BALADA IERNII MOZOLITE

Privesc pe geam, cum ninge liniștit,
Și-n mine saltă cheful, ca nebunul,
Făcându-mă-ntr-atât să fiu de fericit
De parcă stă să vină iar… Crăciunul!

Și-așa mă-nveselesc, în sinea mea,
Căci mi-amintesc copilăria, nițeluș,
Și miezul albei nopți, ce ne prindea
În chiote și zbenguieli, pe derdeluș!

Dar de-odată gândul fuge, nefiresc,
Acaparat de gropile-nconjurătoare,
Și pe cuvânt de pionier, ne fericesc:
Acoperite sunt, acuma, de ninsoare!

Și-or șade-așa, pe drumuri, liniștite,
Pe undeva cam… pân’ la primăvară,
Abia atunci când, de zăpadă văduvite,
Cu zecile de mii, din nou, au să răsară!

Și-atunci să vezi cu groază-otomobile,
Făcând, terifiate, slalom printre gropi,
Și bieți șoferi, tunând, cu fețele febrile,
Dând acatiste grele, iarăși, pe la popi,

Și blestemând, pe rând, toți capii țării,
Și chiar și ziua-n care și-au luat carnet,
Căci din Banat și pân’ la malul mării
N-avem măcar un drum de… comitet!

Dar noroc avem că ninge și maschează
De ochii-ntregii lumi, un oraș pervers;
Pe când edilii noștri râzând își etalează
Fantezii color pe plaja… altui univers!

24.01.2014