MUZEI MELE

Uneori, în căutarea inspiraţiei, îmi întorc paşii către camera gri, cu pereţi gri, şi-mi aşez fundul amărât pe scaunul acela negru, de piele. Sunt acolo, în acea singurătate sinistru de prietenoasă, şi respir aerul fierbinte care-mi circulă prin cap. Şi atunci îţi aud vocea caldă, care-mi şopteşte ce să scriu, ce să cânt.
Nu-ţi fă griji, eşti în siguranţă în mine. Eşti în siguranţă, încuiată adânc, asemeni celei mai de preţ comori pe care cineva o poate deţine. Din când în când, te scot la lumină, doar să te privesc, să-mi reamintesc mie însumi cum este să fiu fericit, fie doar şi pentru o secundă… cum este să fiu eu, să fiu întreg. Am nevoie de secunda asta pentru a mă simţi viu, pentru ca în întunericul în care trăim, moartea miroase a superficialitate, şi vreau ceva care să fie adevăr, măcar pentru mine. Sufletul meu a stat contra mea, te-a înfruntat şi pe tine, şi a dat de lumină. O lumină caldă.
Asta e tot ce trebuie să ştii. Şi să mai ştii că nu-ţi cer nimic în schimb. Ah, da… să nu uit: nu sunt nici beat, nici melancolizat când scriu rândurile astea…
…Şi nu mai sunt în camera gri. Sunt în camera mea, în pijamalele mele albastre, cu starea mea de spirit violet, mâinile care scriu durere… Iar o iau de la capăt. Nu te mai ascunde. Nu mă apropii mai mult de atât. Deşi… încă te mai simt atingându-mă, purtându-mă departe…

08.08.2008

PROMISIUNEA IUBIRII

Și n-am să-ți trimit roze, căci mâine s-ar putea ofili,
Și n-am să-ți dăruiesc inimi, căci de durere ar muri,
Și n-am să-ți șoptesc vise, ce-n zorii gri ar dispărea,
Și n-am să-ți ofer speranțe, ce singure s-ar spulbera,
Și nu-ți voi crește aripi, să poți zbura până la stele…
Ci-am să te las, iar, să cazi pradă săruturilor mele!

TURNING LOVE

I won’t send you roses… that could fade away tomorrow.
I won’t give you hearts… that could break away of sorrow.
I won’t whisper you dreams… that could vanish in the dawn.
I won’t offer you the hope… that could sink away by it’s own.
I won’t grow you wings… that could reach the sky above…
I won’t promise you all these… that could turn on into LOVE!

24.02.2013

TOTUL ESTE TRIST…

Totu-i trist – e trist pe lume
Când n-ai cui două vorbe-ai spune,
Când nu e nimeni lângă tine
Te-ntrebe de ţi-e rău or de ţi-e bine;
Când singur, tăcut, trist şi supus,
Priveşti de pe malul mării al soarelui apus –
Metaforă dureroasă a iubirilor trădate,
Înşelate, pierdute, deplânse, şi iertate –
Când singur, în noapte, asculţi cântecul mării
Redat de o sirenă din repertoriul întristării,
Atunci să-ţi aminteşti că-n viaţă un lucru nu putem:
Să fugim de-al iubirii crunt şi nemilos blestem.

Când, singur, tăcut, trist şi supus,
De pe mal priveşti la steaua fără nume,
Îţi doreşti, asemeni ei, şi tu să fi apus…
Totu-i trist… prea trist în lume…

22.09.1998

DECLARAȚIE DE MAI…

În clipa în care citești aceste rânduri, poate răsare sau apune Soarele, poate înflorește sau se ofilește o Floare, poate se înfiripă sau se destramă o Iubire. Dar nu „poate”… ci „SIGUR”, se nasc și se spulberă SPERANȚE.

Eram căzut la pământ, și nimănui nu-i mai păsa de mine. Totul era pustiu în jur: pe cerul meu Soarele încetase să mai ardă, iar Luna refuza să mai îmi dea blânda atingere a razelor sale. Și ai aparut TU. Ai trecut pe lângă mine, și m-ai privit neîncrezătoare. Și totuși, în timp ce zăceam culcat pe asfaltul rece al vieții, te-ai întors, mi-ai întins o mână, și m-ai ajutat să mă ridic. Cum aș putea să-ți mulțumesc?! Ți-aș dărui marea… dar marea te înșală. Ți-aș dărui Luna… dar noaptea, Luna te minte. Îți dau în schimb inima mea: să te slujească și să îți fie mereu alături. Și-odată cu ea, primește-mă și pe mine în sufletul tău. Și împreună, să ne închidem în labirintul fericirii, iar cheia s-o aruncăm departe, afară.
Poate că sunt un visător… Dar dragostea însăși e un vis. Și-ți promit că voi face ca acest VIS să devină REALITATE. Căci, de va trebui să ajung singur la inima ta, Napoleon de mi-ar sta în cale, aș cuceri Waterloo-ul pentru tine… Nisipul fierbinte al Saharei l-aș transforma într-o clepsidră, ca timpul să nu mai conteze pentru noi… Apoi, aș opri Pământul în loc, și i-aș cere lui Shakespeare să-ți compună un Sonet.
Viața e o luptă continuă… iar dragostea e un vis. Ajută-mă, dar, să scriem ÎMPREUNĂ… POVESTEA NOASTRĂ !!!

