ANTUMĂ

Când lira-am agăţat-o-n cui
n-am spus asta nimănui,
ci m-am retras încetişor
în cel mai sumbru colţişor
al fiinţei mele vii…
Şi-am pus punct în a mai scri
despre viaţă – o pacoste –
despre flori şi dragoste,
despre tot ce-nseamnă dor,
despre dame şi amor,
despre cerul înstelat –
oglindind iubirile de-al’dat’ –
despre nuferii din lac,
şi-amintirile ce zac
aşteptând, înfrigurate,
de zei să fie răzbunate;
despre paseri migratoare
spre ţinuturi milenare,
despre pajişti cu mult soare,
despre teii încă-n floare,
despre Luna cea crăiasă,
mândra ce-o visam mireasă,
cu atingerea ei blândă –
strălucirea ei plăpândă –
despre roze fără spini,
despre ochii ei divini,
despre turnu-i de cleştar,
dulcele-i sărut de jar,
despre guri de catifea,
despre nuri, şi vreme rea,
despre-un parc de-odinioară,
şi alei ce ne-nconjoară,
despre crini şi violete,
vântul ce-i sufla în plete,
despre zâmbetu-i nimfatic,
despre ”eu”-l meu lunatic,
despre-al meu regat de foc,
despre zâne, magi… şi-un loc
unde-n iarbă greieri cânt
magia nopţii pe pământ.

Despre toate cele ce vă zic
n-am mai vrut a scri nimic:
asta nu-nseamnă iubire…
e-o tristă – dulce – amăgire.

31.12.2013