MANIFEST ISTORIC

– in memoriam avus –

De prin vremi îndepărtate,
De din buchii româneşti,
Mi-a lăsat, cândva, bunicul,
O grămadă de poveşti.

Îmi vorbea de vremi când Luna
Peste dealuri umbra-şi lasă,
Şi-un nebun ce-o visa, măré,
Mândra nopţii,-a lui Crăiasă.

Şi cum romanticul cu plete
Ne-a lăsat drept testament
Cinci scrisori pentru o glie
Şi un bust pe-un postament.

Şi-mi vorbea bunicu’,-aievea,
Despre bunii cei străbuni
Ce-au făcut în ţara asta
Din rahat – bici şi minuni.

Îmi vorbea de-un Burebista,
Şi Patriarhul Deceneu,
De Scorillo – pater regius,
Şi de Decebal – un Zeu!

Traci, iubindu-şi a lor ţară,
Nicicând ei capul şi-au plecat,
Şi-unui Imperiu cât o lume
Felix Daciæ i-a triumfat!

Îmi vorbea de mândrul Gelu,
Despre-al nost Menumorut,
Întâi descălecători de ţară –
Bravi cum nimeni n-a avut.

Îmi vorbea de-un Brâncoveanu,
Constantin… Nume de sfânt…
Şi-a pus capul la bătaie
Întru vechiul nost pământ.

Preaiubind ţărâna asta
Şi-a jertfit proprii copii,
Aşezându-i ţării temelie
Lângă alte sfinte temelii.

Îmi vorbea despre-un Bătrân
Ce-a dat piept cu uraganul
Ridicat, măré, ’potrivă-i,
D’însuşi prea-mărit Sultanul.

Dar bătută ce şi-au luat…
Baiazid şi-ai săi spahii
Îşi vor aminti-n toţi vecii
De-a Rovinelor câmpii.

Şi-mi vorbea de un Moldav,
Mic la stat – mare la sfat –
Ce cu turcii de la Poartă
Prin ograd’-a măturat.

Cu dulăii săi de pază –
Ai Vrâncioaiei bravi oşteni –
Făcut-a să triumfe-n lume
Mândrul neam de moldoveni.

Şi-a mai fost unul Viteaz –
Ban la rang… Oltean sadea…
Ce cu barda-i fluturândă
A intrat în Iulia,

Cu trei Doamne însoţindu-L –
Cu trei, Doamne, toate trei:
Una-i Dobroge,-alta Moldovă,
Şi-a treia-i ţara Vlahiei.

Dar, deodat’, în toiul vorbii,
Brusc, bunicul se opreşte…
Şi-n tăcerea-i apăsândă
Lung, adânc, şi-n gol priveşte.

Şi mă-ntreb cu voce tare
Ce anume l-a oprit?!…
Şi cu Iancu, transilvanul,
Ce-a avut de împărţit?!…

Da! Cu Iancu, huniadul,
Prea-mărit vasal habsburg,
Cel ce-a preschimbat Pesta
În cetate – dintr-un târg,

Şi din Princippes Ardealum
A domnit peste maghiari,
Fiind, poate, cel mai mare
Din toţi regii cei ungari.

Ţi-aminteşti, tu, maghiarime,
Cine te-a creat pe tine?!…
Cin’ te-a ridicat în lume
Şi ţi-a dat astăzi un nume?!…

”Stop! Greşit!” – bunicul tună,
”Cel mai mare rege-al lor
Fu însuşi Matei, Românul,
Din neamul Corvinilor;

Nu doar Buda se mândreşte
De-a fi fost sub sceptrul lui,
Ci întreaga maghiarime
Stă sub pana Corvului.

Când maghiarii-şi asupriră
Proprii fraţi – bieţii secui
Au venit, cerşind o pâine,
Ghici, nepoate,-n ţara cui?!

Transilvania le-a fost şi mumă,
Protéctor, şcoală, şi cămin,
Unind, din veacuri, peste veacuri,
Destinul lor de-al nost destin.

Şi-acum mârşavii se ridică,
Îndrăznind, cretin, a cugeta,
Că vreodată ei Ardealul
Vor putea ca să ni-l ia?!…

Vor şi ei pământ şi apă?!
Vor şi ei a fi stăpâni?!
S-o mai naşte-un Ţepeş-Vodă
Printre-atâţi mişei români!”

Epilog:

Păcat că nu ştim să ne cinstim
Străbunii ce ne-au fost model,
Păcat că nimeni nu are puterea
Să simtă inima ce bate-n el…

Le e ruşine-acelor generaţii
Să ne numească patrioţi
Suntem doar o adunătură
De gogomani şi idioţi…

Dar toţi ne mândrim cu nume
Ca Viteazul, cel Bătrân, cel Mare –
Ţara cât a fost supt EI
A străucit sub sântul Soare!

Români: suntem urmaşii lor,
Din veacuri – în vecie,
Dar RUŞINE să Ne fie
Că I-am îngropat fără onor
În Cartea de Istorie!

27.02.2013