Spuneai că tu nu aparții acestei lumi. Că locul tău este undeva, cu un veac în urmă. Dar eu știam asta: îmi vorbeai de… veacul în care ne-am iubit. Mi-aduc aminte:
„Și ne-am iubit cu patimă și dor,
Și-o singură ființă eram amândoi,
Și ne-am iubit cu-atâta foc
Cum nimeni n-a făcut-o pân’ la noi!”

Ce nu-mi aduc aminte este: CINE sau CE te-a luat de lângă mine?! Știu doar că un veac întreg am plâns, născând izvoare. Dar ți-am promis atunci că voi lupta să fim din nou împreună. Și un veac întreg te-am căutat, sfidând Timpul, Spațiul, Destinul, Infinitul, Eternitatea, Imposibilul, Lună, Soare, Noapte, Zi. Sfidând tot, te-am căutat. Și, când aproape îmi pierdusem orice speranță, EL mi te-a scos în cale: AȘA te-am găsit. Nu mă recunoști?! Sunt eu: jumătatea ta, de-acum un veac!!! Poate că și tu m-ai căutat. Și poate că o părticică din inima ta a vrut ca eu să fiu acela. O părticică din inima ta… m-a recunoscut. Tu nu mă recunoști?!…

Dar acum suntem împreună: un veac de luptă nu m-a istovit. Voi mai lupta încă un veac, pentru ca iubirea noastră să dureze tot atât. Voi lupta pentru visul nostru, pentru țelul nostru. Voi lupta pentru un nou „NOI”, mai puternic decât în veacul precedent. Ți-e teamă că m-ai confundat?! Nu aveai cum; sunt eu: un veac plin de iubire, ce-așteaptă să-l primești cu brațele deschise… și să-l mângâi, să-l alinți, să-l săruți și să-l iubești… ca-n veacul trecut !!!

21.05.2007

UNOR CRITICI DE UZURĂ (altei amice)

– caragialism de buzunar –

Tu, Jasmine, ce mă inspiri
Cu focul tandru din priviri
Celor care-acum te-acuză
Că-mi pozezi, dulce, în muză
Vreau atât să le transmit:
Să-și pună mintea la dospit
Și să gândească mai ‘nainte
De-a rosti, nedrept, cuvinte
Care dor, și nu-și au rostul,
Nici când și le-asumă prostul!

Dar cu prostul nu te pui:
C-are mintea pusă-n cui
Căci, dac-o avea la el
Și-ar fi funcționat nițel
N-ar fi comentat, netotul,
La ce-a scris cu drag poetul.
Deci, vouă, care ne-njurați
Și cu tupeu ne criticați,
Deși prostia nu-i o scuză,
Voi știți ce este aia Muză?!
Dar creieru’ l-aveți degeaba
Deci vă spun eu cum stă treaba:
În calmul nopții, cristalin,
MUZA mea este… Jasmine!

25.10.2012

SATIRĂ (amicului nebun de frumusețe)

– caragialism de buzunar –

Stai, nebune, ce te-agiți
Să faci pe plac unor smintiţi?
Ce te sperii de-a lor hulă?
Doar hârtie e destulă…
Stai aici şi scrie iar
Că cu prostu-i în zadar
Nu ştii că lupta-i colosală
Cu deşteptul fără şcoală?
Stai aici şi fă ce-ţi place
Lasă proştii să te toace
Că ei în veci nu or să ştie
Ce limbă-i asta: Poezie!
Dar noi ştim, frumos nebun,
Aşa că ia aminte la ce-ţi spun:
Stai aici, şi să dea dracu’
Să nu mai scrii tu în Cenaclu!

19.09.2012

CRITICĂ DE DÂRLOAGĂ (unei amice)

– caragialism de buzunar –

Draga mea, o lume-o știe:
Critichia-aceasta ce-o invoci
Vine,-n fapt, de la escroci
Ce habar n-au de poezie!

Cum le ceri tu să-nțeleagă
Poezia, rima, vers cu vers?!
Când creierul le e imers
Și merge-n loc ca o dârloagă.

Da’ lasă-i, soro, că ca ei
Cacofonesc până în zori
Și mi ți-i umplu de sudori
Când îi iau cu iambi, trohei.

Şi scrie tu în continuare
Nu te-opri ca să-i înveți
Pe-acești neica nătăfleți
Ce înseamnă școlarizare.

Că tot proști or să rămâie
Indiferent cum e-a ta rimă…
Doar lumea noastră se animă
Şi e mult, mult mai sublimă
Cât timp noi scriem poezie!

29.10.2012