DE SFADĂ CU DumneZEU

Prolog:
Ieri, cam pe la ora asta, puțin trecute fix,
Jucam cu dumnezeu un “Homo Crucifix”;
E un joc celebru – doar printre noi doi –
Practicabil, indubitabil, în lumea de apoi:
Se atârn’-un suflet, cu păcatele-i la apogeu,
Pe crucea lui Iisus, chiar lângă dumnezeu,
Și îi dăm trei zile, spășit, să se căiască,
Pentru ca-n iubire, ca Phoenix, să renască.

Mă ceartă, bătrânul – vezi-doamne, că-s nebun –
Că să vorbim despre Iubire, cică-i cam inoportun…

”Ce Eros, Cupidon, și alții,
Iubirea-am inventat-o eu,
Trăiri, lacrimi, și sentimente,
Că d’aia-s unic dumnezeu;
Și-acela ce s’a-ncumeta
A contesta creația-mi divină
În ochii mei păcatul lui
Cădea-va-l din lumină.”

”Stai calm, bătrâne, ce te-agiți?
Căci loc destul este sub Soare;
Mai e și-Arbitrul ce le-ai dat
Liber, să simtă cum vrea fiecare,
Iar sentimentul ce mi-l invoci
De nebuna inimă nu îl suspină
Tu nici atât poți să-l impui
Prin forța ta divină…”

”Oh! Te-nșeli, tinere Arc,
Sunt cel ce-a inventat Iubirea
Când tu nici aripi nu aveai
Și nu făcusem, încă, omenirea;
Cum îndrăznești să te ridici
’Naintea mea cu-așa o erezie?!
Când toate câte-s pe pământ
Mi se atribuie doar… mie!!!”

”Pentru păcatu-acesta ce le-am dat
În veci de veci poți să-i blestemi
Și-ntreaga ta armada de arhangheli
’Potriva lor cu un cuvânt să chemi;
Un singur lucru, însă, n-ai să poți,
Cât timp trona-vei, mândru, norii:
Nu le vei lua iubirea după care ei tânjesc
Nici când s-or stinge, sus pe cer, toți Sorii!

Epilog:
Ce rost mai are Omul, sus, în palatul tău ceresc
Dacă, acolo jos, nu poate rosti un banal, timid, Te Iubesc?!…”

22.09.2012