Trăim, prea-iubite Poete,
Printre nori, ca şi zeii-n Asgard,
Dar nimic nu-i mai plin de regrete
Ca damnatul suflet de Bard.
Murim, căci iubim poezia,
Şi ne hrănim cu nectarul ei sfânt,
Dar nicicând vom primi amnistia
De-a fi înţeleşi prin cuvânt.
Şi cu toate acestea, Poete,
Deşi trăim şi murim aleator
Totuşi nimic nu poate să-ndrepte
Adâncile răni ce ne dor.
18.06.2013
Frumos, Poete. 😀
ApreciazăApreciază
multumesc, Florin! 🙂
ApreciazăApreciază
Poezind, nemuriţi iubirea de ea, de poezie, voi, cei de ea cu suflu tainic.
ApreciazăApreciază
Cât de frumos, Cami! Să mă înveţi şi pe mine să pictez cuvintele! 🙂
ApreciazăApreciază