Ce rost crezi c-ar mai avea
Să pictez un flutur pe o floare,
Dacă aripile-i blânde n-ar afla
Nicicând puterea ca să zboare?
Ce rost crezi c-ar mai avea
Să desenez pe cer un curcubeu?
Mă tem, în noapte, c-ar putea
Să cadă în abisul sufletului meu…
Ce rost crezi c-ar mai avea
Un biet Luceafăr printre stele?
Nicicând, în zori, s-ar asorta
Cu norii grei ai suferinţei mele…
Ce rost crezi c-ar mai avea
Pe Styx o luntre să vâslească?
Şi Decăzuţii-au dreptul a spera
Că, iubind, cândva au să renască?!…
20.08.2013
Cenaclul ROMANTICII (Migdale Marius) 
Absolut superb! Și totuși…toate au rostul lor, nu-i așa?
ApreciazăApreciază
Mulţumesc pentru aprecieri! Aşa este, toate au rostul lor: naşterea, reprezentată prin fluture (recte larva, apoi omida, apoi fluturele însuşi); maturitatea, redată prin măreţia curcubeului; bătrâneţea, văzută prin prisma Luceafărului (al cărui apogeu este în zori, deci imediat înainte de ”naştere”); şi nu în ultimul rând, moartea, văzută aici nu ca ceva rău, ca un ciclu care se încheie, un cerc ce se închide, ci ca un loc în care sufletul se reanalizează pe sine, pentru călătoria ce va urma. 🙂
ApreciazăApreciază
Frumos spus!
ApreciazăApreciază
Mulţumesc, D-le Petru! 🙂
ApreciazăApreciază
Awesome poem!
ApreciazăApreciază
Thanx, Wendell! 🙂
ApreciazăApreciază