÂMPEIE MASCULINE


Mai întâi de toate, apare Ea, femeia,
Şi, analizând-o, ne vine-atunci ideea
Că-i mai bine, ca-n basme, dintr-o droaie,
S-alegem o prinţesă, şi nu o… gheonoaie.

Şi, picându-le, tacit, în mreje, ne şi îndrăgostim,
C-aşa facem noi lucrurile-n viaţă, fără să gândim;
Dar concluzionăm cu toţii că dragostea e oarbă
Abia mult mai târziu, după ce am luat-o-n barbă.

01.03.2013