DECLARAŢIE DE DRAGOSTE (Îmi lipseşte…)

Îmi lipseşte…
… vocea ta, chipul tău, ochii tăi, părul tău, şi aştept cu nerăbdare ziua în care am să le pot atinge, să le pot săruta, să te pot simţi.
Se spune că îţi dai seama dacă iubeşti sau nu pe cineva abia atunci când trece destul timp fără să auzi acea persoană, fără să o vezi, fără să o simţi. Cu noi s-a întâmplat altceva… pentru că noi încă nu ne-am văzut, nu ne-am atins, pentru ca mai apoi să ne simţim lipsa.
Dar noi am ajuns să ne iubim altfel, noi am început prin a ne iubi sufletele, gândurile noastre, ne-am îndrăgostit de persoana pe care o reprezentam fiecare dintre noi.
Iubirea a venit să ne însoţească pe amândoi, dar de acum înainte va depinde de fiecare în parte dacă ştie să aibă grijă de ea pentru a putea menţine iubirea alături de noi tot drumul vieţii.
Dacă vor exista momente în care crezi că te îndoieşti de iubirea mea, nu ezita să îmi spui asta, căci la fel voi face şi eu, pentru că iubirea înseamnă comunicare, înţelegere şi libertate… Când vom simţi că ne-am plictisit unul de altul, şi când vom considera că e momentul ca fiecare să o ia pe un alt drum, să punem punct şi să o luam de la capăt, de pe acelaşi rând, şi să ajungem la ÎMPLINIRE… să ne iubim aşa cum numai NOI ştim să iubim.
Vreau să mă înveţi să visez chiar şi atunci când nu o să mai existe visare, să ne făurim o lume a noastră şi să nu lăsăm pe nimeni şi nimic să o destrame, să fim doar noi doi şi doar noi să contăm unul pentru altul. Poate că am un mare ”defect”: am prea multă iubire de dăruit. Şi vreau să fii tu cea care să mă înveţe, din nou, să îmi fie dor…

TE IUBESC… pentru că meriţi!

11.09.2008

DECLARAŢIE DE DRAGOSTE (Iartă-mă…)

Iartă-mă că am apărut în viaţa ta. Iartă-mă că am cutezat să zbor până la nori, ca să te culeg dintre stele. Iartă-mă că, în zori, nu pot dormi de dorul tău. Iartă-mă că m-am folosit de privirea-ţi blândă pentru a-mi lumina calea către inima ta. Iartă-mă dacă noaptea, când privesc la stele, nu văd, ca alţii, urse şi constelaţii, ci chipul tău suav. Iartă-mă că am avut neobrăzarea să îţi fur zâmbetul dulce, pentru a-mi alina durerea…
Şi, nu în ultimul rând, iartă-mă că am îndrăznit să mă înfrupt din nectarul buzelor tale catifelate…

12.06.2005

POVESTEA UNEI NESTEMATE

Încă din cele mai vechi timpuri, omul a simţit nevoia de a-şi ascunde trăirile, sentimentele… de a se ascunde pe sine de ceilalţi… de parcă nu îi era îndeajuns sălbăticia… Dar odată ce universul lui a început a fi ocupat, puţin câte puţin, de semenii lui, a conştientizat că intimitatea lui nu va mai fi a lui pentru multă vreme… Aşa că şi-a inventat nişte zei… cu care să se poată juca, atunci când ceilalţi nu erau atenţi… Dar şi acest univers i-a fost încălcat, şi-odată cu asimilarea zeilor de către partizanii săi, şi-a găsit alt refugiu, departe de ochii lumii, în propriul ego… Aşa a început să cioplească măşti… reminiscenţe subtile ale celor pe care cândva îi numea zei. Şi a cioplit diferite forme mimistice, după caracterul şi importanţa fiecărui zeu pe care îl ştia: un zâmbet, o lacrimă, o durere, o părere de rău… etc. Doar că, odată cu trecerea timpului, a început să şi le însuşească, rând pe rând, pe fiecare… Şi a ajuns să le poarte… Să poarte măştile pe care, cu propriile mâini, le făurise… S-a transformat, fără să conştientizeze, în sclavul propriei fiinţe. Dar fiinţa raţională a vrut să se elibereze într-un târziu… să fie altfel decât semenii lui… să nu mai depindă de nişte … măşti. Şi-ntr-o zi s-a apucat să le spargă pe toate… Şi tot spărgând, a ajuns să rămână fără măşti… În clipa aceea a început să strălucească. Era ca o aură ce-l învăluia. Descoperise, înlăuntru-i, o nestemată… ce creştea din ce în ce mai mult, şi strălucea din ce în ce mai tare, cu fiecare mască sfărâmată! O nestemată de care nici măcar zeii nu sunt demni… SINCERITATEA!

12.09.2011

NEFERTITI

Se spune că a fost, şi probabil va rămâne încă multe milenii de-acum înainte, cea mai frumoasă FEMEIE din lume! Şi pe bună dreptate, dacă ţinem cont că frumuseţea şi naturaleţea ei nu aveau nimic în comun cu elementele inseparabile ale existenţei efemerei fericiri feminine moderne, cum ar fi: silicon, vinil, botox, lipo(sucţie/absorbţie), elemente compatibile doar cu cocalarismul post-medievalo-cretinoid al cavalerilor de bani-gata, ce, paradoxal, nu mai apar pe cai albi… ci călăresc sute, poate mii, de cai(-putere), atât timp cât elementele mai-sus menţionate îşi păstrează strălucirea, după care, elementul chimic liber în natură, numit „femeie”, este schimbat, ca şi aerul expirat, cu un alt element, mai proaspăt… Acestea fiind spuse, în cel mai misoginist mod cu putinţă, îmi voi permite tupeul şi nesimţirea de a vă cere doar atât: Doamnelor… Domnişoarelor… FEMEI… Fiţi NATURALE!

08.07.2012