ROMANŢĂ NETERMINATĂ

(amicului GGC)

Cândva i-a spus că o iubeşte…
Iar ea, atunci, a lăcrimat,
Şi-n umăru-i, ca-ntr-o poveste,
Albastre gânduri şi-a culcat.

Şi-au stat aşa o veşnicie –
Atât lor clipa le-a părut –
Şi gândurile-au prins făclie
Privind la noul început.

Şi-i spunea, cu vorbe-alese,
Despre plopi şi despre tei,
Dar ea încă-şi rămăsese
Captivă temerilor ei…

Unduind prin plete-i vântul,
Atât de tandru îi şoptea…
Ea-i răstălmăcea cuvântul,
Şi-apoi, suavă, îi zâmbea.

Şi o purta prin toate cele
Câte-n cer şi-n Lună sunt,
Ea – îi răspundea cu stele
Căzătoare pe pământ.

Şi i-a spus, iar, c-o iubeşte…
Şi-atunci în ochi ea l-a privit,
Şi tot crezând că el glumeşte
I-a şoptit: „Eşti a-me-ţit!

Eu n-am o inimă de dat…
Nu vreau alt suflet s-o conducă,
Şi nici pe tine ancorat,
Frumos-nebun, de o nălucă!”

Demult, i-a spus că o iubeşte,
Iar ochii ei au lăcrimat…
Şi-n iarna grea, mult prea-departe,
Din sufletu-i ea a plecat…

Trecut-au anii – nefiresc,
Şi dor, şi lacrimi, se adună,
Ea vrea să-şi urle: „te iubesc”,
Nici el nu are cui să spună…

Şi astăzi îşi mai dau de veste,
Din când în când, la o şuetă;
Ea ştie cât de dragă-i este,
Amar, el înc-o mai regretă…

03.10.2014

WordPress for Android