CÂND ÎNGERII AU CHIP DE OM…

in nomine Avus,

”N-ar fi lumea un loc mai bun, dacă am învăța că valoarea este cea mai importantă, și nu prețul?” Așa își începea un Înger pledoaria.

Și continúă: ”Ce-ar fi dacă… bla-bla-bla… ne-am lăsa o clipă pe noi… bla-bla-bla… să dăruim… bla-bla-bla… hainuțe, jucărele… bla-bla-bla… […] … un copil talentat… bla-bla…”

Încă un anunț ”umanitar” fără ecou (mi-am zis în sinea mea). Am trecut mai departe cu nepăsarea tipic românească: ”lasă, să moară vecinu’, să îi luăm capra”. Nu trece mult și recitesc același mesaj, de data aceasta în grupul pe care îl administrez pe Facebook: Cenaclul Romanticii. Și cum am prostul obicei de a ”frunzări” tot ce se publică acolo, îmi fac curaj și reiau textul: ”Ce-ar fi dacă, într-o zi, nu ne-am mai pune pe noi de-asupra celorlalți… ce-ar fi dacă ne-am lăsa o clipă pe noi, și ne-am întoarce privirea spre cei care au cu adevărat nevoie […]”. Era povestea unui băiat dintr-un centru de copii, care își scrisese memoriile, într-o încercare, poate, disperată, de a ieși din anonimatul acelei vieți damnate în uitare, și mai ales în nepăsare. Dar Îngerul a făcut tot posibilul să îi dăruiască… să i se dăruiască. Cu haine, cărți, și chiar și bani. Iar acum se zbătea să găsească un suflet căruia să îi pese. Căruia să îi pese mai mult decât a putut EL (Îngerul) să îi ofere. Și ascultându-i strigătul angelic, mi-am adus aminte că nu doar îngerii cunosc îngeri… Și Eu cunosc, la rându-mi, Îngeri. Și mi-am contactat Îngerul de legătură. Și i-am reprodus povestea. Și, fără să stea pe gânduri, mi-a răspuns că va face tot ce îi stă în puteri pentru a-i întinde o… aripă protectoare acelui copil.

Și a trecut o lună… Și, parcă totul fusese dat uitării… Parcă toată povestea fusese îngropată în negura timpului, așteptându-și, resemnată, uitarea… Și, culmea, parcă și eu mă gândeam, la rându-mi resemnat, că poate nu am deschis ușii care trebuia, și nici nu am bătut la ușa care trebuia. Totul, până într-o seară… Când am primit vestea care m-a cutremurat… de fericire: după ce, asemeni primului Înger, și cel din urmă Înger și-a rupt de la gură, la propriu, pentru a-i asigura un minim de confort de care puțini de teapa lui au norocul a se bucura, a reușit, cu destule eforturi, să convingă niște Oameni să îl ajute.

Oare câți (mai) suntem capabili de un astfel de sacrificiu… mai ales pentru cineva străin?!… Oare de ce Universul m-a ales tocmai pe mine liant între cei doi Îngeri?!… Oare să fie Hazardul cel care a decis ca acest triunghi filantropic să aibă sânge oltenesc?!… Nici n-ar mai conta… Atâta timp cât, în nimicnicia-mi de muritor, mă bucur ca de propria-mi realizare, deși eu nici n-am existat pe firmament. Pe când EI, Îngerii, în modestia lor, refuză să-și însușească laurii biruinței.

Nu știu cât din toate acestea au legătură cu dumnezeu… Nu știu nici măcar dacă sau cât de mult va fi înțeles acest copil Șansa care i s-a oferit…

Știu doar că… Îngerii și-au făcut Datoria!

P.S.1: Și pentru că Îngerii (pe care îi știu de-o viață) trebuiau să poarte un nume, i-am numit așa:

• ALINA CLAUDIA
• RALUCA GABRIELA CINCU

P.S.2: Zuzelor, vă mulțumesc!

28.11.2013