BLESTEMUL IUBIRII

Nenorocită ești Iubire, ce crunt blestem mi-aduci,
Te năpustești ca o nălucă, plantând în suflet cruci,
Pe când în urmă-ți Dorul mă prinde ca-ntr-o gheară;
Vreau să-mi ridic privirea, și să-ți văd ochii, Fiară!

Să poți să mă privești în față când sufletu-mi suprimi
Și-l porți ca un trofeu în ceruri, să-l dai la Heruvimi,
Și-apoi, mârșav, fără regrete, să ștergi a’ tale mâini
Ca dup’un codru vechi de pâine ce îl arunci la câini.

Când lacrimi în șuvoaie pornite-asupră-mi, pârjolesc,
Și ca vulturii lui Prometeu, din mine-alene se hrănesc,
Ce-aș mai putea să-i cer eu vieții, acum, la ceas târziu,
Când tu în jurul meu, Iubire, sădești doar ură și pustiu?!…

Epilog:
I-aș cere vieții doar atât:
Distanța care ne desparte…
Din partea-ți vreau doar un sărut
Ce-n zbor spre tine să mă poarte!

20.10.2012