DOINĂ

(creație proprie, în stil arhaic)

Frățește-mă, doamne, cu vântul,
Să cutreier tot pământul,
Și când mândră mi-oi afla,
S-o iubesc ca pe o stea,
Mândră, mândrulița mea.

Mândra când îmi poposea
Pe-nserate, la cișmea,
Soarele iar răsărea,
Și-n câmp iarba încolțea.
Ș’apoi mândra când zâmbea
Codru-n luncă se-nverzea,
Păsări – tril ne ciripea,
Și dumbrava înflorea,
Râurile-n loc stătea,
Turmele mi se-aciua,
Ciocârliile-mi cânta,
Primăvară se făcea.
Iară lumea când afla,
Măré, toată îmi venea,
Ca la înger se-nchina,
Și cunune-i făurea.

Văduvește-mă, doamne, de gândul
De-a mai cutreiera pământul,
Căci eu mândra mi-am aflat
Și-o iubesc cu-adevărat.

Și-apoi lumea s-a pornit
Ca să cate, negreșit,
Un loc verde, neumbrit,
Numa’ bun de dănțuit.
Și când locul fu găsit
S-au și pus pe ghiftuit,
Ciocârliile-au tocmit,
Horă mândră ne-au horit.
Dară ursele-au aflat
Că e nuntă mare-n sat,
Și degrab’ s-au ’fățișat,
Și cu mândra mi-au plecat.
De-atunci, doamne, o tot cat,
Zi și noapte, ne-ncetat,
Lacrimi-râuri am vărsat,
Și de urmă nu i-am dat…

Cutreierat-am, doamne, tot pământul,
Și dus lăsatu-m-am de gândul
Că-ntr-o zi îmi voi afla
Mândră, mândrulița mea.
Dar cum mândra n-am aflat,
N-am să mai iubesc vreodat’,
Și în lacrimi voi scălda
Toată suferința mea…

30.06.2015