MAREA…

Marea…
Amantă perfidă ce ne-nșeli de-o veșnicie –
ne-nșeli cu Noaptea, cu Luna,
cu Luceferi și stele căzătoare, și, cine știe,
dacă nu chiar cu propriile-ți mistere.

Marea…
amanta perfidă în care ne-am încrezut cu toții,

Marea…
amanta minciunii și-a-nșelării nesfârșite,
a despărțirilor fără ”Adio”,
și-a iubirilor demult sfârșite
pe malul purpuriu al vieții.

Și, totuși… de n-ai fi tu,
n-ar fi nici marinarii – emblemă a misterului tău;
n-ar fi nici pescărușii – simbol al inocenței tale;
iar îndrăgostiții n-ar mai avea pe țărmul cui
să-și mărturisească iubirea lor învolburată.
n-ar mai exista nici Poetul –
pentru că tu ești Muza ce-i dă speranță,
de n-ai fi tu, s-ar stinge, îndoliat de dorul tău.
Așa că eu, amanta mea nebună,
am învățat să te accept așa cum ești:
știu că nu sunt primul
și nici ultimul dintre-nșelați,
știu că ’naintea mea fost-au mulți,
și mulți îmi vor urma,
pentru că nu te vei schimba,
ci-n veci rămâne-vei așa:

Marea…
amantă perfidă
ce ne-nșeli de-o veșnicie!

03.11.1998