ROMANŢĂ DE TOAMNĂ (Dor de noi)

Cândva, iubito, căzut-am învoielii
Să nu mai fim iar pradă răfuielii,
Adânc în noi securea să-ngropăm,
Şi-un veac, măcar, să nu luptăm.

Dar tu, nebuna mea, nici că ai dat
Doi bani, când armistiţiul ai călcat,
Şi-ntr-o noapte, pe un ger cumplit,
Prin crima ta, de dor m-ai văduvit.

De-atunci tot plâng şi-l cat mereu
Într-un mic unghér de suflet greu,
Printre-amintiri ciobite, care dor,
Şi-atâtea vise grele, frânte-n zbor…

Unde, oare, puteai să-l fi ascuns,
În ce loc rece şi de nepătruns?!…
L-ai pitit, cumva, de vreme rea,
Sau e-ascuns de inimioara mea?!…

Şi-n valsul gri al plopilor cei goi,
Pictând castele negre prin noroi,
Mi-e dor de toamnă… şi de ploi…
Mi-e dor să-mi fie… dor de noi…

30.09.2013